Exportăm

Un articol de MIHAI IOVĂNEL

La ieşirea din proiectul comunist, România privea cu speranţă către proiectul european, în care va intra formal prin aderarea la Uniunea Europeană din ianuarie 2007. Integrarea culturală este însă un proces la fel de dificil precum integrarea politică. Cantitatea discuţiilor de după 1989 privind „europenitatea literaturii române sau proiectul bănăţean interesat de aşa-zisa apartenenţă a spaţiului timişorean la Mitteleuropa/ Europa Centrală“ trădează un complex având ca manifestări corelate obsesia de a nu fi „doar“ balcanici.
Imperativul transferării acestei obsesii într-o formă reală reprezintă una dintre constantele câmpului cultural postcomunist. Spectrul variază între vechi complexe de inferioritate (cunoscutul fatalism al autoderiziunii semiperiferice) şi la fel de vechi complexe de superioritate (în special provenind din zona naţionalistă). Însă pot fi observate şi mai constructive complexe de egalitate, conţinând – uneori fie şi la modul utopic – strategii de străpungere a pieţei globale. Aici pot fi distinse două poziţii: cea categorială, care vede – cumva pe linia interbelică – globalizarea culturală a României ca valoare colectivă; şi cea individuală, care gândeşte penetrarea globală în termeni de indivizi. Pentru prima poziţie poate fi citat Andrei Pleşu, care într-o conferinţă ţinută în deschiderea Festivalului internaţional de muzică simfonică de la Salzburg (25 iulie 2003) propunea naiv-ridicol reconstrucţiei europene o aritmetică a unificării emoţiilor colective, respectiv a bucuriilor: „Unificarea europeană va însemna, între altele, şi o unificare a bucuriilor noastre, o armonizare a experienţei bucuriei din Est cu experienţa bucuriei din Vest“. De asemenea, pot fi integrate aici grupuri precum A Treia Europă din Timişoara (Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş ş.a.), care a scos cărţi, volume colective, reviste, a organizat colocvii pe tema Mitteleuropa, valorificând moştenirea habsburgică şi multiculturală – i.e. „mai“ europeană şi „mai“ integrată – a zonei Banatului.
Pentru cea de a doua situaţie, reprezentativă este poziţia lui Mircea Cărtărescu din articolul programatic Europa are forma creierului meu (2003): „nu sunt un autor din Estul Europei. Nu recunosc împărţirea Europei în cele trei zone, nici geopolitic, nici cultural, nici religios, nici in vreun alt fel. (…) Nu vreau nici să devin «românul de serviciu», invitat stereotip să-şi reprezinte ţara la colocvii şi simpozioane. Nu am nimic de reprezentat în afară de mine însumi, de patria scrierilor mele“. Involuntar ironic pentru autorul unei teze despre Postmodernismul românesc, Cărtărescu se revendică în mod anacronic – dar cu atât mai simptomatic pentru defazarea românească – de la naraţiunea europocentristă a imperialismului de secol XIX: „mi se pare limpede că exista ceva ce subîntinde (tautologic) toate scrierile ce ar putea fi subsumate culturii înalte, oriunde ar fi ele scrise şi oricât de contaminate ar fi cu alte tipuri de cultura: spiritul european. Din acest punct de vedere, Márquez este european, Pynchon este european, Kawabata este european“. Reversul rândurilor de mai sus apare în volumul Frumoasele străine (2010), în care Cărtărescu raportează experienţa derizorie a participării la un desant românesc format din 12 scriitori români în Franţa („Les Belles Étrangères“).
După admiterea României în Uniunea Europeană din ianuarie 2007, urmând aderării la NATO din 2004, astfel de complexe şi de discuţii se mută pe un nou nivel, acela al racordării efective a literaturii române la spaţiul/ traficul european, profitându-se şi de agenda birocratică de la Bruxelles, care alocă, prin diverse programe, resurse discutării „identităţii europene“. Este un moment extrem de favorabil culturilor semi-periferice precum cea românã, nu în sensul utopic că raportul de forţe dintre culturile dominante şi cele marginale ar fi fost descompus şi recompus pe o orizontală democratică în care diferenţele structurale dintre periferii şi centre devin nefuncţionale, ci în acela că (semi)periferiilor li se alocă atât resurse, cât şi un interes mai mult sau mai puţin simulat. Aşa se explică faptul că strategia Institutului Cultural Român de a aloca, din 2006, un buget de promovare a literaturii române prin subvenţionarea traducerilor şi a costurilor de publicare pe piaţa europeană (inclusiv est-europeană) a avut şansa de a intra într-o dinamică global favorabilă. (Ţine de specificul românesc faptul că bugetul ridicat avut la dispoziţie de ICR în această perioadă – mandatul H.-R. Patapievici – a fost asigurat prin servilismul şi activismul politic al conducerii instituţiei.) Chiar dacă numeroasele traduceri din literatura română apărute pe piaţa europeană în ultimul deceniu nu au schimbat efectiv cota globală a literaturii române, care rămâne una de interes marginal (dincolo de cota individuală a unor scriitori precum Mircea Cărtărescu), ele au coincis totuşi cu cel mai important şi substanţial val de export literar cunoscut de postcomunismul românesc. Pe lângă publicarea convenţională pe hârtie, scriitorii români – selectaţi cu precădere din generaţiile emergente – au intrat în programe europene de lecturi publice, de traduceri, au primit burse de creaţie, au putut participa la festivaluri internaţionale, intrând astfel în masă într-un circuit de diseminare unic în istoria literară românească. Singurul contracandidat plauzibil ar fi programul comunist de exportare a literaturii române în „lagărul sovietic“, însă acesta rămâne specializat la arealul geografiei ideologice; cât despre exportul avangardei interbelice, a unor autori din Tânăra Generaţie interbelică precum Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen Ionescu ori a seriei de critici formată din Matei Călinescu, Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, Mihai Spăriosu, Marcel Corniş-Pop ş.a., acestea nu au fost acţiuni planificate şi coordonate de statul român, ci un joc al circumstanţelor istorice.     n

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper