Excomunicarea lui Spinoza

Un articol de Adrian Oroşanu

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, o bună parte din comunitatea iudaică din peninsula iberică se refugiase la Amsterdam de frica Inchiziţiei. Olanda era în epocă cel mai liberal dintre statele europene şi i-a primit pe evrei cu condiţia respectării unei convenţii(1). În această comunitate se năştea, la 24 noiembrie 1632, Baruch de Spinoza.
Iubitor de învăţătură, Baruch beneficiază de situaţia prosperă a tatălui său, Miguel de Spinoza, şi începe studiul Torei, fiind unul dintre elevii preferaţi ai rabinului Saul Levi Mortera. Nesatisfăcut intelectual de studiile iudaice(2) şi/sau constrâns de moartea, în 1649, a fratelui său Isaac (3), care obişnuia să-şi ajute tatăl în negoţ, renunţă la studiile formale şi se dedică activităţilor comerciale. După ce îi moare şi tatăl (1654), Baruch şi fratele său Gabriel preiau afacerile familiei. Conform propriei mărturisiri, activitatea comercială îi frustrează dorinţa de cunoaştere, drept pentru care, în urma contactelor cu diverşi comercianţi, frecventează cercuri de liber-cugetători, unde învaţă limba latină cu profesorul Franciscus Van den Ended şi studiază filozofia lui Descartes. Aceste studii filozofice, se pare, deşi merg o vreme în paralel cu studiul Torei, sfârşesc prin a-i zdruncina credinţa religioasă şi prin a-l îndepărta de comunitate.
Această îndepărtare, însă, nu are loc brusc. Vreme de câţiva ani, Spinoza continuă să frecventeze atât şcoala lui Van den Enden cât şi sinagoga. Această duplicitate aparentă poate fi interpretată ca o formă de respect pentru tatăl său, de care Spinoza s-ar fi simţit eliberat abia odată cu moartea acestuia; ca expresie a unor ezitări genuine, de care nu scapă nimeni când e să se desprindă de un om drag, de o idee hrănită îndelung sau, mai mult, ca în cazul lui Spinoza, de toată viaţa sa de până atunci; ori ca o modalitate de păstrare a aparenţelor în vederea unei decizii amânate. Indiferent de „compoziţia chimică“ a acestei situaţii, coagularea unei hotărâri definitive devine vizibilă la circa un an de la moartea lui Miguel de Spinoza. Începând cu septembrie 1654, când Spinoza preia datoriile şi impozitele comunitare ale tatălui său, timp de un an achită şi promite comunităţii evreieşti sume semnificative; în septembrie 1655, plăteşte o sumă mult mai mică, iar în martie 1656 declară o taxă pe care nu o mai achită.
Această retragere treptată, mai ales în latura ei vizibilă „fiscal“, de sub tutela comunităţii evreieşti din Amsterdam pare să nu fi fost cauzată de rea-voinţă, ci de scăderea radicală a afacerilor familiei. „Cu toate acestea, e greu de crezut că nu a fost niciun fel de legătură între cei doisprezece stuiveri pe care i-a promis <şi nu i-a achitat – n.a.> Spinoza la 29 martie 1656 şi evenimentele care au urmat“.
Cauza principală de divorţ este însă, desigur, incompatibilitatea crescândă dintre gândirea în formare a lui Spinoza şi tradiţiile religioase iudaice. Incursiunile periodice în teritoriile filozofiei carteziene, asimilarea limbii latine şi frecventarea unor cercuri de liber-cugetători îl influenţează să se orienteze către orizonturi intelectuale împotriva cărora liderii comunităţi mozaice dădeau, fără îndoială, avertismente periodice. Excomunicarea era unul dintre instrumentele de constrângere folosite din când în când de către comunitatea socio-religioasă evreiască pentru a-şi păstra coeziunea; este, aşadar, de neconceput ca Spinoza să nu fi fost conştient de pericolele apostaziei.
Nu se cunoaşte momentul exact în care Spinoza începe să-şi exprime public opiniile, în cel mai înalt grad „eretice“, despre Dumnezeu şi nemurirea sufletului. Probabil în urma unui denunţ, doi coreligionari sunt trimişi să-l chestioneze.(4) Pentru Spinoza, „întrucât în Biblie nu se vorbeşte nimic despre lucruri nemateriale sau necorporale, nu se poate aduce nicio obiecţie credinţei că Dumnezeu este corporal“; cât priveşte sufletul, „când Scriptura vorbeşte despre el, se referă pur şi simplu la viaţă sau la orice lucru viu. Oricât ai căuta, nu vei găsi niciun pasaj care să susţină ideea că ar fi nemuritor“.
E imposibil de urmărit parcursul intelectual al lui Spinoza de la evreu practicant la apostat, mai ales că reţeaua de relaţii din interiorul şi din afara comunităţii evreieşti în care îşi scaldă prima tinereţe pare împânzită de influenţe reciproce. Cu alte cuvinte, cât din ansamblul concepţiei sale provine de la coreligionari afini precum Juan de Prado (medic, excomunicat şi el, în termeni mult mai blânzi, deşi practic „vinovat“ de aceleaşi lucruri), cât de la colegii de studii întâlniţi în casa lui Van den Enden şi cât din abundentele sale lecturi autodidacte şi din interpretările generate de propria creativitate – nu putem şti.
Componenta contextuală a acestei despărţiri deloc amiabile nu e nici ea neglijabilă. Chiar dacă trecuseră deja câteva decenii de la emigrare, comunitatea evreiască din Amsterdam se afla încă într-un proces de acomodare la noua lor ţară adoptivă, iar conducătorii comunităţii continuau să depună eforturi considerabile pentru păstrarea identităţii şi omogenităţii ei. Ultima generaţie de conversos, evrei care fuseseră obligaţi de Inchiziţia iberică să se convertească la creştinism, încă nu trecuse. Mulţi dintre descendenţii acestora pierduseră legătura cu Scriptura, aşa încât principala preocupare a liderilor religioşi mozaici era tocmai o re-înrădăcinare în tradiţie. În plus, una dintre condiţiile puse în 1619 de autorităţile olandeze din Amsterdam în schimbul toleranţei religioase oferite noilor imigranţi era ca evreii să respecte cu stricteţe Legea lui Moise şi să nu accepte devierile de la credinţa într-un Dumnezeu atotputernic. Aceste condiţii nu erau opţionale pentru un grup etnic şi religios străin, a cărui accedere la statutul de cetăţenie olandeză a avut loc abia după aproape patruzeci de ani (1657). Se poate specula că „cei care fuseseră persecutaţi în Spania şi Portugalia vor fi adus cu ei în noul lor refugiu un ferment de zel persecutor“.
Iată textul excomunicării (5), proclamat în sinagoga din Houtgracht la 27 iulie 1656 în limba ebraică (6):
Domnii ma’amad-ului, cunoscând de multă vreme opiniile şi faptele rele ale lui Baruch de Spinoza, au încercat prin diverse mijloace şi promisiuni să-l aducă înapoi de pe calea cea rea. Nereuşind însă să îl facă să se îndrepte ci, dimpotrivă, primind tot mai multe veşti despre ereziile îngrozitoare pe care le practică şi le predă altora şi despre faptele sale monstruoase, şi având despre aceste lucruri numeroşi martori de încredere care au depus şi au dat mărturie în acest sens în prezenţa numitului Spinoza, s-au convins de adevărul acestor lucruri; şi după ce ele au fost investigate în prezenţa onorabililor chachamim (înţelepţi), s-a decis, cu consimţământul lor, ca numitul Spinoza să fie excomunicat şi eliminat din poporul lui Israel. Din porunca îngerilor şi din ordinul sfinţilor, îl excomunicăm, îl eliminăm, în blestemăm şi îl osândim pe Baruch de Spinoza, cu încuviinţarea lui Dumnezeu, Binecuvântat fie El, şi cu consimţământul întregii sfinte congregaţii, şi în faţa acestor sfinte suluri cu cele 613 porunci scrise în ele, afurisindu-l cu osânda cu care Iosua a blestemat Ierihonul (7) şi cu blestemul cu care Elisei a blestemat copiii (8) şi cu toate pedepsele scrise în Cartea Legii. Blestemat fie el ziua şi blestemat fie noaptea; blestemat când şade şi blestemat când se scoală. Blestemat când iese şi blestemat când intră. Domnul nu-l va cruţa, ci mânia Domnului şi gelozia sa vor fumega împotriva acestui om, şi toate blestemele scrise în această carte vor fi asupra lui, iar Domnul va şterge numele său de sub ceruri. Şi Domnul îl va pune între cei răi, afară din triburile lui Israel, după toate blestemele testamentului care sunt scrise în această carte a legii. Pe când voi, care rămâneţi credincioşi Domnului Dumnezeului vostru, sunteţi vii cu toţii astăzi. Poruncim ca nimeni să nu comunice cu el verbal sau în scris, nici să-i facă vreun favor, nici să stea cu el sub acelaşi acoperiş sau la mai puţin de cinci metri de el, nici să citească vreun lucru compus sau scris de el.
Comentatorii sunt unanimi că textul acestei excomunicări e de o duritate extremă. Formula adusă de la Veneţia cu aproape patru decenii în urmă de către rabi Mortera este pusă acum la lucru întru condamnarea unuia dintre elevii săi preferaţi. Deşi Spinoza se evidenţiase în studiile iudaice, el sfârşeşte prin a-şi dezamăgi într-atât profesorul încât îl determină să utilizeze măsura coercitivă maximă care-i stă la dispoziţie. Violenţa expulzării pare surprinzătoare dacă e să ne luăm după unii cercetători, conform cărora evreii din Amsterdam nu erau nici pe departe un grup de fanatici încuiaţi, ci „una dintre cele mai iluminate şi mai cosmopolite comunităţi iudaice din epocă“.(9) Pe de altă parte, însă, „liderii lor erau neguţători bogaţi care-şi desfăşurau afacerile într-o manieră autocratică. Aveau un interes economic substanţial în status quo-ul olandez oligarhic, iar propriile lor opinii politice erau probabil destul de conservatoare“.
Direcţia interpretativă conform căreia pedepsirea prin excomunicare nu putea avea loc pentru simple opinii, ci doar pentru fapte, e nesustenabilă(10), dacă nu chiar absurdă: o opinie nu e opinie decât dacă poate fi exprimată. Dacă „fapta rea“ a posesorului unei păreri constă în simpla ei enunţare, atunci singura „soluţie“ sunt minciuna şi ipocrizia, drum pe care Spinoza a refuzat să meargă.
Chiar dacă decizia excomunicării s-a luat în unanimitate de către membrii comunităţii, explicaţia folosirii acestei formule excesive se află probabil în relaţia personală dintre Mortera şi tânărul Spinoza. După câte se cunosc din viaţa lui Mortera, pare tipul liderului: devine şef rabin în urma câştigării unei ample dispute teologice despre pedeapsa veşnică. Fusese prieten apropiat cu unchiul tatălui lui Baruch şi pare plauzibil că investise emoţional în odrasla lui Miguel. Severitatea şi inflexibilitatea ortodoxiei sale vor fi displăcut elevului Spinoza. Suntem în 1656, Baruch are doar 24 ani. Când primeşte raportul despre ereziile lui Spinoza de la tinerii intrepizi, Mortera face o scenă, nu-şi crede urechilor, cere reconfirmări. Îşi va fi pus, fără îndoială, mari speranţe în tânărul învăţăcel. Îi oferă şansa de a retracta, pe care Spinoza o respinge obraznic: „Înţeleg gravitatea ameninţării tale, iar în schimb pentru efortul pe care l-ai făcut ca să mă înveţi limba ebraică, dă-mi voie să te învăţ cum să mă excomunici“. Încercările rabinilor de a-l readuce pe „calea cea bună“ înainte de a-l condamna definitiv îşi urmează cursul obişnuit. Lui Spinoza i oferă chiar o rentă de o mie de guilderi ca să păstreze aparenţele. Separarea de facto avusese deja loc.
Yovel pune faţă în faţă punctul de vedere al comunităţii iudaice din Amsterdam şi cel al lui Spinoza în încercarea de a le da o valoare oarecum echivalentă. Pe de o parte, rabinii ar fi fost obligaţi, pentru a-şi ţine laolaltă comunitatea şi pentru a-i asigura susţinerea autorităţilor olandeze, să arate atitudine fermă faţă de orice tentativă de apostazie. Pe de altă parte, chemarea interioară a lui Spinoza îşi avea justificarea într-un simţ al libertăţii intelectuale incompatibil cu această comunitate. După Yovel, deci, ambele tabere ar fi avut dreptate în felul lor, iar divorţul, evident voluntar de ambele părţi, ar fi fost nonviolent.
Fapt este că ura şi setea de coerciţie rămase ca excrescenţe psihice ale neputinţei de a duce fizic la îndeplinire litera Torei prin, de pildă, lapidarea condamnatului nu pot fi echivalate cu dorinţa de libertate şi de cunoaştere neîngrădită care l-a mişcat pe Spinoza. De asemenea, disproporţia dintre cele două „tabere“ n-ar trebui trecută cu vederea. S-ar fi putut, aşadar, concede lui Yovel definiţia pe care o dă excomunicării lui Spinoza ca „ciocnire non-tragică între două puncte de vedere valide“ i° dacă consecinţele ei ar fi fost, în intenţie, doar religioase. Deplina izolare familială, financiară şi socială a unui apostat, atât faţă de iudei cât şi faţă de creştini, era definitivată de excomunicare. În urma unei afurisiri mai puţin dure petrecute cu şaisprezece ani în urmă, coreligionarul Uriel da Costa se împuşcase în cap; ii° dacă atentatul la viaţa lui Spinoza petrecut pe treptele sinagogii într-o seară din perioada judecării sale n-ar sugera existenţa unor sentimente nu tocmai neutre între membrii comunităţii cu privire la „eretic“; şi iii° dacă rabinii nu şi-ar fi continuat persecuţiile folosindu-se de autorităţile civile şi ecleziastice olandeze (motiv pentru care Spinoza a fost obligat să se mute din oraş).
Atunci, evreii prigoniţi din Peninsula Iberică nu ar fi fost ei înşişi prigonitori, iar cuvintele amare ale lui Prada – „Se pare că aceşti evrei vor să instituie o Inchiziţie în Amsterdam“ – n-ar fi putut fi decât o glumă proastă.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper