Eminescu şi economia

Un articol de ION BUZAŞI

Ioan Şoldu, Actualitatea gândirii economice a lui Eminescu, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015

 

În legătură cu Eminescu s-au emis cele mai contradictorii aprecieri. În ultimii ani a fost subiect de violentă contestare. A deranjat mai ales definiţia lui C. Noica – „Eminescu sau omul deplin al culturii româneşti“. Eminescu, a demonstrat filosoful de la Păltiniş, nu este numai cel pe care îl cunoaştem din ediţia selectivă a lui Titu Maiorescu, mereu reprodusă cu minime schimbări, ci şi cel din poeziile postume, din proza, din dramaturgia sa, şi mai ales cel atât de puţin cunoscut din gazetăria sa şi din manuscrisele sale. Este fără îndoială faptul că  Eminescu a fost cel mai mare ziarist român. Ziaristica lui este comparabilă din punct de vedere ideatic şi, uneori, chiar estetic cu opera sa poetică. De altminteri, biografii săi adoptă pentru publicistica lui Eminescu sintagma opera politică. (Cu acest titlu avem prima mare ediţie din publicistica eminesciană, alcătuită de profesorul Ion Creţu.) În această operă politică există o bogăţie de idei economice, sociale, politice, religioase şi culturale. Nu pretinde nimeni că Eminescu a avut o pregătire ştiinţifică în toate aceste domenii, că a fost adică şi economist, şi sociolog, şi politolog, şi istoric al ideilor religioase etc., dar că a avut cunoştinţe vaste în toate aceste domenii, că era informat la zi în aceste chestiuni este un adevăr de netăgăduit. A spus-o Titu Maiorescu în articolul Eminescu şi poeziile lui, în care, schiţând liniile unui portret literar, afirmă că „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a citi, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria…“.
Când a fost tipărită opera politică (înţeleg publicistica eminesciană) într-o ediţie mai bună, la sfârşitul intervalului interbelic, un nou Eminescu apăru, în sensul că poetul cel mai mare al românilor, pe care neamul nostru şi-l recunoaşte ca poet naţional, nu poate fi înţeles decât în integralitatea operei sale.
Bănăţean harnic şi tenace (n. în 1925 în Gurba, jud. Arad), Ioan Şoldu este absolvent al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale Cluj–Braşov, unde a avut profesori reputaţi, care au depăşit graniţele specializării înguste în ştiinţele economice, precum Gheorghe Dragoş, autorul unor studii valoroase despre rolul economic, social şi cultural al mocanilor săceleni, Victor Jinga, autorul monumentalei lucrări istorice Probleme fundamentale din istoria Transilvaniei, Ilie Haşeganu, autorul unui studiu de referinţă, Eminescu economist şi gânditor politic ş.a. În 1970, Ioan Şoldu a obţinut titlul de doctor în ştiinţe economice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi cu teza Eficienţa economică a construcţiilor rutiere.
Din perspectiva economică a citit publicistica lui Eminescu şi, continuând opera profesorului său Haşeganu a subliniat mai apăsat actualitatea ei. După ce, în scurte medalioane, prezintă reprezentanţii gândirii economice naţionale româneşti, Dionisie Pop Marţian, Petre Sebeşan Aurelian, A. D. Xenopol, B. P. Hasdeu – ca precursori ai lui Eminescu, autorul arată că „gândirea economică“ a poetului se poate prezenta  în două moduri: într-o formă expozitivă – sau, sub forma unor microantologii de texte grupate pe probleme semnificative. Această a doua modalitate i se pare mai potrivită.
Partea întâi reia titlul cărţii; celelalte două părţi sunt oarecum complementare, dar nu în afara subiectului; partea a doua: Mihai Eminescu despre originea poporului şi a limbii române, iar partea a treia este o pagină ce aminteşte de curajul ziaristicii eminesciene ce-l influenţează pe autor când scrie despre „tranziţia de la economia socialistă la cea de piaţă, un sistem de jaf şi distrugere a avuţiei şi economiei naţionale“. O constantă a publicisticii lui Eminescu este preţuirea muncii – „mijlocul care va ridica poporul nostru“: „O singură buruiană de leac pentru acest scop: munca. Muncă nu comunalism, iată mijlocul care va ridica poporul nostru“; „Suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru (Isus Cristos n.n.) nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură“; „Temeiul unui stat e munca şi nu legile – bogăţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă, iar materia vieţii de stat e munca, scopul muncii: bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale“; „Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţiune industrială, măcar pentru treburile noastre, dar vezi că omul trebuie să înveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi după aceea abia legile şi instituţiile naţiilor industriale“.
O carte care se adaugă celorlalte despre complexitatea publicisticii eminesciene, cu accent pe actualitatea opiniilor poetului despre economia românească, adăugând în plus faţă de acestea „un verb al mâniei eminesciene“ în denunţarea jafului naţional postdecembrist.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper