Discursul d’anţărţ

Când intră în casă îţi umple odaia. Emană o energie luminoasă, e tinereţea, e viaţa. Are 24 de ani. Îmbrăcată într-o fustiţă cât un abajur. Cu braţele goale. În picioarele bronzate cu… cizme. Culmea e că nici nu-i stă rău, deşi asta e împotriva tuturor normelor de eleganţă. Doar că ea şi generaţia ei vor să impună cu orice preţ alte norme.
O cheamă Elena. În neamul ei e Eleni. În lumea cea largă, pe care vrea s-o străbată de la un capăt la altul, îşi spune Helen.
E grecoaică. A studiat în Anglia. Lucrează pe unde apucă. În Italia, cu un contract de câteva luni. La Berlin. La Maastricht. Între aceste contracte păguboase, se întoarce în Grecia. Şi-a amenajat un spaţiu pe un acoperiş. Pe o terasă. De jur împrejur sunt munţii joşi ai Atticei. În depărtare vezi marea.
În locuinţa ei de pe acoperiş are mai mereu oaspeţi. O fostă colegă japoneză de la universitatea din Londra. Un prieten senegalez cu care a lucrat la Berlin. Acum aşteaptă o asociată de la Dubai. Şi apoi o rusoaică, cu care a deschis nu ştiu ce rubrică pe internet, la care caută participanţi de pe tot globul.
Când e în Atena face voluntariat. Suntem fericiţi cu copiii ăştia, care ştiu computer, ştiu limbi străine şi se lasă folosiţi şi fără să fie plătiţi, în vremurile tâmpite pe care le trăim. Lucrează deci şi pentru Balkania Contemporană. Şi de câte ori vine, iau pulsul discuţiilor şi preocupărilor lor. Cei care stau şi dezbat lumea pe la cafenelele din Exarhia. Cartierul tineretului reformist.
În urmă cu vreo doi ani, la cererea Troikăi, guvernul desfiinţase postul de televiziune naţională. Adică Grecia nu mai avea ERT-ul, radioul şi televiziunea elenă, urmărit de întreaga populaţie de greci din ţară (cam 10 milioane) şi din diasporă (tot atât, dacă nu cumva s-a sărit peste această cifră în ultimii ani, ai crizei). Ni se prescria să atârnăm de particulari.
Măsura a fost considerată de majoritatea populaţiei un atac la simbolurile naţionale. Ceea ce chiar era, în ciuda faptului că datoriile acestei instituţii curgeau gârlă şi banii erau folosiţi totalmente anapoda. Dar să desfiinţezi canalele naţionale de ştiri era de neacceptat. Zilele care au urmat acestei decizii au fost tulburi. Manifestaţiile se ţineau lanţ. Clădirea ERT era înconjurată zi şi noapte de oameni din câteva generaţii. Devenise un post de propagandă al stângii. Se cântau cântece din timpul Rezistenţei. Perioadă de care Grecia este mândră şi are de ce să fie. Se cântau cântece din timpul războiului civil. Ale cărui pete de sânge nu s-au şters încă din biografii.
O aşteptam pe Eleni, să aflu ce se mai discută prin cafenele din Exarhia. Unde tineretul era inflamat împotriva măsurii guvernamentale.
Şi a venit. Uite ce e, mi-a spus de la uşă. Manifestanţii ăştia nu au nici un program politic. Nu propun nimic. Situaţia este cum este. Troika ne şterge de pe faţa pământului. Şi ei stau atârnaţi de garduri şi cântă cântece de acum 60 de ani. Cu cântecele astea vor ei să rezolve situaţia? Altceva nu ştiu, decât să cânte şi să lanseze lozinci, jos cu Iannis, sus cu Dimitris?
Am rămas cu gura căscată. Mie, una, cântecele astea ale lor îmi plac. Şi nu numai mie. Au în ele o forţă, amintesc zile de implicare, amintesc de o perioadă al cărei dramatism nu poate fi uitat. Dar… chiar aşa… ce să facem noi cu cântecele astea acum, când ţara are de plătit câteva sute de miliarde datorie? Acum, când vremurile sunt cu totul altele decât pe timpul „guvernului din munţi“, când de atunci au trecut nişte generaţii, când lumea s-a globalizat, s-a computerizat, când tineretul nostru, şcolit prin toate colţurile globului şi învăţat să muncească prin toate colţurile globului, nu mai are nicăieri de lucru?
Au trecut doi ani, s-a schimbat guvernul în Grecia, s-a reînfiinţat ERT-ul, plătim datoriile, ale noastre? Pretins ale noastre? Într-o zi va veni vremea când vom afla-o şi pe asta, aşa cum încet, încet, se descoperă la un moment dat toate fărădelegile.
Nu mai stăm atârnaţi pe garduri, în ciuda tuturor provocărilor, care nu contenesc. Nu mai cântăm atât de des cântecele de acum câteva decenii, nici măcar astăzi, 17 noiembrie, zi de doliu, când se împlinesc 42 de ani de la masacrul de la Politehnică, în care au căzut în vremea dictaturii sute de studenţi greci.
Studenţii noştri şi-au luat lumea în cap. Ei sunt unde cu mintea nu gândeşti, în Dubai, în Gibraltar, în China, în Germania, oriunde se poate găsi ceva de lucru.
Eleni, numită Helen, are un contract de muncă de câteva luni la Paris. Acolo au prins-o evenimentele ultimelor săptămâni. Cum o ştiam, cu fustiţa ei abajur, cu cizmele ei pe piciorul bronzat, cu atitudinea ei tranşantă în raport cu lumea pe care se simţea obligată, asemenea tineretului din cartierul Exarhia, s-o facă mai bună, nu m-aş fi mirat deloc s-o găsesc într-o sală de concert rock.
Am aflat c-a scăpat cu bine. Că va rămâne să-şi onoreze contractul temporar de muncă. Am aflat că este speriată de viaţa căreia se mobilizase să-i ţină piept în orice condiţii. Nu ştiu dacă acolo cântă La Marseillaise. Adică dacă acest discurs politic i se pare actual. Şi nu ştiu dacă vrea să fie „în război“ cu mulţii prieteni străini ca naţionalitate şi ca religie, de care s-a legat în anii de studenţie în lumea noastră globalizată şi internaţionalizată, unde ni s-au amestecat copiii, familiile, colegii, vecinii. Oare n-ar fi mai bine, de dragul copiilor noştri, ca discursul politic să ne îndemne să fim „în pace“?

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper