Destrămarea politicului

Un articol de Constantin Stoiciu

Prilejul a fost tragic, recuperarea previzibilă, haosul şi confuzia străzii ofrande pe altarul iluziilor pierdute. Liber la strigat, la umplut şi la fluturat cartoane cu ce i-a trecut unuia sau altuia prin cap din motive de exasperări adunate de-a lungul anilor de democraţie liberală şi de neoliberalism, orăşeanul ţării de vârste amestecate s-a făcut auzit şi văzut la ziar şi la televizor. Unii cu ceva principii, idei şi exaltări, alţii bine îndrumaţi şi pregătiţi să răspundă schimbărilor gândite în birourile celor care păzesc şi apără ordinea stabilită, alţii din mimetism sau infantilism, din curiozitate sau pentru că aveau timp de pierdut şi vremea a fost îngăduitoare. După înlăturarea prin demisia de mult programată a primului ministru, şi apoi a generalului ce şi-a păstrat stelele, în care agitaţia şi vociferările străzii au contat doar ca decor şi zgomot de fond, haosul şi confuzia au molipsit până la frenezie şi leşin şi băgătorii de seamă de pe margine. Numeroşi. Pâine sfinţită pentru presa şi televiziunile lor hipnotizate de mai bine de un an de Justiţia selectivă, în care dama imperturbabilă aflată în graţii euro-atlantice, procurorii şi mascaţii la dispoziţie joacă rolul de primadonă şi de vivandiere ale nesfârşitului război românesc împotriva românilor corupţi. Meteahnă imemorială, întâlnită pretutindeni în lume şi de nevindecat, tentaţiile sunt azi din ce în ce mai mari, ocaziile la îndemână, caracterele slabe sau urăte, hoţii, lichelele, escrocii la tot pasul. Multinaţionalele corup, înşală şi şantajează când şi unde le poartă interesele şi sunt greu de atins, în România imposibil. Nu e sigur că lepădăturile sunt mai numeroase la noi decât aiurea, dar tapajul justiţiar a acoperit şi probabil va continua să acopere cu bună ştiinţă anomaliile unei societăţi sărăcite şi în derivă morală ce şi-au găsit expresia nefericită în incendiul din subsolul manufacturii de cremă de ghete din vremuri capitaliste la fel de mizerabile cum sunt cele de azi. Ţara ar fi început deodată „să mişte“ cu de la sine putere, curăţirea ei de corupţi a fost temporar suspendată, au fost identificaţi câţiva ţapi ispăşitori şi s-a dat drumul la defulare generală, la  ranchiune, la dispreţ, la ură, la prostie şi la instigare în limitele permise.
N-a fost nevoie de mai mult pentru ca haosul şi confuzia să împiedice, s-a mai întâmplat şi se va mai întâmpla, o chestionare efectivă şi responsabilă a realităţilor capitaliste care au făcut posibile colonizarea şi decăderea României. S-au bătut, în schimb, câmpii, tradiţie şi specialitate locale. Cu ifose, virtuozitate şi emoţii neprihănite. S-ar fi pus, dacă nu de-a dreptul de o nouă revoluţie cu o finalitate imprecisă, cel puţin de o răfuială definitivă cu cei care au stricat în folosul lor avântul entuziast spre o – cât de improbabilă şi de hilară! – lume românească bucolică. Preşedinţii, guvernele, Parlamentul, politicienii, vinovaţi fără apel, de parcă ar fi fost aduşi de peste hotare şi nu aleşi şi realeşi şi de cei ieşiţi în stradă. Tentativele de compromitere a politicienilor români în ansamblu au început în urmă cu un an, după alegerile prezidenţiale. Politicul ca necesitate fundamentală a existenţei şi a funcţionării unei democraţii reale, în care cetăţeanul şi aspiraţiile lui se regăsesc, pare să ameninţe ordinea şi liniştea coloniale într-o perioadă a confruntărilor dintre marile puteri pentru zone de interese, şi n-ar fi nici prima şi nici ultima experienţă făcută pe seama inocenţilor şi supuşilor cobai români. Aşa se explică pesemne de ce unele voci ce şi-au imaginat o sensibilitate aparte la pulsul misterios al plebei intrată în transă revendicativă şi se pretind influente, au cerut şi mai cer o totală reconstruire capitalistă şi idilică a societăţii şi a instituţiilor ei de bază, voci şi mai excitate au vânturat şi vântură desfiinţarea partidelor compromise în exercitarea puterii şi înfiinţarea altora, curate ca lacrima, n-au lipsit şi nu lipsesc nici scenariile unui guvern de tehnocraţi şi al alegerilor anticipate şi, din nou, glumă autohtonă permisă, a unei adevărate revolte care să nu mai fie confiscată de oportunişti şi de lichele.
Constituţional îndreptăţit să rezolve, ca autoritate supremă a Statului, gravele probleme de societate dezvăluite de un fapt divers tragic, dar în realitate buimăcit de evenimente, fostul profesor de fizică şi primar s-a pierdut în consultări cu partidele şi cu fantomatica „societate civilă“. Cu partidele n-a ieşit nimic sau nu s-a aflat nimic, mai există deocamdată o majoritate parlamentară şi prim-ministrul cinstit, harnic, competent şi responsabil de negăsit pentru a fi rapid înscăunat, ţara tânjeşte, suferă, nu are cum veni din altă parte decât cu riscul alegerilor anticipate. N-ar fi, totuşi, un risc prea mare, se poate aranja cum s-a aranjat la prezidenţiale, dar în realitate, guvern sau nu „al meu“, nu ar schimba mai nimic, fiindcă nu schimbările adevărate sunt dorite, ci păstrarea intactă a sistemului împodobit cu ceva aparenţe sclipitoare pe placul plebei recăzută din nou în somnolenţă şi atent supravegheată de pe dealul de la Cotroceni. Nimic nu a dat nici primirea reprezentanţilor aleşi pe sprânceană ai „societăţii civile“, abonaţii la subsidii, anonimii vocali ai atomizării lumii româneşti cândva solidară, activiştii prozelitismului de toate orientările. Cum nu a fost posibil ca „strada“ să fie adusă la Cotroceni, alesul dintre aleşi, buimac, a coborât el la ea într-o seară. Neanunţat, straşnic păzit şi sfătuit probabil să tacă. Ceea ce nu i-a fost greu, nu are în general mai nimic de spus şi ar fi luat timp; oricum, nu pentru asta se afla acolo, ci pentru că dădea bine, ca imagine şi ca fantasm, un preşedinte în mijlocul concetăţenilor colerici, dar misterios reduşi şi ei la ceva politeţuri urmate de tăcere şi de fudulia de a i se afla în preajmă.
Curând vine din nou iarna.

P.S. La începutul lui noiembrie, după fastuoasa ceremonie a jurământului de credinţă şi de fidelitate reginei Canadei, Elisabetha a II-a, noul prim-ministru Justin Trudeau şi-a prezentat guvernul. 48% femei, 52% bărbaţi. 13% imigranţi din prima generaţie, 7% amerindieni, 19% alte religii decât religia creştină (patru sikhs, un evreu şi un musulman), 3% refugiaţi politic şi 6% handicapaţi. Unii comentatori au salutat „diversitatea“, iar Justin Trudeau s-a declarat mândru că guvernul său „seamănă enorm Canadei“. Alte procente privind profesiunile noilor miniştri dau o idee şi mai semnificativă despre cum şi cu cine se face politica în Canada: 45% politicieni de carieră sau vechi deputaţi, 19% administratori în sectorul public sau privat şi 13% avocaţi, ceea ce acoperă 70% din guvern. În restul de 23% figurează un economist, un om de afaceri, un geograf, un jurnalist, un doctor, un militar şi o activistă socială. Un guvern  100% liberal! Chestiunea este că ideile politice nu au nici rasă, nici sex şi nici religie. Dar de aici încolo începe o altă poveste de spus, eventual altădată.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper