Despre mitul eminescian mai mult, despre Lucian Boia mai puţin

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, Editura Humanitas, 2015

Prima frază a cărţii lui Lucian Boia Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, apărută la Humanitas, cea cu care începe Cuvântul de lămurire, conţine deopotrivă o constatare şi o mărturisire: „Ce poate fi mai chinuitor decât să cauţi titlul potrivit pentru a-l aşeza pe coperta unei cărţi?“. Răspund ca la Radio Erevan: pot fi multe altele mai chinuitoare. De pildă, să scrii o carte despre Eminescu! Exemplul îl oferă însuşi Lucian Boia…
Nedispunând de instrumente literare, cum a observat în excelentul său comentariu din Cultura George Neagoe, lipsă de care istoricul pare a fi conştient, e bine că el s-a limitat a se ocupa numai de ceea ce „a înrâurit demersul mitului“ şi s-a străduit, cu rezultate notabile, să contureze „un tablou sintetic al mitologiei eminesciene“.
Mitul Eminescu, perceput de Boia ca făcând parte din marea colecţie de mituri naţionale, e unul fascinant. Eminescu, crede eseistul, ar fi putut „să rămână un poet mare, fără să ajungă la condiţia unui mit“. Ipoteză falsă, dintre cele cu care istoricii nu prea operează, de vreme ce chiar Lucian Boia ştie şi afirmă că mitul este proiecţia unei comunităţi care „se oglindeşte“ – de fapt, aş zice că se recunoaşte – în personajul mitificat (sau mitizat) şi „apelează la el ca la un spirit călăuzitor“. Altfel spus, nimic nu e mai democratic decât mitul. Ca, de altfel, şi canonul literar de care s-a discutat la noi până la saturaţie în ultimul sfert de secol. Mitul se bucură, aşa-zicând, de legitimitatea pe care i-o conferă acea tăcută majoritate a unei comunităţi. Minoritatea „vocală“, formată din biografi, exegeţi, memorialişti etc. nu face, în definitiv, decât să o reconfirme pe cea tăcută, să o valideze. Nici un biograf, fie el şi genialul Călinescu sau Stefan Zweig ori Henri Troyat, ca să-i amintesc doar pe aceşti titani ai genului, nu poate crea un mit şi încă unul de anvergura celui eminescian. Poate doar să revigoreze mitul, iar în anumite momente să-l reîntemeieze. Că marii biografi sunt uneori şi reîntemeietori de mituri e aproape un loc comun. În Viaţa lui Mihai Eminescu, G. Călinescu a făcut cu geniul său, scrie Nicolae Manolescu în Istoria critică…, din boala poetului, mai exact dintr-un diagnostic greşit (sifilis), un mit cultural, scandalizându-i pe nişte medici mărginiţi. Prin aceasta, Călinescu a îmbogăţit desigur mitul Eminescu care era de mult cât se poate de solid în mentalul românilor. Însă nu mai mult decât atât. Evident, nu numai marii biografi contribuie la consolidarea mitului, ci şi criticii, prozatorii, poeţii, dramaturgii, sculptorii, pictorii, compozitorii, cineaştii. În cazul lui Eminescu: Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, din nou Călinescu, Cezar Petrescu, Geo Bogza, Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gheorghe Anghel şi alţii. Dar nu ei au creat mitul. Are dreptate Lucian Boia când subliniază: „Nu Maiorescu a creat mitul Eminescu, dar contribuţia lui la cristalizarea acestuia nu e deloc neglijabilă“. După cum şi şcoala a avut un rol important în potenţarea mitului eminescian. Cât despre „mititeii“ dâmboviţeni care sunt atât de deranjaţi în suficienţa lor… europeană de mitul Eminescu, ba chiar şi de opera marelui poet şi ziarist, nici nu merită să le dăm atenţie. Trebuie lăsaţi, cu o înţeleaptă vorbă românească, în boii lor!
În demonstraţia sa, Lucian Boia pronunţă cu nonşalanţă multe truisme, unele necesare. „Eminescu“ – scrie el la anul de graţie 2015 – „a reuşit performanţa de a face poezie înaltă în termeni accesibili, abordând temele fundamentale, triplul registru: filosofic, patriotic şi erotic, într-un limbaj seducător şi pe înţelesul oricui“. Cu alte cuvinte, tot ale lui Boia, creatorul Rugăciunii unui dac, pe care o recitea, mereu surprins de adâncimile şi arta ei desăvârşită, Cioran, este un „poet popular“! Ar fi ideal ca Eminescu să fie atât de uşor şi de larg înţeles. Naţia ar fi ceva mai deşteaptă şi mai demnă. A venit însă unul pe numele său Vladimir Streinu, critic de mare rafinament, şi l-a caracterizat pe Eminescu – „poet dificil“. Şi s-a căzut, nu-i aşa, în cealaltă extremă. Altminteri, în treacăt fie spus, acestea, extremele, inclusiv cele ideologice, au marcat şi marchează puternic şi dramatic destinul lui Eminescu, posteritatea sa. Aşa că nu e nimic surprinzător. În ce context literar, estetic, şi care e sensul definiţiei lui Vladimir Streinu se vede clar că lui Lucian Boia, un istoric cu adevărat popular, îi scapă. Oricum, afirmaţia sa e cel puţin superficială. Superficială, dar nu de tot precară precum aceasta, la lectura căreia până şi un elev ceva mai inteligent ar zâmbi a râde: „Se pot identifica (în poezia lui Eminescu – nota mea), fireşte, zone de adâncime şi subtilităţi de tot felul (sic!), poate uneori mai mult în ipotezele exegeţilor decât în intenţiile poetului“.
Primul ingredient, cu termenul lui Boia, al mitului eminescian ar fi accesibilitatea. Apoi, accidentul biografic, cu o expresie pe care mitograful o împrumută de la Iulian Costache, adică boala sa, precum şi moartea prematură. „Cine şi-ar închipui un Eminescu bătrân?“, se întreabă Lucian Boia prea sigur de răspuns. Nefericita epigramă a lui Macedonski – prin care poetul rondelurilor s-ar fi sinucis (nu e prea mult?!) – a „înrâurit“ şi ea mitul eminescian. În fine, în construcţia şi durata acestuia ar fi contat şi mărturiile total diferite, antinomice, privind existenţa materială a poetului (Caragiale versus Maiorescu) care au generat o tensiune, o emoţie favorabile mitului.
În opinia lui Lucian Boia „mitul Eminescu este şi o construcţie, într-un fel necesară, izvorâtă din complexele culturii româneşti“, precum şi din nevoia acesteia de universal. Surprinde însă modul său cam simplist de percepere a universalităţii poetului, pe care pare să o restrângă la ceea ce ţine de difuzarea şi cunoaşterea operei eminesciene şi a valorilor universale pe care ea le conţine şi în alte spaţii culturale, nu doar în plan naţional. În capitolul Admiratori, critici, contestatari, autorul urmăreşte procesul receptării lui Eminescu, cu toate meandrele lui, începând cu primul deceniu de după moartea poetului, când mitul său se consolidează, şi până în prezent. Un prezent tulbure, de confuzie şi criză a valorilor. Reiese şi din retrospectiva lui Boia că mulţi critici şi comentatori din diferite epoci mai mult sau mai puţin obtuzi sau „cretini“, epitetul pe care Călinescu i-l aplică lui Anghel Demetriescu, ori detractorii lui Eminescu nu numai că nu au putut clinti mitul, dar chiar l-au întărit. Ei au determinat, între altele, şi ceea ce Lucian Boia numeşte „o reelaborare radicală a mitului“, în fine, au făcut posibilă revelarea unui Eminescu „cu totul diferit“, un Eminescu patriot, naţionalist, iar în viziunea unora, de pildă a ardeleanului Aurel C. Popovici, un profet. Trece astfel în prim plan militantul şi mai ales gânditorul politic, ce avea să fie supralicitat de unii şi contestat de liberalii şi proocidentalii de ieri şi de azi care îi denunţă conservatorismul şi defazarea. Important e că mitul cunoaşte o nouă etapă de consolidare, din care nimic nu lipseşte, inclusiv mistificările de tipul Octav Minar. Încât, observă Lucian Boia, mitul eminescian se dovedeşte a fi inepuizabil. Şi, aş adăuga, etern, căci iată ce scria în prefaţa la volumul omagial prilejuit de împlinirea a 20 de ani de la moartea poetului nimeni altcineva decât A. D. Xenopol: Eminescu „va stâpâni toate veacurile, cât se va mai vorbi pe pământ limba românească“.
După Marea Unire, Lucian Boia identifică două tendinţe privind cultul şi, implicit, mitul lui Eminescu: una de relativizare, a lui Lovinescu, cealaltă de absolutizare, ilustrată de Nicolae Iorga, pentru care marele poet reprezintă „expresia integrală a sufletului românesc“. În această linie se înscriu Constantin Noica şi Petre Ţuţea cu a sa memorabilă sintagmă „românul absolut“, preluată în titlul eseului despre „facerea şi desfacerea unui mit“. Lucian Boia evocă momentul deschiderii „marelui şantier Eminescu“ şi al naşterii eminescologiei ce va deveni, într-adevăr, aproape o ştiinţă de sine stătătoare, datorită intrării în scena literară şi culturală a unei strălucite pleiade de critici, eseişti, istorici literari, cercetători, editori. Istoricul consacră câte un capitol „deceniului Eminescu“ şi „deceniului Călinescu“, care sunt şi cele mai interesante ale cărţii. Referitor la figura şi statura lui Călinescu, Boia observă corect: „Imensul lui talent le-a acoperit pe toate: şi fluctuaţiile ideologice, şi capriciile interpretative. S-a zis că a avut o percepţie sigură a valorilor şi ierarhiilor literare; de fapt, ne învârtim în cerc, fiindcă noi suntem aceia care continuăm să privim cu ochii lui Călinescu, şi atunci, fireşte, că el are mai întotdeauna dreptate“. Dar ce înseamnă „percepţie sigură“?! Nu doar pentru ierarhiile sale literare, ci şi pentru alte motive privim prin ochii lui Călinescu. E limpede că autoritatea biografului lui Eminescu şi a autorului monumentalei Istorii a literaturii române de la origini până în prezent este imensă. Şi putem fi de acord cel puţin până la un punct cu următoarea aserţiune a lui Boia: „Eminescu, în ciuda tuturor adversităţilor, a rămas poetul naţional, dacă însuşi Călinescu a spus-o“. În fond, seducţia pe care o exercită asupra noastră Călinescu se aseamănă cumva cu cea a lui Eminescu, e aproape tot atât de „tiranică şi indiscutabilă“. Ei sunt genii tutelare care, spre norocul culturii noastre, se întâlnesc şi se armonizează.
Scris într-un stil colocvial, pe alocuri mult prea lejer, cu unele comentarii discutabile, eseul lui Lucian Boia, parafrazând un cunoscut titlu, nu dovedeşte nimic, nimic nou, dar oferă o imagine concludentă a „facerii“ şi evoluţiei unui mit inepuizabil.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper