Despre boieri

Un articol de DAN BERINDEI

Timp de secole, boierii au reprezentat clasa conducătoare a românilor. Existenţa lor legală s-a încheiat în 1858, odată cu încheierea Convenţiei de la Paris a puterilor europene, devenite puteri garante.
De fapt, pe multe planuri şi-au continuat existenţa şi chiar şi, în parte, funcţiile conducătoare.
Dacă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi în primele decenii din cel următor au continuat să ocupe parte din funcţiile politice şi pe cele culturale, deţinând totodată bunuri însemnate, mai ales stăpâniri ale pământului, în schimb, după Primul Război Mondial, în urma reformei electorale şi a celei agrare, rolul lor politic s-a redus simţitor, ca şi bunurile materiale de care ei dispuneau. Trei decenii mai târziu, practic, această clasă a fost ştearsă din istorie prin exproprierea integrală a bunurilor, ca şi printr-o acţiune sistematică de anihilare şi denigrare. S-a mai adăugat la aceasta plecarea peste hotare, mai ales a celor aparţinând familiilor cele mai însemnate. După decembrie 1989, reîntoarcerile au fost rare şi nestatornice. Paguba pentru ţară a fost mare şi efectele ei se văd indirect mai ales în sfertul nostru de veac de reformă şi reconstrucţie.
Boierii au trecut prin faze diferite în cursul lungii lor existenţe. Ridicaţi prin „selecţie naturală“ din masa locuitorilor, alţii adăugându-se cu provenienţe din afară, ei au străbătut secolele întemeiaţi pe o continuitate de existenţă a respectivei categorii sociale. În două treimi din spaţiul românesc, în Ţara Românească şi în Moldova, şi-au păstrat funcţile sociale, în schimb în cea de-a treia treime, cea transilvană, datorită mai ales credinţei lor ortodoxe, au fost supuşi discriminării, fiindu-le limitate drepturile nobiliare sau chiar luate cu totul. Unirea cu Roma a unei părţi a românilor a ajutat la salvgardarea unor poziţii, deşi o deplină integrare în clasa nobiliară n-a avut loc decât în cazuri de deznaţionalizare.
Este evident că boierii au ajuns la mari acumulări de bunuri materiale şi că în parte acestea au fost rezultatul, în nu puţine cazuri, a presiunilor pe care le-au exercitat. Bogăţia a caracterizat mai ales marea boierime, care, utilizând drepturi de moştenire şi având şi puterea, a ajuns să stăpânească întinse bunuri, mai ales domenii. Numărul şi suprafaţa celor ale lui Constantin Brâncoveanu reprezintă cel mai caracteristic exemplu. Evident, boierimea mică şi mijlocie stăpânea întinderi cu mult mai mici. Parte din boieri s-au implicat şi în operaţii comerciale.
Continuitatea fiinţării lor, spre deosebire de cei din ţările vecine balcanice, a dus la crearea unor însuşiri transmise în bună măsură celor din generaţiile următoare. Totodată, se constată că istoria boierimii dezvăluie nenumărate întreruperi şi întâmplări tragice, lupta pentru putere cerându-şi jertfele. Moartea violentă în urma execuţiilor ordonate de domni, ca şi conflictele intestine, au înregistrat nenumărate victime şi au determinat, de asemenea, lichidarea unor neamuri şi ascensiunea altora. Dar, în acelaşi timp, experienţa dobândită a rămas ca un bun al categoriei sociale în cauză şi a fost utilizată atât în evoluţiile interne, cât mai ales în relaţiile cu celelalte state. În vreme ce, în majoritatea statelor din zonă nu se poate vorbi de continuitate, boierimea română, cu toate încercările, nu şi-a întrerupt firul existenţei şi astfel învăţaturile acumulate au putut fi transmise ca bunuri preţioase în perioadele următoare.
Cu toate problemele pe care le-a avut de întâmpinat, boierimea din cele două state româneşti constituite în secolul al XIV-lea a beneficiat de continuitatea de existenţă peste o jumătate de mileniu şi implicit a fost cointeresată ca cele două state să străbată acest lung răstimp, urmând ca apoi împrejurările să îngăduie, la mijlocul veacului al XIX-lea, unificarea lor într-o singură entitate: România.
După dobândirea recunoaşterii existenţei de către cele două puternice regate creştine ale zonei – Ungaria şi Polonia –, statele româneşti au trebuit să se apere de primejdia otomană. Au făcut-o prin luptă, deşi, fără îndoială, capacităţile lor erau limitate, dar după aproape un veac de confruntări a devenit evident că nu se putea ajunge la o soluţie pe această cale, fie şi provizorie. În complicatele şi delicatele tratative care au fost iniţiate, rolul unor mari boieri a fost decisiv şi de altfel compromisul realizat i-a avut pe ei în ansamblu consideraţi responsabili de Poarta otomană şi traşi la răspundere atunci când suzeranul acceptat aprecia deficienţe ale înţelegerii, inclusiv din partea domnilor.
Compromisul realizat – episodul logofătului Tăutu cu băutul cafelei fiind şi el semnificativ! – a însemnat păstrarea celor două ţări, a domnilor si a clasei conducătoare (ceea ce nu avut loc în statele balcanice!), a unei orânduiri de stat cu aparatul ei propriu, lungă vreme a armatei şi de asemenea a diplomaţiei proprii, şi poate cea mai importantă prevedere a fost cea prin care în cele două state româneşti Biserica creştină era apărată, fiind totodată oprită ridicarea de edificii de cult musulmane. De fapt, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii sultanului, au fost dobândite reglementări care apărau existenţa statalităţii, a Ţării Româneşti şi a Moldovei, apoi şi a principatului Transilvaniei, drepturile lor de afirmare de sine şi credinţa. Recunoscându-i continuitatea, Poarta otomană considera marea boierime factorul garant al funcţionării înţelegerii realizate şi care era, fără îndoială, şi un rezultat al capacităţii de luptă şi rezistenţă a statelor româneşti, ceea ce a impus realizarea înţelegerii.
Continuitatea neîntreruptă a existenţei statale a fost neîndoielnic în mare măsură rodul abilităţii acestei categorii sociale, dar, totodată, tot ei îi va reveni politica de trezire şi silinţele pentru a se trece la altă fază, atunci când împrejurările au îngăduit acest lucru. În amândouă statele boieri cărturari au afirmat în secolul al XVI-lea şi mai ales în cel următor rădăcinile, dar şi drepturile istorice ale românilor în ansamblu, iar apoi, când, începând cu ultimele decenii din secolul al XVII-lea, a început o contraofensivă eliberatoare a unor mari puteri europene împotriva Imperiului otoman, boierii s-au implicat în ceea ce trebuia să ducă la eliberare, dar şi la începuturile modernizării. Taberele de boieri s-au format în funcţie de marile puteri ale zonei, în jocurile marilor puteri limitrofe, cărora, uneori prea încrezători, le-au acordat un credit fără acoperire, puterea otomană având încă resurse de luptă şi rezistenţă pentru încă o lungă perioadă.
Cărturarul Dimitrie Cantemir a trecut prematur de partea puterii de la Răsărit, iar Brâncoveanu a ştiut peste un sfert de veac să manevreze cu deosebită abilitate între cele trei imperii, până când domnia avea sã-i sfârşeascã tragic. Oricum, pentru Poartă s-a impus o schimbare de sistem în privinţa celor două principate. A fost momentul istoric în care a fost inaugurată pentru mai bine de un veac perioada fanariotă. S-a creat o nouă situaţie, în care progresiv drepturile iniţiale prevăzute în compromisul româno-otoman s-au văzut limitate. Rolul marii boierimi în desemnarea domnilor practic n-a mai existat şi de asemenea a fost desfiinţată armata fiecărui stat.
Boierimea a ştiut să se orienteze în noua situaţie. În primul rând, într-o măsură mai mare decât înainte de instaurarea noului regim fanariot, şi-a urmat eforturile de integrare „europeană“, deşi studiile peste hotare erau încă greu de realizat (dar nu imposibil), dezvoltarea culturală internă, prin Academiile domneşti de la Bucureşti şi Iaşi, dar şi prin bibliotecile care s-au format, a determinat o evidentă afirmare ascendentă, cultivându-se formarea la un nivel înalt şi „european“ a tinerilor boieri cu întâietate.
În acelaşi timp, boierimea naţională a găsit formule de colaborare cu „noii veniţi“ – fanarioţii, cu preocuparea apărării unor drepturi care progresiv deveneau naţionale, ale unei naţiuni moderne care-şi începuse procesul de formare. Majoritatea demnităţilor înalte marea boierime autohtonă a ştiut cum să le păstreze şi nu întâmplător înţeleptul Constantin Mavrocordat dojenea, când era cazul, pentru neutilizarea limbii române în documente. Limba greacă a fost folosită într-o măsură mai mare, dar limba română şi-a păstrat întâietatea în corespondenţa dregătorilor. Din ce în ce mai accentuat s-a dat lupta pentru menţinerea întâietăţii şi apoi a exclusivităţii limbii române. Deschiderea şcolii lui Gheorghe Lazăr, în ultimii ani ai fiinţării regimului fanariot, datorată în mare măsură unor mari boieri, a evidenţiat biruinţa limbii naţionale.
Personalităţi marcante s-au evidenţiat în deceniile de sfârşit ale perioadei. Un Ienăchiţă Văcărescu, banul Mihai Cantacuzino, ca şi Ioan Cantacuzino ori Dinicu Golescu ne-au lăsat mărturii scrise ale silinţelor lor. Ei au dezvăluit simţiri patriotice, de dragoste de ţară, dar totodată un nivel al cunoştinţelor cu nimic inferior celor din categoriile dominante europene. În memoriile din timpul negocierilor de pace ruso-turce de la Focşani din 1772, în proiectul de Constituţie elaborat de Ioan Cantacuzino în ultimul deceniu al veacului ori în scrierea lui Dinicu Golescu din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, constatăm un înalt nivel al cunoştinţelor, dar şi felul lor de a gândi în spiritul vremii. Ei sunt aceia care au reelaborat aşa-numitele „capitulaţii“, folosind prilejul pentru a-şi evidenţia şi într-un fel „legaliza“ doleanţele. Ei au adus în dezbaterea diplomatică idei novatoare, cum au fost Unirea Principatelor, prinţul străin, garanţia colectivă a marilor puteri pentru a se evita o dominaţie singulară.
Dar, totodată, tot ei au fost aceia care au dat educaţia de bază fiilor lor, viitorii tineri paşoptişti. Prin trimiterea apoi a acestora peste hotare la universităţi apusene aveau să creeze cadrele modernizării româneşti. În revoluţia din 1848, ca şi în mişcarea pentru unirea Principatelor şi crearea României moderne, boierimea a fost pe poziţii patriotice, sacrificând deseori interese ale categoriei lor sociale, preţ plătit pentru rămânerea lor mai departe în ierarhia noii societăţi în care treptat, dar iremediabil, aveau să-şi piardă poziţiile social-politice în favoarea celor proveniţi mai ales din noi categorii sociale.
Procesul de ieşire de pe scena istoriei avea să cunoască pentru început momentul de la sfârşitul Primului Război Mondial şi se va încheia peste trei decenii, în condiţiile preluării dominării unei părţi a Europei de colosul sovietic, prin despuierea şi înlăturarea lor brutală. Oricum, rolul lor istoric nu poate fi uitat, nu numai sub trăsături negative, ci şi sub cele pozitive.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper