Departe de cele literare

Un articol de ALEX GOLDIŞ

Ca un adevărat eveniment ar trebui întâmpinat micul volum de memorialistică al lui Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, apărut nu de mult la Cartea Românească. În ciuda faptului că teoreticianul şi criticul pare că râcâie pe fundul sertarului după ultimele pagini nepublicate, cartea de 200 de pagini se citeşte cu sufletul la gură.
E şi nu prea o mare surpriză să-l regăseşti pe Eugen Negrici în altă postură decât cea a comentatorului de literatură. Mai tot ce a scris după 1990 anunţă o personalitate spumoasă, care nu se teme să-şi pună pe tavă fetişurile şi umorile chiar în proiectele critice cele mai serioase. Literatura română sub comunism, cu toată seriozitatea ei analitică, surprindea într-un limbaj sardonic – ba chiar parodic uneori – toate excrescenţele patologice ale unei literaturi profund afectate de ideologic. Ce să mai zicem de Iluziile literaturii române, în care criticul, blazat, „întorcea armele“ polemice nu doar împotriva întregii tradiţii literare româneşti (mai toată gonflată, zice el), ci şi împotriva sieşi. Cronicarii Iluziilor au remarcat încă de la început că „raderea“ fără rest a culturii române vechi, pe care Negrici o ridicase la standarde de analiză hi-tech, era, nu mai puţin, o polemică adresată lui însuşi.
Urmând această evoluţie, era, aşadar, aproape firesc ca Eugen Negrici să iasă cu totul în decorul criticii prin apelul la memorialistică. Sesiunea de toamnă e într-adevăr un discurs restant de care criticul trebuia să se achite. Notaţiile dintre aprilie 1976 şi mai 2015, foarte puţine în fond, sunt departe de a oferi un tablou coerent asupra unei epoci. Ele dau însă seama, chiar fragmentar, de evoluţia uneia dintre cele mai interesante personalităţi ale criticii româneşti postbelice.
Incitantă e însăşi construcţia discursului „pe două voci“, căci criticul de acum simte nevoia să dubleze perspectiva diaristului de atunci. Cel mai adesea, notaţiile din 2011 corijează sau completează informaţiile (prea laconice). Cea mai evidentă miză a acestor supracomentarii e, însă, aceea de intensificator al personalităţii. Prea crispat şi laconic, tânărul din anii ’70-’80 e înghiontit a posteriori de o „voce“ mai pregnantă şi mai volubilă, gata să „dea din casă“ mai mult decât ar fi permis-o austeritatea discursivă impusă de contextul epocii. Tema cea mai importantă a jurnalului lui Negrici mi se pare aceea a autocenzurii: notaţiile anorexice nu sunt simptome ale lipsei de personalitate a autorului lor, nici ale absenţei impulsului confesiv, ci mai degrabă limitări (auto)impuse ca răspuns la interdicţiile de tot felul ale regimului. Dintre toţi criticii noştri postbelici, Negrici a reflectat cel mai constant şi a scris cel mai elocvent despre „libertatea cu voie de la poliţie“, deconstruind perspectiva celor care exagerează puterea de iniţiativă a scriitorului român sub comunism. „Tot ce s-a publicat mai de soi în ultimii ani“, constată amar criticul în 1978, nu e decât rezultatul mutaţiei de paradigmă dinspre varianta hard spre cea soft a cenzorului: „Astăzi, în orice măsură, oricât de severă, pe care se hotărăsc să o ia, se simte stânjeneala, iar sabia care se roteşte ameninţător peste capetele noastre are o sclipire potolită, mătăsoasă, nehotărâtă“.
Tema captivităţii şi a ratării în epoca tuturor „liberalizărilor“ propagandistice intervine permanent atât cu privire la ceilalţi („Ce credinţă nebună, ce speranţă deşartă motivează acest zel intelectual, când ştii că barbarii au şi venit şi sunt aici, printre noi şi peste noi?“ se întreabă în anii ’60 profesorul la reîntâlnirea cu fostele studente, repartizate „pe coclauri“), cât mai ales cu privire la sine. Dublul handicap al intelectualului român, de a se fi născut într-o cultură periferică şi de a fi şi supus cenzurilor de tot felul, e resimţit acut pe propria piele – şi transpus într-un strigăt de deznădejde (cum altfel, decât mocnit): „Nu am, sus-pus, un înger protector, ca Manolescu. Nu am contract, discret şi de durată, cu vreun diavol liberal. Trăiesc, perpetuu, în nesiguranţă şi vigilenţă. Vorbesc reţinut şi cenzurat în toate circumstanţele. Mă surprind, chiar în intimitate, elaborând timid şi gândind supravegheat. Coborâtă până la nivelul moleculelor sângelui şi al celulelor nervoase – crisparea aceasta mă face suficient şi neglijabil. Îmi vine să urlu, şi renunţ. Ştiu că va ieşi un sunet molâu şi înfundat“.
De aici şi aerul de zădărnicie şi de blazare care planează asupra tuturor proiectelor lui Eugen Negrici. Faţă de alţi critici ai generaţiei, el nu s-a ipostaziat nici în postura providenţială, de autoritate gata să scoată literatura română din marasmul ideologiei, nici în cea autoritară, pusă pe făcut şi desfăcut canoane, ci într-una conştientă de toate limitările contextului. Cartea aduce, de altfel, importante clarificări cu privire la opţiunile de carieră ale lui Eugen Negrici: conştient de imposibilitatea cronicarilor literari din timpul comunismului de a rosti adevărul până la capăt, criticul se retrage în studiul teoretic şi „spre rezervaţia textelor primitive“, „unde nimeni nu îmi putea răpi plăcerea cutreierării libere printre ruine“.
A nu se înţelege de aici că volumul de memorialistică adoptă vreun moment tonul „crispat“, de sterilitate sufletească, pe care el însuşi şi-l reproşează privind în urmă: „Sunt surprins, recitind aceste vechi însemnări, de neputinţa mea de a mă lăsa dus de un elan al compătimirii, de a mă înduioşa, pur şi simplu, de păţania cuiva“. Dimpotrivă. Spiritul demistificator, gata să ia în balon cam toate valorile sacre ale culturii române (de nu ale societăţii actuale în general) se întrevede încă din notaţiile de tinereţe. Dintre toţi criticii români, Eugen Negrici e, încă din anii ’70, cel mai puţin pasibil să se înfioreze de caracterul metafizic al artei, fiind, în schimb, predispus la a-i căuta întotdeauna marginile, imperfecţiunile, căderile neprevăzute în accidental. Faptul se vede din refuzul de a se prosterna în faţa sublimului în dauna anecdoticului: la un concert Verdi din Bratislava, tânărul universitar nu se poate concentra la virtuozitatea dirijorului, ci, ţâfnos şi cârcotaş, doar „la batista albă ieşită de două palme din buzunarul pantalonilor“. De aici, raportarea deloc mistică la literatură, evidentă în volumele de dinainte de ’90, dar manifestă în cele de după, precum şi obsesia pentru „expresivitatea involuntară“ ca celebrare piezişă a literarului. Interesantă e, în Sesiunea de toamnă, extinderea definiţiei ei de la o poetică individuală – aşa cum era teoretizată în cartea din 1977 – la una colectivă: întregul sistem de „şopârle“ la care apela literatura sub comunism i se pare criticului că intră la capitolul „aluzii involuntare“, construite mai degrabă de aşteptările publicului.
„Neîncrederea în literatură“ recunoscută deschis, refuzul de a o plasa pe piedestal într-o epocă predispusă la un atare tratament dă specificitatea poziţionării criticului în câmpul literar românesc. Mai mult, Sesiunea de toamnă demonstrează că nu e vorba aici doar de o poziţionare teoretică, ci mai degrabă de o opţiune existenţială. Pe cât de bun e Negrici când se ocupă de literatură, pe atât de specialist e la a renunţa fără regrete la cele literare când tentaţii mai puternice se ivesc la orizont. Sesiunea de toamnă nu e jurnalul unei măşti livreşti, ci cartea unei persoane vii, pentru care ierarhia cultură-natură nu funcţionează automat în favoarea primei. Universitarul încotoşmănat în jargonul semiotic al vremii se dezbracă firesc de orice prejudecată livrescă la plajă: „Deocamdată să admirăm tremurul mărunt al cărnii unei adolescente cu mersul leneş şi care străbate plaja într-o perfectă apatie, sugerându-mi lipsa de imaginaţie a fericirii“. De altfel, poate cele mai expresive din tot volumul sunt paginile despre viaţa estivală a scriitorimii române, în care tonul mucalit şi (auto)zeflemitor al criticului se simte în largul lui. Vila de vacanţă de la Neptun nu e decât „o societate tribală închisă“, în care toată lumea îşi pierde „morga şi aerul înalt ameninţător“ în favoarea ospăţurilor fabuloase, a flirturilor, a tablelor, a micilor comploturi ideologice – şi unde „se ducea dracului spiritul critic însuşi“.
În întregimea ei, cartea e o victorie a anecdoticului şi a senzorialului asupra culturalului. Fie că e vorba de întâmplări personale, de episoade din istoria familiei sau de frânturi de viaţă literară contemporană, toate dau măsura capacităţii diaristului de a vâna pitorescul şi autenticul în dauna prefabricatelor intelectuale. Nu vreau să răpesc cititorului plăcerea de a le descoperi pe cont propriu, însă nu mă pot abţine să nu semnalez întâmplările senzaţionaliste ale criticului la vânătoare (într-un rând, e gata să împuşte un oficial comunist; în altul, e pe cale să se înece el însuşi într-o mlaştină) sau extraordinarele scene cu scriitori, în care protagonişti sunt, pe rând, Mircea Ciobanu, Marin Preda, Marin Sorescu Fănuş Neagu, Nicolae Manolescu şi alţii. Nu doar întâmplările în sine sunt ieşite din comun, ci şi modul de transcriere: Negrici e autentic şi ascuţit la limbă – cam în genul cronicarilor pe care i-a citit cu creionul în mână –, gata să rostească lucruri şi judecăţi incomode despre sine şi despre ceilalţi, fără false pudori literare. Cea mai drastică judecată asupra condiţiei scriitorului român sub comunism e formulată tot în stilul verde şi sardonic al autorului: „Oricât de reputat, intelectualul român poate fi văzut cărând toamna damigene“. Cu riscul de a mă repeta: în paginile lui cele mai reuşite, Sesiunea de toamnă nu e jurnalul unui critic literar, ci jurnalul unei personalităţi libere, care a intuit exact când se impune dezertarea din literatură.

P.S.: Am onoarea, dar mai ales imensa tristeţe, de a-mi încheia rubrica de cronică literară – începută în 16 februarie 2006 – doar odată cu ultimul număr al Culturii. Mulţumesc, pe această cale, gazdelor mele din Bucureşti, fără de a căror generozitate şi spirit relativist evoluţia unui tânăr critic n-ar fi arătat la fel azi.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper