Demonii Prostiei

Un articol de Sabin Dăniţă

Nu există pe lume nimic mai vătămător ca prostia. S-ar spune chiar că într-o ordine (închipuită) a dezastrelor – ivirea ei în orizontul lumii a coincis cu primul cataclism major şi insurmontabil al omenirii: apariţia răului. Vina (cel puţin din perspectivă mitologică) aparţine tot zeilor (cei răspunzători de toate). Legenda spune că Zeus s-ar fi înfuriat pe Prometeu pentru generozitatea acestuia de a dărui oamenilor focul şi – drept pedeapsă – s-a hotărât să le le trimită o sumă de necazuri care să contrabalanseze, cumva, bucuria luminoasă a cadoului divin. Dar nu despre prostia vindicativă a zeilor mi-am propus să vorbesc în acest scurt articol ci despre prostia mundană şi recentă a oamenilor.
Etimologic, cuvântul prostie derivă din latinescul stupere care, la origini (uşor de intuit) înseamnă stupefiere, adică mirare, uluire, uimire. Definiţia practică a prostiei surprinde tocmai acest caracter extatic, încremenit, al unui lucru care apare conştiinţei şi este definit mai cu seamă de reacţia ulterioară (factuală) pe care subiectul o întreprinde în raport cu el. Cu alte cuvinte, prostia se referă strict la dezacordul cras dintre scopurile pe care ni le propunem şi mjloacele pe care le folosim în atingerea lor. Aşadar, dacă am putea vorbi despre o fenomenologie a prostiei, am putea spune că ea se manifestă strict în interacţiunea dintre scopuri şi mjloace. Cât priveşte putinţa de a le identifica, ţine de amplitudinea interioară a fiecăruia. Noica povesteşte undeva despre cele două procese de conştiinţă remarcabile pe care trebuie să le comporte viaţa sufletească a fiecăruia dintre noi (procese în care intră cu necesitate şi această lucid-pragmatică autoevaluare a dualităţii scop-mijloc): primul este căpătarea conştiinţei negative a limitelor proprii – faptul că nu poţi fi orice, nu poţi fi oricine, oricum, oricât de lungă ar fi viaţa. Cea de-a doua, este căpătarea conştiinţei pozitive, adică faptul că, deşi nu poţi fi oricine, oricum, oricând, poţi fi, totuşi, ceva în limitele care-ţi sunt prescrise. Ambele moduri de a fi se întemeiază pe o justă evaluare a scopurilor şi a mijloacelor de care suntem capabili şi dau seamă de raportul nostru sănătos cu realitatea. Cu toate astea asistăm mai ales în dimensiunea simţului comun mioritic la o adevărată defilare a prostiei în extazul ei definitoriu. De la revoluţia din decembrie 89 când poporul (a cărui lozincă găunoasă „Noi muncim, noi nu gândim“ şi-a dat prinosul imbecilităţii, înlocuind (prin plebiscit) comuniştii de care voiau să scape tot cu comunişti (laolaltă cu importarea unui întreg aparat securistoid) autosabotându-şi dezideratele, până la recenta tragedie din clubul Colectiv, când s-a vorbit (sau, dimpotrivă, nu s-a vorbit deloc, vezi neverosimila tăcere a TVR-ului) despre satanismul participanţilor la concert, despre legătura demonică dintre versurile trupei şi focul ucigaş, amestecându-se fără nicio logică (sau bruma vreunei cunoaşteri) religia (prost înţeleasă) cu conspiraţionismul, animismul cu blestemele,  creştinismul cu ateismul, halloweenul cu rockul, politica cu spiritul civic, etc., totul, nu a reprezentat altceva decât o ciorbă de potroace a raţiunii unde scopurile au devenit mijloace, mijloacele din nou scopuri, şi tot aşa, până ce amestescul oricărui sens a devenit absolut indiscernabil.
O adevărată simfonie a falacităţii şi poncifurilor interpretată (pe toate mediile) de nişte lăutari ai gândirii. Fascinant este faptul că prostia, inclusiv în folclorul neaoş, a fost privită dintotdeauna cu o conciliantă îngăduinţă. Prostul valah a fost şi este în definitiv un tip simpatic, bonom, lipsit de răutate (e prost dar are suflet bun). Dacă mai cântă şi din pslami, dacă face donaţii, în fond, îi putem ierta orice. Inclusiv dacă ajunge preşedinte şi ne transformă într-un stat fundamentalist. Caracterul prostului mioritic are o preeminenţă veşnic-etică. Politicienii (şi ei) par mai degrabă interesaţi de flacăra violetă decât de programul strict al guvernării. Între răceala ştiinţifică a cunoaşterii şi judecata moral-estetică simţul comun o preferă pe cea din urmă. Piedone e un tip fain, grăsun şi plin de caterincă. Oprescu e doctor şi are o meclă de şerif moromeţian din westernul Profetul, aurul si ardelenii. Udrea e frumoasă, elegantă şi sexy. Şi tot aşa.
Problema e că în societăţile avansate interesul comun nu este reprezentat doar de manifestarea moralei (judecăţile nu sunt numai moral-estetice) ci, mai cu seamă, de cunoaşterea riguroasă.  Publicul are nevoie de o înţelegere pe cât posibilă a faptului că trăim într-un univers ordonat, guvernat de legi fizice care nu pot fi ocolite şi că nu orice pată din celebrul test Rorschach reprezintă chipul lui Arsenie Boca. Psihologul James Alcock descrie creierul nostru ca pe „o maşină de convingeri“ , un soi de dispozitiv care prelucrează – după modelul empiriştilor – datele provenite din simţuri generând noi convingeri despre lumea exterioară. Teza lui Alcock este reprezentată de faptul că există o afinitate simpatetică în această triere neurologică – astfel, creierul selectează cumva doar convingerile care sunt compatibile cu cele dobândite în prealabil. Psihologul oferă inclusiv o imagine descriptivă a acestui proces: o convingere ia naştere atunci când între două evenimente are loc o asociere de forma: B urmează după A. Se crează astfel un reflex asociativ care va funcţiona sintetic (prelungind la nesfârşit modelul iniţial, prizonierul acestui modul de gândire ajustând inclusiv realitatea, distorsionând argumentele, ignorându-le sau trăgând de ele ca într-un pat al lui Procust) incapabil, funciar, de efortul analitic. Este modelul clasic prin care încerci, bunăoară, să-i explici (în zadar) unui dobitoc că Halloweenul nu a avut nimic de a face cu tragedia din Colectiv sau că rockul nu are nimic în comun cu satanismul. Din păcate (mai mult pentru el) niciun argument, oricât de tare, nu va putea să-i distrugă mecanismul rigid şi repetitiv al preconcepţiilor. Einstein a formulat destul de elocvent acest handicap cognitiv când a spus că, mai degrabă, este posibilă dezintegrarea unui atom decât spulberarea unei prejudecăţi. Alcock oferă inclusiv explicaţia biochimică a prostiei: astfel, informaţia colectată de simţuri este dirijată prin talamus către scoarţa senzorială care decide ce pondere să-i dea. În această ecuaţie neurologică intră şi excitaţia olfactivă care urmează căi mai vechi din cursul evolutiv pentru a ajunge la scoarţă. Informaţia ajunge în cele din urmă în amigdalele cerebrale din lobii temporali care au un rol major în patologia emoţională. În funcţie de experienţele asociative emoţionale din trecut, informaţia poate deveni – dincolo de factura evenimentelor informaţionale din afară – o convingere permanentă. În manualele de specialitate, această funcţie a creierului stă la baza celebrelor superstiţii ale jucătorilor întâlnită atât de des în sporturi. Dacă nea Puiu, de pildă, ar avea curajul ca într-un meci al naţionalei să nu mai pupe icoane, ci postere cu Metallica (să spunem) iar meciul ar fi câştigat, am avea – în ceea ce-l priveşte – bucuria asistării la un schimb de paradigmă al modelului Alcock. De fapt, psihologul nu neagă posibilitatea schimbărilor matricilor de gândire, şi nici evadarea din maşina de convingeri. Ci spune, doar, că o astfel de mutare este posibilă tot prin efortul interior al subiectului, prin cunoaştere, studiu şi travaliu cognitiv riguros şi scrupulos. În fond, demonul prostiei este prostia însăşi.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper