Deficit bugetar şi exces de caracudism

Un articol de TEODOR BRATEŞ

Delegaţia FMI a venit, a văzut şi a plecat. Nu fără a lăsa „urme“. Ele au fost descrise de Administraţia Prezidenţială – scurt şi înfipt – prin precizarea potrivit căreia misiunea s-a încheiat „fără o evaluare finală favorabilă“. E grav? Merită ca respectiva afirmaţie să ne „îngrijoreze“, aşa cum i s-a întâmplat preşedintelui Iohannis, conform aceluiaşi comunicat oficial? Unde şi cum „omul de rând“ a aflat răspunsurile? Bineînţeles, în postura superagreată de cvasitotalitatea semenilor noştri autohtoni, cea de telespectator.
Clasic şi postmodern
Celebrul personaj caragialean, reporterul frenetic Caracudi, inventa ştiri senzaţionale (cum am spune, în prezent, cu un rating deosebit de ridicat) la masa unei bodegi din Cişmigiu, însă urmaşii lui de astăzi, în postmodern, nu mai fac efortul de a scrie; ei vorbesc, vorbesc şi iar vorbesc – de regulă aceiaşi, mereu şi mereu, demonstrând că monopolul nu este o noţiune ce se potriveşte exclusiv economiei – fără să clipească, nebântuiţi de îndoieli, despre tot şi toate, iar în cazul care ne interesează aici fie despre „dictatul FMI“, fie despre „nevoia imperioasă de a fi permanent monitorizaţi, că altfel o luăm razna“.
Există, în toate acestea, o doză considerabilă de caracudism, de informaţii inventate şi de interpretare aiuristică. Cei care au citit şi recitit schiţa lui Caragiale au reţinut mai ales anecdotica, mai puţin sau deloc adnotările povestitorului, între care – atenţie! – „observaţiuni veninoase“ sau prorocirea pe care directorul de gazetă „eminamente combativă“ o emite în privinţa lui Caracudi: „Vei avea un frumos viitor de ziarist român“. Ce premoniţie!
Astăzi caracudismul se manifestă în special prin preponderenţa informaţiilor „pe surse“, care iscă o trăncăneală de cele mai multe ori insuportabilă. Cu toate că miezul „chestiei“ (dacă tot îl cităm pe conu’ Iancu) este acum bugetul pe 2016, cu extrem de numeroasele lui meandre, nimic nu se spune cu cap şi cu coadă despre sistemul resurselor financiare publice, corelaţia dintre impozitele directe şi cele indirecte, perioadele impozabile, cotele de impunere, ierarhizarea cheltuielilor, respectiv câte ceva despre ceea ce constituie, cu adevărat, punctele nodale ale divergenţelor cu FMI. Dacă se emit, în plus (o adevărată inflaţie de „dat cu părerea“), consideraţii fără legătură cu bugetul, se face o economie verbală „la sânge“ în materie de logică, de semantică, de informaţii corecte, în ultimă instanţă de bun-simţ. Telespectatorul se află în situaţia „cetăţeanului turmentat“ fără să fi pus gura pe o cinzeacă, pe un dorobanţ de „tărie“.
Coşul zilnic şi „teoria chibritului“
Pot experţii FMI să greşească? Istoria acestei organizaţii financiare internaţionale, concepută la celebrele negocieri din 1944 de la Bretton Woods şi înfiinţată efectiv în urmă cu şapte decenii, în decembrie 1945, este plină de erori. Evident, nu numai de erori, ci şi de fapte bune. Dispunem şi de o bogată istorie a relaţiilor României cu FMI (ţara noastră a devenit al 125-lea membru în… 1972), dar nu este loc în aceste notaţii pentru ample evocări. Oprindu-ne la zilele noastre, observăm că experţii FMI s-au opus reducerii cotei CAS, diminuării TVA la 9% la toate produsele alimentare, precum şi altor măsuri de relaxare fiscală. Rezultatele predominant pozitive au contrazis drastic avertismentele experţilor FMI (sunt şi ei – precum se zice în Biblie – oameni supuşi greşelii).
Când, pe ansamblu, se micşorează preţurile la produse care deţin 42% din coşul zilnic, avem de-a face cu o situaţie care confirmă (ce credeţi?) viziunea ştiinţifică a laureatului Premiului Nobel pentru Economie pe anul 2015, profesorul american Angus Denton, remarcat, printre alte extrem de valoroase studii econometrice, prin calculul influenţei cotei TVA asupra cererii şi ofertei agregate.
Formulele lui au devenit standarde internaţionale în calcularea impactului unei asemenea măsuri asupra economiei reale, asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei. Nu există nici o urmă de îndoială că în laborioasele calcule efectuate de ministerul autohton al Finanţelor Publice sunt utilizate şi metodele propuse de proaspătul laureat al Nobelului pentru Economie.
Obiecţiile FMI privesc mai ales perspectivele bugetare pe 2016 şi 2017 prin exprimarea unor temeri că va fi depăşită bariera de 3% deficit ca pondere în PIB. Este de prisos să spunem că temerile sunt un sentiment legitim şi că nu cu ele avem a purta război (ideatic). Problema este, în termeni neacademici, de ce „pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă“? Sunt cel puţin 12 state membre ale UE care au deficite mult mai mari. Sigur, deficitul bugetar se acoperă prin contractarea de datorii, iar acest fapt nu poate fi ignorat, fie şi numai din considerentul evident că o datorie mai mică permite economisirea de resurse financiare, umane şi materiale care pot fi utilizate pentru scopuri dezirabile. Dar abordările dogmatice nu sunt de folos nici măcar experţilor FMI.
Mituri şi mitologii
Aminteam de laureaţii Premiului Nobel pentru Economie (75 la număr din 1969, când s-a decernat pentru prima dată, banii fiind asiguraţi de Banca Naţională a Suediei, cea dintâi din lume, cu o istorie de aproape 350 de ani) în legătură cu stările de fapt de la noi. Primii care l-au primit – Ragnar Frisch, de la Universitatea din Oslo, şi Jan Tinbergen, de la Universitatea din Rotterdam – au avut contribuţii esenţiale la progresul econometriei (ceea ce înseamnă hectare întregi de ecuaţii), dar fiecare în parte a formulat concluzii şi a propus soluţii (valabile şi astăzi) care se înscriau în ceea ce putem să numim, în ciuda „talibanilor“ autohtoni, super-neoliberali, economia socială. Ca şi numeroşi alţi laureaţi, între care Joseph Stiglitz şi Paul Krugman, ca, de altfel, şi Angus Denton, au avut în vedere şi combaterea efectivă a inegalităţilor sociale. E drept, au fost printre laureaţi Milton Friedman şi Friedrich August von Hayek, cu păreri diametral opuse, „de dreapta“, însă nici ei nu au neglijat total elementele de ordin social.
Prin urmare, miturile şi mitologia care înlocuiesc la noi, de prea multe ori, cunoaşterea ştiinţifică sau măcar o documentare minimală sunt o piedică majoră în perceperea a ceea ce se întâmplă în economie. În treacăt (întrucât tema merită o examinare aprofundată) notez că are o circulaţie cu totul şi cu totul exagerată clişeul potrivit căruia „nu mai avem industrie“. Sigur, nu mai avem o parte importantă din industria anilor ’70 de la noi, dar care era la nivelul anilor ’50 din ţările dezvoltate, însă, în prezent, ponderea acestei ramuri în PIB este de peste 20%, în condiţiile în care media pe UE nu depăşeşte 15%. Tot pe scurt (pentru că şi această temă se cere aprofundată) se impune a consemna că s-a ajuns, în 2015, la situaţia aproape incredibilă ca în privinţa industriei (şi nu numai) cererea să depăşească oferta în subramuri precum IT, electrocasnice, mobilă, bunuri alimentare procesate, materiale de construcţii ş.a.m.d.
Sugestii şi iluzii
În modesta postură a unuia care a lucrat peste două decenii la Televiziune, autorul acestui articol îşi asumă îndrăzneala de a sugera – măcar din perspectiva „tehnicilor redacţionale“ – iniţierea, fie şi numai ca experiment, a unor emisiuni TV la care să participe academicieni precum Mugur Isărescu, Gheorghe Zaman, Daniel Dăianu, Victor Axenciuc, Aurel Iancu, Emilian Dobrescu, Iulian Văcărel, profesori de talia unor Florin Georgescu, Marin Dinu, Lucian Croitoru, Nicolae Dănilă, Cezar Mereuţă (lista este, desigur, mult mai amplă), personalităţi autentice în sfera economiei, cu poziţii diverse, uneori opuse, dar care au „ceva de spus“, de comunicat, departe de falsele certuri doctrinare din prezent (citeşte: grupuri de interese partidice şi transpartidice). Este – cel puţin – o prejudecată să tot vehiculăm „teze“ că astfel de emisiuni ar fi neatractive, ar provova un „tsunami“ de plictiseală naţională. Poate că voi avea cândva prilejul să povestesc cum s-a născut, în perioada de relativ dezgheţ politic (1969-1971), o emisiune intitulată Cabinetul economic TV. Notez deocamdată doar că respectiva emisiune a depăşit, într-o manieră explozivă, rating-urile unor producţii TV de divertisment concepute şi regizate de Lazarov, Bocăneţ, Vornicu şi avându-i ca interpreţi pe Toma Caragiu, Carmen Stănescu, Ştefan Iordache, Ştefan Bănică, Aurelian Andreescu, Dan Spătaru, Margareta Pâslaru şi pe mulţi alţii, a căror „carte de vizită“ este bine cunoscută nu numai de „nostalgici“. Este doar o simplă sugestie, formulată fără iluzia că va avea ecou. Oricum, dacă revenim la tema centrală a relaţiilor cu FMI, n-ar fi rău să facem apel la ceea ce a spus Leonardo da Vinci: „E mai uşor să rezişti la început decât la sfârşit“.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper