De la Ilie Moromete la Karl Marx

Un articol de C. STÃNESCU

O aniversare mai puţin obişnuită în mediul unei părţi a elitelor de azi ne propune revista Pro Saeculum în numărul 5-6/ 2015. Mentalitatea elitei actuale se exprimă cu precădere în practicarea, bunăoară, a cultului lui Homer, un veritabil cult al personalităţii, în dauna amintirii, citirii, cunoaşterii şi a respectului datorate „epopeilor homerice“! Buna revistă de la Focşani sesizează şi corectează acest deplorabil paradox specific modernităţii, aniversând nu atât autorul, muritor ca noi toţi, cât opera lui nemuritoare, o capodoperă: Moromeţii de Marin Preda, roman de la a cărui apariţie s-au împlinit 60 de ani. De atunci (1955) şi până azi – vorba vine, căci „azi“ este tot „ieri“! – romanul a apărut în vreo 15 ediţii şi într-un tiraj ce poate ajunge la câteva milioane de exemplare, cele mai multe tipărite ieri, în timpul comunismului. Cum ştim, comunismul a eşuat şi a murit în tentativa lui de a „îngropa“ capitalismul: renăscut pe mănosul sol naţional acesta din urmă, avocaţii lui vechi şi mai noi au devenit repede procurori şi, în numele celui reînviat, îl condamnă la o a doua moarte pe… Marin Preda! Scriitorul este azi nu doar „revizuit“, ci, mai mult, contestat şi declarat el cu scrierile lui, „colaboraţionist“ al regimului comunist, „stâlp al realismului socialist“ ce-şi dă arama pe faţă în Desfăşurarea şi Ferestre întunecate, ca să-şi exprime în Imposibila întoarcere îndoielile existenţiale şi îngrijorarea faţă de soarta ţărănimii în sistem „colectivist“: un mare ipocrit şi un taler cu două feţe acest Marin Preda, iată chipul croit „noului“ scriitor după evenimentele din decembrie 1989. Marginalizarea post-mortem a unui mare scriitor şi reîngroparea lui într-un cimitir al „expiraţilor“ este una dintre operele exemplare ctitorite în acest ultim sfert de veac. I s-au găsit romanului Moromeţii publicat în 1955, în plin „realism socialist“, nuclee nocive de „gândire comunistă“ ce-l fac impracticabil. Personajul său principal, monumentalul Ilie Moromete, fostul animator al agorei din „Poiana lui Iocan“, a ajuns un filosof de podişcă de râsul curcilor, pardon!, al unor lectori, detectivi (poliţişti?) literari care-l „citesc“ pe acest ins rămas cu un picior în lumea lui Caragiale ca pe un infractor de drept comun, un „evazionist“ fiscal şi odios „retrograd“, incapabil – şi, ca atare, periculos! – să înţeleagă tentativa fiilor lui de a părăsi prin fugă capitalistă „lumea veche şi înţeleaptă“, năzuind, cu o nouă conştiinţă de clasă, să intre în raiul capitalist ce-i aştepta la porţile oraşului pe care, ca eroul unui celebru roman franţuzesc, ei voiau să-l „cucerească“. (Unul dintre aceşti tineri cuceritori izbuteşte chiar să-şi atingă idealul: ajunge ditamai portar la „Cheia Rosetti“!) Bătrânul retrograd făcuse, ce-i drept, o tentativă, zadarnică, de a-i aduce pe copii la matcă – episod povestit în alt roman de un „Ştefan al lu’ Parizianu“. Culmea perversităţii constă în încercarea bătrânului ţăran de a submina demonstrativ „orientarea“ pro-capitalistă a fiilor lui fugiţi din raiul păşunist: face o excursie în scop negustoresc la munte, încercând să înlocuiască primitivul schimb în natură prin relaţia abstractă „marfă-bani“, dar de la munte se întoarce cum a plecat, cu grâul în căruţă. Muntenii aceia nu erau pregătiţi să intre în capitalism! Noii revizori ai capodoperei vechi din 1955 îl găsesc pe Ilie Moromete totalmente nul ca negustor şi incapabil de a promova principiul relaţiilor de tip capitalist, demascându-i astfel comunismul primitiv şi pornirile dictatoriale exercitate asupra propriilor fii. Desfigurate exegetic în acest nou chip de analiză „jdanovistă“, trăsăturile „de bază“ ale lui Ilie Moromete trec, în noua viziune critică, asupra creatorului său, Marin Preda – şi el afectat şi „înrăutăţit“ uman de cutumele lumii vechi prăbuşite sub ochii lui şi chiar înainte ca el să prindă de veste. În realitate – realitatea „poveştii“ comice şi triste a Moromeţilor –, imensa plăcere cu care câteva bune generaţii la rând citiseră romanul Moromeţii necitit azi, reprezintă şi ilustrează impresionant imensul depozit al nostalgiei de tip umanist pe care orice mare carte din istoria literaturii îl conţine: viitorul real al acestor cititori duce cu el trecutul imaginar de care omenirea nu se poate despărţi decât cu preţul propriei sinucideri, care a şi început să se producă. Moromeţii este cartea copilăriei lui Marin Preda, aşa cum Amintirile… lui Ion Creangă sunt scrise (trăite) cu vocea redescoperită printr-un miracol genial a lui Nică al lui Ştefan a Petrei. În analiza lui strălucită din Arca lui Noe, Nicolae Manolescu îşi intitulează capitolul dedicat operei lui Marin Preda „Cel din urmă ţăran“. Vor fi cititorii de azi şi ei „cei din urmă cititori“ ai capodoperei lui Marin Preda?! Se întâmplă ca asemenea cititori să descopere în marile cărţi segmente „rupte“ din propria viaţă: întâlnire miraculoasă între biografie şi mitologie, între real şi imaginar, între istorie (istorisire) şi ficţiune. Un cititor rar dintre aceştia mi s-a părut că este Nicolae Cabel în „amintirile“ scrise pentru revista din Focşani cu prilejul celor 60 de ani de la apariţia Moromeţilor lui Marin Preda: „Citeam cu uimire naivă Moromeţii… Şi m-am trezit într-o lume fascinantă, univers agrest ce calchia parte din timpul copilăriei mele petrecut într-un sat din Bărăgan, pe malul unei ape capricioase… Acolo erau, zic eu, un frate spiritual mult mai tânăr al lui Moromete în persoana lui Gică al Chivii lu’ Gangéle, şi era şi o bătrână, parcă nu avea vârstă, baba Nira; acolo erau caii tuturor dimineţilor reci de vară, acolo erau salcâmii, vietăţi telurice, cu ţepi lungi şi frunze mici colbuite; acolo erau cuştile cu porumbei ridicate pe stâlpi înalţi, acoperiţi cu tablă zincată; acolo erau fabuloasele bostănării; acolo erau porumburile pe care le «sleiau» până la îngălbenire primele brume ale toamnei; acolo erau şi tarlalele cu tutun ale căror frunze păroase lăsau pentru mult timp «amprente» maronii pe palmele celui ce le culegea sau le înşira pe sfoară… Acolo muşcau deja primii colţi ai colectivizării… Şi era o bătătură uscată, ocolul pentru cai, cei câţiva pomi fructiferi firavi, pirostriile din şopronul pentru vară şi masa scundă pe care seara se tăia mămăliga străchinilor de lapte… Sigur, veţi spune, amintirea amintirilor. Pentru mine, «petale» inefabile dintr-o mitologie. Era acolo şi o altă fierărie…“. Şi aşa mai departe, cu mici inflexiuni literaturizante, cititorul nostru descoperă trezit cu uimire alte şi alte amintiri „în urma repede pieritoare în praf a roţii de căruţă“. Amintiri culese din praful unei urme care nu mai e: mutată din real în imaginar trăit cu sentimentul viului trezit într-un adult în care mereu doarme un copil. Moromeţii nu-i, de aceea, atât romanul suferinţei ce „crestează“ sufletul cititorului său – cum credea îngrijorat autorul într-o scrisoare către Aurora Cornu –, cât amintirea unui Paradis, în fine, o „Castalie“ simbolizând nevoia de iluzii întreţinută de o „ţară pierdută“ rămasă vie în amintirea scriitorului. În consecinţă, s-ar putea spune, romanul nu-i „contemporan“ cu epoca scrierii lui, dar congruent şi compensator în raport cu „vârsta“, ca şi mitologică, pe care o evocă. „Salcâmul“ celebru, atât de disputat încât unii zâmbesc prosteşte a râde, a fost retras de scriitor din sumarul Întâlnirii din pământuri, unde acest simbol mitologic era resimţit ca incompatibil cu realismul naturalist şi „zolist“ al scenelor dintr-o cu totul altă „viaţă la ţară“. Cititorul unor asemenea „poveşti“ conservate mitologic şi mnemotehnic din praful mereu spulberat al istoriei devine el însuşi proprietarul de drept al „urmelor“ şterse dintr un trecut veşnic actualizat. Ca să fie „un om întreg“ – după vorba celebră a lui Geo Bogza –, cititorul acesta e capabil să actualizeze un „trecut“ de mult trecut, ori, din contră, nevolnic, devine (!) un om din ce în ce mai împuţinat şi mai sărac, fără ca el însuşi să ştie şi să „sufere“ din pricina acestei sărăcii.
Cititorul despre care vorbim aici, un adult în care mereu doarme un copil, este acel cititor al „epopeilor homerice“ despre actualitatea cărora scrie un text celebru tot atâta de celebrul Karl Marx, „contemporanul nostru“. Considerând mitologia greacă „sânul matern“ care alimentează arta epopeilor homerice, Karl Marx se întreabă dacă „este oare posibil Ahile în epoca prafului de puşcă şi a glonţului“ şi dacă „este oare posibilă Iliada alături de presa de tipărit şi cu atât mai mult alături de maşina tipografică“ ori, azi, de computer? „Nu dispar oare – urmează el aceeaşi suită de interogaţii retorice – în mod necesar cântecul şi muza, şi deci premisele necesare ale poeziei epice?“ Nu, „muza“ nu dispare: îşi preface (metamorfozează) straiele sau instrumentele. „Dificultatea – scrie mai departe contemporanul nostru – nu constă însă în a înţelege că arta şi epopeea greacă sunt legate de anumite forme de dezvoltare socială. Dificultatea constă – susţine «anti-marxistul» Marx – în faptul că ele ne procură încă şi astăzi o desfătare estetică şi că într-o anumită privinţă servesc ca normă şi model inegalabil. Un bărbat nu poate redeveni copil fără a da în mintea copiilor. Dar nu-l bucură oare naivitatea copilului şi oare el însuşi nu trebuie să tindă ca pe o treaptă mai înaltă să reproducă adevărata sa esenţă? Oare în natura copilului din fiecare epocă nu reînvie propriul ei caracter în toată naturaleţea lui? Şi de ce oare copilăria societăţii omeneşti, acolo unde a decurs în formele cele mai frumoase, să nu aibă pentru noi un farmec veşnic, ca o treaptă care nu se va mai întoarce niciodată? Există copii rău crescuţi şi copii bătrânicioşi. Multe popoare antice fac parte din această categorie. Copii normali au fost grecii. Farmecul pe care-l are, pentru noi, arta lor nu este în contradicţie cu treapta socială nedezvoltată pe care ea a crescut. Dimpotrivă, acest farmec este rezultatul artei lor şi este indisolubil legat de faptul că condiţiile sociale necoapte în care s-a născut ea şi care singure i-au putut da naştere nu se mai pot repeta niciodată“. În concepţia lui Marx, farmecul nepieritor este o categorie estetică. Nu-i de vină arta că în ochii cititorului „rău crescut“ i-a pierit farmecul: avem nevoie de „copii normali“, adică de „greci“. Restul e… literatură proastă. Nostalgia acelui farmec al operei irepetabile face parte ea însăşi din tezaurul inalterabil al umanităţii. Astfel, economistul Marx dezleagă nodul dogmatic pe care „marxiştii“ rău crescuţi l-au făcut din contradicţia („raportul inegal“) dintre dezvoltarea producţiei materiale şi producţia artistică în favoarea celei de-a doua. S-ar putea spune mai mult decât atât, ceea ce în aceşti ani s-a şi spus: o cât mai ascuţită (!) contradicţie între dezvoltarea materială şi producţia artistică a fost sau va fi cu atât mai favorabilă şi mai benefică literaturii şi artei în general… Rămâne doar ca dictatura născută inevitabil dintr-o nouă sărăcie să dovedească acest fapt sau chiar lege a evoluţiei istorice a artelor frumoase…

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper