Conul Leonida faţă cu tehnologia de vârf

Un articol de Ilinca Bernea

 

Explozia tehnologică din ultimele decenii, expansiunea vizualului în mediile de comunicare şi amplificarea emisiei ficăruia în detrimentul fiecăruia din spaţiile virtuale au făcut ca o dimensiune socială şi-aşa suprasaturată de informaţie sterilă să se încarce şi mai rău cu imagini nesemnificative şi redundante. Până la zgomot. Până în punctul în care imginea încetează să mai exprime ceva.

Cantitatea comunicării pare să substituie cu success nevoia de calitate şi claritate şi sigur că e de mirare atunci când te afli printre cei pe care tocmai această calitate a comunicării îi preocupă în cel mai mare grad. Poate că saltul de la expresia contingentă la cea estetică e definit tocmai de această calitate superioară a comunicării artistice. Orice mesaj modulat estetic are un grad de contagiune şi transparenţă în plus… O imagine dimensionată estetic e mult mai capabilă să comunice orice decât o formulă vizuală stereotipă sau arbitrară. Atunci când accesul facil la tehnologie îşi dă mâna cu lipsa de educaţie artistică şi cu eroarea de a crede că actul de a fotografia e o operaţie semi-automată şi când toată această confrerie de atribute intră în conjuncţie cu aroganţa de a pretinde că te pricepi doar pentru că ai doi ochi în cap şi un aparat în mână se întâmplă că ajungi să poluezi vizual teribil mediile de comunicare, însă fără să îţi dai seama.
În era de mari cuceriri tehnologice în care trăim tocmai arta e cea mai lovită. Firesc ar fi fost ca tehnologia să se pună în slujba ei nu să încerce să o substituie… Sigur că şi artiştii se folosesc de tehnologie şi o exploatează din plin. Problema este că, dintre toate formele de iniţiere, cea estetică este, de departe, cea mai desconsiderată. A avea pretenţia că te pricepi la fotografie pentru că ştii să apeşi pe un buton echivalează cu a pretinde că te pricepi la matematică pentru că ştii tabla înmulţirii şi la fizică pentru că ştii să schimbi un bec. Sau că eşti bun de medic, pentru că ştii să îţi iei o aspirină când te doare capul.
Sigur că nu mă hazardam să scriu astfel de truisme dacă nu mi-ar fi fost dat să aud în ultima vreme, cu o frecvenţă îngrijorătoare, cum că fotografia e accesibilă, ca mijloc de expresie, oricui şi că oricine poate să facă jurnalism fotografic sau portrete reuşite (aici apare cel mai des folosit termenul de „natural“ cu referire la posturi cotidiene şi instantanee). Mi-am zis că, poate, e cazul ca anumite lucruri, de bază, să fie enunţate când şi când răspicat, pentru că unii uită de la mână până la gură. O imagine, tovarăşi, este o reprezentare, ea nu indică o realitate decât într-un sens aluziv, simbolic, alegoric. O poză nu e un fragment de realitate, niciodată, ci numai şi numai o interpretare a realului săvârşită de pozar. Nu există imagine realistă, ci doar, eventual, o filosofie realistă în spatele imaginii.
Nu îmi dau seama dacă e mai deplasată ideea că orice diletant poate face fotografii dacă e dotat cu un aparat performant sau aceea că o fotografie făcută arbitrar, deci prost, este mai „naturală“ decât una făcută de un profesionist şi cizelată artistic. Cred că referirea la „natural“ mă revoltă mai tare deşi ambele idei îşi trag sevele dintr-un dispreţ nemărginit faţă de iniţierea estetică.
Scurt istoric. A existat o perioadă, în copilăria cinematografiei, în care aceasta căuta să îşi definească limbajul propriu şi viza un anume firesc al expresiei. Atunci s-a constituit pentru prima oară, ca program, ceea ce identificăm astăzi drept cine-verite. În fundalul reprezentărilor filmice şi fotografice convenţia realistă a reprezentării e ceva mai pregnantă decât în alte arte, ce-i drept, dar această convenţie e doar cadrul formal, fundaţia peste care e ridicată construcţia propriuzisă a filmului sau a imaginii, este scheletul impersonal peste care se aşază carnea particulară a expresiei. O imagine este o fereastră prin care vezi ce gândeşte fotograful despre lume şi viaţă. O imagine este o modulare a unui mesaj. „Realitatea“ nu se comunică singură ci doar prin intermediari, prin agenţi umani. Celebrele filme italiene cu „actori“ neprofesionişti au fost făcute de unii dintre cei mai mari profesionişti ai imaginii din epocă. Nişte diletanţi într-ale actoriei rămân fatalmente inexpresivi în faţa camerei de filmat dacă nu sunt suprinşi de ochiul de vultur al unui artist. Modelul poate fi oricine (s-a dovedit de-a lungul câtorva veacuri în pictură) nu însă şi pictorul. Menirea artistului este să deschidă ferestrele realului contingent, să transforme platitudinea unor suprafeţe în forme comunicante, să treacă dincolo de aparenţe. A portretiza un om sau o lume presupune capacitatea artistului de a trezi acest om şi această lume la viaţă. În contingent lucurile şi fiinţele par a pluti într-o amorţeală somnolentă, par a dormita sau a vegeta. Artistul le scoate din această optică exterioară.
Natural nu înseamnă „exterior“. Ideea, de largă răspândire, potrivit căreia o privire rece, exterioară, pasivă, una care se poticneşte în aparenţele cele mai grosolane ale lucrurilor şi chipurilor coincide cu lectura „firească“ şi cu percepţia „realistă“ asupra lor, este cât se poate de reprobabilă. Ce e realist în a reduce formele la suprafeţe şi chipurile la aparenţe nesemnificative? Ce e realist în această privire superficială care nu poate trece de periferia lucrurilor?
Cu excepţia actorilor buni şi foarte versaţi, oamenii se intimidează în faţa camerelor. Modelele umane sunt mai greu de pozat decât cele non-umane. În cele mai multe fotografii făcute de neprofesionişti, aceste fiinţe rânjesc, arată ca nişte monumente de crispare şi stânjeneală, par lovite de o semi-paralizie. Ce e natural în aceste posturi, atât de nefireşti, doamnelor şi domnilor diletanţi? Modelul n-are nici o vină alta decât aceea de a se fi lăsat pozat, de a se fi complăcut în această nouă manie socială a apăsării pe buton. Eu una mă feresc cât pot şi protestez cât mă ţin curelele atunci când se pune problema să fiu pozată doar pentru că am ieşit din casă. „Mai am dreptul la o imagine sau nu e cazul sã mai sper la aşa ceva???“ Sigur că îmi place să fiu fotografiată de artişti. Îmi place chiar foarte mult. Îmi doresc să fiu model. Dar vreau să fiu model nu cobai. Un artist vede în oameni ceva din substanţa lor intimă… scoate la vedere ceva ce, în plan contingent, e bine camuflat de obicei. Un artist te sustrage din cotidian, din banalul aplatizant – acela care îţi estompează şi sufocă expresivitatea. Ce e „natural“ şi „firesc“ în a poza platitudinea şi pelicula opacizantă în care îi îmbracă pe oameni realitatea contingentă, stimabililor?
Într-un oarecare sens, ca model, te afli în bătaia privirii unui artist ca în faţa unui terapeut bun: dezbrăcat de orice armură. Dar nu te poţi despuia aşa în faţa oricui. Unui artist îţi vine să i te arăţi vulnerabil pentru că privirea lui nu este niciodată una pasivă şi indiferentă. Dacă eşti înzestrat cu un instinct bun, te fereşti tocmai de acea privire rigidă şi ignorantă a celui care te fotografiază fără nici un ţel şi fără nici un interes real pentru persoana ta; o privire care te reduce la absurd. Indiferenţa oricui te reduce la absurd şi atunci este de preferat să nu te arăţi în raza ei fără mască.
S-ar cuveni, poate, să fac şi un scurt pomelnic al greşelilor tehnice care se regăsesc cu duiumul în pozele făcute de neprofesionişti: încadraturi teribile, unghiuri aberante, mult zgomot în fundal sau chiar în planul apropiat (e uneori hilar alteori greţos de-a dreptul), lipsa centrului de greutate al imaginii, absenţa oricărei intenţii estetice care să poată coagula o formă de expresivitate etc. Dar toate acestea pot fi, eventual, trecute cu vederea dacă ar exista măcar un subiect, o motivaţie care să justifice o fotografie ratată din perspectiva compoziţiei. Dar de cele mai multe ori motivaţia pentru pozare este existenţa unui aparat în mâna sau în geanta unui ins aflat într-o reuniune umană.
Dacă tot avem un aparat la noi de ce să nu profităm? Păi să profităm, zic, dacă avem şi artist la îndemână. Dacă nu, riscăm să ne facem mari deservicii de imagine, pentru că diletantul de serviciu, dotat cu cameră, poate gândi că e „natural“ să te pozeze cu urechile pe la ceafă, cu gura captivă într-o strâmbătură grotescă sau cu mâinile vâjâind prin aer ca o sfârlează, în instantanee în care arăţi mai ceva ca muma pădurii.

Şi apoi se prea poate întâmpla să găsească de cuviinţă, recte „firesc“, să-şi plaseze capodopera şi în spaţiul public virtual şi să te mai şi recomande, cu tot cu nume. O fotografie, din păcate, chiar şi atunci când nu e concepută de la bun început să comunice vreun mesaj, tot comunică ceva. Faptul că ilustrul spirit care a apăsat pe buton n-a avut nici un gând şi nici o intenţie în momentul declicului nu se vede în fotografia pe care o afişează apoi, dezinvolt, pe diverse reţele de socializare. Ce se vede e, invariabil, un mesaj. Mintea omenească este programată să decodifice imagini şi să le asocieze câmpului vast de reprezentare a realului. Creierul reacţionează reflex la vederea unei fotografii; chiar şi fără să îşi propună o interpretează. Or în aceste cazuri de „fotografie arbitrară“, mintea receptorului nu percepe „o reprezentare a haosului“ – deşi, în termeni raţionali, despre asta este vorba – ci un chip omenesc desfigurat de deşteptul care a apăsat pe buton, chip pe care, însă, privitorul, nu i-l atribuie maestrului cu aparatul ci victimei din faţa obiectivului. În aceste condiţii de apogeu al accidentalului, ceva-ceva totuşi se transmite prin imagine şi anume o idee extrem de periculoasă şi profund reducţionistă despre condiţia umană. „Iată ce este omul, în mod nemijlocit: această creatură dizgraţioasă, aceast burtă, acest rânjet, acest nas unsuros, această bubă strălucind pe obraz“ par să spună respectivele poze-accident. Tehnologia şi limitele ei au ajuns să-şi exercite tiranic influenţa asupra percepţiilor realului. Dacă stai să te gândeşti, realizezi că nasul nu e întotdeauna unsuros, că lumina blitzului nu e câtuşi de puţin naturală, că o faţă crispată şi timorată nu e tocmai cea mai relevantă în ce priveşte identitatea cuiva, că buba de pe obraz va trece şi nu e nici ea consubstanţială cu această identitate, realizezi că un artist procedează exact în sens contrar: transfigurează aparenţele pentru a extrage dintr-un chip esenţialul. În vreme ce diletantul subordonează „partea fiinţei“ presiunii greoaie a unor suprafeţe.
O astfel de fotografie are, subliminal, rolul de a atrage asupra condiţiei umane epitete degradante. Poate că n-ar trebui nici măcar să o considerăm fotografie, după cum ritmurile imbecilizante de discotecă, generate electronic, n-ar trebui considerate muzică.
Sigur că, într-o mare măsură, şi victimele fotografierii obsesiv-compulsive, sunt responsabile de ceea ce li se întâmplă. E dreptul lor să spună NU, e dreptul lor să aibă un control asupra imaginii proprii. Nimeni nu va scrie, după ce te-a portretizat în rol de muma pădurii, că nu despre tine era vorba ci despre tentativa lui de a se juca de-a Picasso pe socoteala ta. Dimpotriva, va insista asupra „veridicităţii“ şi „realismului“ fotografiei, pentru că el n-a făcut nimic „doar a apăsat pe buton“. Tocmai aici e problema: apăsarea pe buton, în fapt, denaturează realul. Pentru că realitatea nu se reduce la această burtă, la acest coş de pe frunte, la aceste mâini pline de pete.
Cel mai frecvent, cei fotografiaţi anapoda au căzut în capcana de a se identifica inept cu această imagine care îi urâţeşte şi diminuează… Ajung să îşi asume, injust, acest diminutiv vizual şi chiar îşi fac complexe şi probleme pentru că în poze arată atât de „rău“, atât de inexpresiv sau atât de diform…
Ce vrei să transmiţi când te pui la pozare? Care e ideea? Ce stare de spirit anume, ce gând, ce frământare ce extaz ai de împărtăşit? Iar dacă te pozezi doar pentru că dispui de tehnologie sau „just for fun“ sau pentru că îţi doreşi o amintire de la un eveniment anume, atunci de ce nu ţii frumos, la păstrare, în fişierele proprii respectivele poze, pentru uz intern, de ce trebuie să le postezi public în realitatea virtuală? Mai sunt şi întrebări de acest gen.
Virtualizarea lumii coincide cu o masivă ieşire la rampă a oricui. Prin internet şi mai cu seamă prin reţelele de socializare devenim, vrând nevrând, cu toţii, persoane publice. Ar trebui, în aceste condiţii să fim tot mai discreţi, pentru că exhibiţionismul a devenit normă şi cutumă.
Oamenii îşi denaturează singuri imaginea trântind în realitatea virtuală aşa zise „portrete“ sau „autoportrete“ din acestea făcute cu un ochi lipsă şi ce-i mai rău e că ajung la un moment dat să îşi asume real urâţenia lor virtuală, să o creadă definitorie pentru ei. Mania fotografierii aleatoare e o sursă de nevroză. Iar identificarea cu o ipotetică imagine „proprie“ proiectată în aceste mâzgăleli rezultate prin apăsare de buton poate fi chiar un focar de angoasă. Dacă oglinda, care e ceva mai cinstită şi mai „realistă“, dar nici ea atât de relevantă ca privirea unui artist, ne-ar putea înregistra toate chipurile pe care le-am reflectat în ea vreodată, ne-am pierde minţile, probabil. Nu suntem doar acest chip din prezent, ci o întreagă armată de feţe şi mutre şi priviri! Sau nu suntem nimic dincolo de o succesiune fluidă de forme efemere şi-atunci nu mai are nici un sens să botezăm fotografii cu nume proprii.
Tocmai de aceea privirea exterioară este prin excelenţă în eroare, trăieşte fatalmente într-o iluzie optică. De aceea avem nevoie de artişti. Ei sunt cei mai capabili să străpungă cortina de iluzii şi aparenţe în care se învăluie realitatea, cei în măsură să distingă ceea ce au în comun toate chipurile cu care ne-am perindat prin apele oglinzii. Iar acel ceva mă îndoiesc că are legătură cu burta sau cu coşul de pe frunte! Un om e o bubă? Dacă nu, atunci de unde atâta furie proletară îndreptată împotriva tentaţiilor estetizante din fotografia „glam“? Pentru o bună funcţionare în plan intim avem nevoie să fim fascinaţi sau dezgustaţi? Ne putem îndrăgosti de oameni şi de viaţă dacă privirea ne rămâne eminamente exterioară, dacă vedem cu încăpăţânare doar suprafeţele pline de asperităţi ale lucrurilor şi fiinţelor? Şi dacă nu ne îndrăgostim ce gust şi ce miros şi ce haz are viaţa?
Dau exemplu fotografia mea preferată din zona glam: David Bowie în postură de curtezană, în rochie gri.
Nu e oare infinit mai relevantă pentru ceea ce este Bowie, în esenţă, pentru spiritul lui, decât ar fi o poză „natur“ făcută în pijama, cu ochii umflaţi de somn?
Psihismul uman nu este programat să vadă în riduri şi în cute şi coşuri şi în nasuri unsuroase o sursă de atracţie, iar dacă ne jucăm cu aparatele de-a cine reuşeşte să scoată cel mai hidos fals portret al unei persoane, e bine de ştiut că e doar un joc… Aşa cum fotografia „glamour“ e un joc care ne stimulează fantezia, care ne stârneşte atracţia şi fotografia diletantă care cultivă urâtul anestetic e tot un joc, nu e cu nimic mai realistă!
Viaţa e fascinantă. Dacă nu crezi asta, atunci nu o mai fotografia. N-are nici un rost.
În pictură, şi mai cu seamă în pictura de factură expresionistă, lucrurile stau altfel. Poţi portretiza un grobian şi un troglodit scoţând în evidenţă un burdihan. Dar acel personaj din pictură e un personaj: nu se vrea reprezentarea unui om, e o ficţiune, o creatură alegorică. Tocmai de aceea a fost necesară revoluţia culturală care a permis apariţia picturii impresioniste şi expresioniste… Artiştii aveau nevoie să se exprime şi cu privire la urâtul existenţial şi trebuiau să o facă transgresând relaţia directă cu modele reale. Nu se face să arăţi cu degetul urâtul din oameni, folosindu-te de oameni reali şi de identitatea lor. Urâtul estetic este unul reprezentat alegoric şi nu ca trimitere directă la existenţa cuiva pentru că nu e drept să reduci existenţa cuiva, oricât de nemernic, la o formulă a urâtului.
Prin convenţie, pictura expresionistă se articulează pe un fundal de parabolă. James Ensor sau Daumier, bunăoară, pictează măşti, chiar măşti de teatru tradiţional, de tip Commedia del’Arte. Există un evident simbolism în tablourile lor.
În fotografiile cu Ionică, însă, nimeni nu va vedea altceva decât mutra lui Ionică, mutră care, dacă nu e imortalizată de un artist, riscă nu fie tocmai a lui Ionică, dar să îi fie atribuită etc. Asta vreau să zic.
Sigur că există şi un tip de fotografie kitch, de revistă mondenă, care e la fel reducţionistă şi care falsifică la fel de dezinvolt imaginea unor oameni, însă o face într-o manieră care nu e denigratoare, nu e menită să îi pună în posturi care stârnesc repulsie… Dimpotrivă.
Fotografia de artă e singura care nu falsifică niciodată, pentru că numai arta e cea care scoate la iveală adevărul fiinţelor şi lucrurilor şi tocmai de aceea e atât de vitală.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper