Cioran, terapeutul

Un articol de Adrian Dinu Rachieru

„Ce caut eu aici?“
Câteva recente apariţii editoriale, stârnind, sperăm, comentarii bogate, ne întăresc convingerea că interesul pentru paradoxalul şi controversatul Cioran nu a declinat; dimpotrivă. Am putea chiar spune, alături de Patrice Bollon, că receptarea „ereticului“ Cioran „nici nu a început cu adevărat încă“. Avem în vedere, negreşit, pe frontul exegetic autohton, lectura nuanţată, din unghi estetic, a lui Eugen Simion asupra „mitologiei nedesăvârşirilor“ (Tracus Arte, 2014), subliniind strălucirea stilistică a primului Cioran; sau recuperarea psihologizantă a „filosofului privat“, din perspectiva extaziologiei, aşa cum a încercat Horia Pătraşcu în Terapia prin Cioran (Editura Trei, 2014), mizând pe forţa „gândirii negative“. Şi fără a uita de scandalul iscat de embargoul Humanitas: cele două volume (Opere, 2012), îngrijite de Marin Diaconu, introduse „oblic“ în circuitul public (cf. Alex Goldiş), semnificând, din păcate, o recuperare fără ecou. Iată că timişoreanul Ciprian Vălcan îmbogăţeşte lista exegeţilor de ultimă oră; el a avut inspiraţia de a chestiona şi de a aduna, într-un volum „planetar“, treizeci de voci din tabăra cioranologilor (Cioran, un aventurier nemişcat. Treizeci de interviuri, Editura All, 2015); adică un Cioran receptat în variate medii culturale, aducând un „aer proaspăt“ în exegeză, deschizându-se publicului larg, cum sublinia, îndreptăţit, Dana Percec, prefaţatoarea tomului.
Corala Cioran
„Unic în secolul său“, zice Nicolas Cavaillès, Cioran s-a vrut un om liber, hrănind, între ispită şi refuz, dubiul, nostim şi distant, navetând între extaz şi oroare, într-o ambiguă scriere de sine, de la anecdotă la insondabil; un gânditor al existenţei, confesiv-melancolic, făcând „ţăndări“ spectacolul social (cf. Philippe Sollers) şi reuşind, mereu, „a gândi împotriva lui însuşi“, aprecia Massimo Carloni. Un glas unic, scrie şi José Thomaz Brum, „profet“ la 23 de ani şi sceptic mai apoi, denunţând cu vehemenţă, la cotele insuportabilului, dăinuirea răului şi ororile Istoriei. Un mizantrop verbos, „îmbătat“ de nedesăvârşiri, care poate fi vorbăreţ şi vesel, ieşind din tăcerile unui „clasic al disperării“ (cf. Roland Jaccard), seducând prin scriitură, căutând adevărul spermatic; adică un adevăr „enigmatic şi schimbător“, notează Giovanni Rotiroti. Încărcătura filosofică a textelor sale exploatează pulsul nihilist, plictisul, suferinţa, neantul, conştiinţa deşertăciunii, până la urmă. Fiindcă, pentru Cioran, „a fi înseamnă a fi la strâmtoare“. Încât, cu oroare de sistem, iubind fragmentarismul şi aforistica, lucidul şi falsul cinic Cioran (inimitabil, singular), bântuit de mari nelinişti, palpează trăitul, viaţa, viul; şi ne propune o meditaţie existenţială, fiind „secretarul propriilor sale senzaţii“ (v. Écartèlement). Recunoscând, spăşit, că suntem nişte mari farseuri, supravieţuind problemelor noastre, invocând marea scuză a existenţei; „având conştiinţa nulităţii“ şi respirând, totuşi, printre semeni.
Rezultă că lungul monolog al acestui marginal, văzut de unii drept un dandy intelectual, se vrea o morală de viaţă. Cioran nu propune o teorie, ci o terapeutică; este „un călău al iluziilor“, spune spaniolul Joan M. Marin şi, în acelaşi timp, evocă măreţia vieţii, cu un „pesimism jubilatoriu“ (cf. Aurélien Demars). Un „monstru“ chiar, văzând lucrurile aşa cum sunt, bântuit de ispita sinuciderii, ispăşită prin trăit. Ca întrebare şi idee pozitivă, sinuciderea (invocată, amânată) devine un suport existenţial; o soluţie care, refuzată, devine o fertilă autoterapeutică, „o supapă psihică“, spune şi Marta Petreu (v. Despre bolile filosofilor, 2008).
Bănuit de bufonerie şi superficialitate (cum suna acuza lui George Steiner), Cioran a ales calea fragmentarismului, cea compatibilă – recunoştea – cu umorile sale. El respinge uscăciunea conceptelor şi vrea să prindă pulsatoria sevă a viului. Străluceşte prin concizie şi intensitate, singularizându-se (maniacal) prin stil. Încât inimitabilul Cioran, ca vânător de efecte / nuanţe, întinde o capcană posibililor săi interpreţi, numeroşi, dealtminteri. Îşi mărturisea chiar nefericirea de a fi înţeles. Încât, fără a greşi, credem că e cel puţin riscantă tentativa de a fi „explicat“ printr-o interpretare globală, adunând – sub o unică etichetă – afirmaţii care se bat cap în cap.
Cu atât mai mult cu cât unii exegeţi, precum Vincent Piednoir, vorbesc de istoria unei transfigurări (v. Cioran avant Cioran, 2013), despărţind etapa românească, incluzând şi latura balcanică (cf. Philip Dracodaidis), de cea franceză; cert, odată cu Précis de décomposition (1949), Cioran, semnând de-acum E.M. Cioran, devine alt autor, elogiind – cu vigoare – „descompunerea“, ruina progresului, prăbuşirea, oboseala de viitor. El trăieşte, între exaltare şi exasperare, inconfortul impasului şi oferă, ca „moştenire otrăvită“, lecţii pentru spirit. Este, negreşit, un provocator, invadat de un scepticism vital. Lepădându-se, desigur, de febrele juneţii, naţionalismul românesc (ocultat) fiind, în ochii lui Joshua Foa Dienstag, un regretabil „flirt“. Încât, transfigurarea României (doar visată) îngăduie, subliniază Aleksandra Gruzinska, însăşi transfigurarea lui Cioran.
În cartea de interviuri a lui Ciprian Vălcan intră, ca nume de referinţă, şi patru români, experţi în cioranologie (Livius Ciocârlie, Marta Petreu, Constantin Zaharia, Dan. C. Mihăilescu). Puteau fi convocaţi şi alţii (de pildă: Eugen Simion, Horia Pătraşcu, Ionel Necula, ca să ne rezumăm la semnatarii unor volume proaspete). Dacă Livius Ciocârlie vede în histrionicul Cioran un nefilosof, cu urme de nietzscheanism, lansând idei şi aforisme sclipitoare, un ironic, dar nu un guru, dacă Dan C. Mihăilescu „descoperă“ siajul spenglerian, dacă „demonul lucidităţii“ îl locuieşte pe înverşunatul şi inepuizabilul antifilosof, un melancolic, de fapt (cum susţine Constantin Zaharia), pentru Marta Petreu, Cioran – la o primă lectură – părea isteric şi inautentic. Fondul românesc, indiscutabil, era „adâncul cel mai adăpostit“, cu trecutu-i „deocheat“; or, adevărul – susţine Marta Petreu – trebuie spus „pe şleau“, complet, fiind – şi în cazul bibeloului Cioran – „cea mai bună apărare“.
Să ne amintim că, în ochii contemporanilor, de pe baricada raţionaliştilor, tânărul Cioran a fost taxat drept „un cabotin al disperării“, luând suferinţa „în antrepriză“, scria, în idilizatul interbelic, Şerban Cioculescu. Nici alţii nu au fost mai blânzi cu acest retor al suferinţei, neliniştit, paradoxal, şocant, scandalos, derutant, ambiguu, suspicios, memorabil, agitat, categoric, contradictoriu, violentând cititorul. Aliterat, după G. Călinescu, în necurmat delir, gongoric şi catastrofic (zicea M. Sebastian), primul Cioran calomniază cu furie, suspectat de precocitate şi fanfaronadă, lansând, însă, diatribe sclipitoare. Critica nouă vorbeşte chiar despre o „reconvertire estetică“ (cf. Alex Goldiş), moralistul elegiac răscumpărându-şi negaţionismul (vital, excesiv, energizant) prin artisticitate, fără a fi – observa Eugen Simion – „un ideolog pe termen lung“. Dar junele Cioran, deja „cioranian“, un depresiv grandilocvent (spunea L. Blaga ) şi un „trăirist legionar“ (cf. Lucreţiu Pătrăşcanu) va trece prin proba demonizării, pedepsit pentru vorbele rele aruncate la adresa unei „seminţii fără rost“, trăind într-o ţară nevertebrată, ca „rezumat al neantului“. Mai târziu se va explica timid: era vorba despre o iubire care, prin scrisul unui deznădăjduit, „nu îndrăznea să se mărturisească“.
Dacă înfrigurata etapă românească a fost una „gălăgioasă“, cum opina Livius Ciocârlie, Cioran-francezul, un „rôdeur“ (cf. Michael Finkenthal) se fluidizează, exprimându-şi, într-un Occident sleit şi rafinat, dezabuzarea, atingând perfecţiunea formală. Omul de la mansardă (din rue de l’Odeon), pătruns pe poarta universalităţii, e apăsat de melancolie. Apatridul, obosit de sine, fără dorinţa de a mai scrie se plânge, cu un umor macabru, de Parisul în care putrezeşte, alături de cărţile-cadavre. Se vrea, uneori, un viril cioban carpatin şi înţelege îmbătrânirea ca o ruşine. „Semi-însurat“, septuagenarul contemplă, în faimoasa mansardă, „perindarea de oameni“ şi îşi mai îngăduie un episod amoros cu „zeiţa din Köln“ (doctoranda Friedgard Thoma), dezvăluindu-ne, astfel, partea lumească a unui ins discret, tăinuindu-şi cu grijă iubirile. Cioran, cel izgonit din Paradis, împrăştiind rafale de sarcasm admite că a fost pedepsit; această iubire târzie, ultima, a fost un „blestem indispensabil“.
O observaţie interesantă, de reţinut, strecoară Antonio Di Gennaro, un filosof italian implicat, alături de Accademia di Romania, în organizarea colocviului Cioran în Italia (2012). Pentru insomniacul Cioran, „un clochard“ al filosofiei, important era a filosofa, refuzând filosofia „oficială“, cea care, sub blazon academic, se îndepărtase de viaţă. O mărturisire a timidului Cioran din Cartea amăgirilor (1936), bântuit de fantasmele erosului, ar putea fi calea de acces înspre miezul acestei filosofii, explicându-i suferinţa, glorificând iubirea trăită în potenţă şi povara dezamăgirilor: „Tout ce qui n’est pas bonheur est un deficit d’amour“! Şi mai importantă, credem, este o propunere a aceluiaşi Antonio Di Gennaro care pleda pentru „o reţea internaţională structurată“, asigurând cu tenacitate, dincolo de „mode“, schimbul de informaţii între „cioranologi“.
Volumul lui Ciprian Vălcan, adăpostind această diversitate de opinii calificate, dovedeşte că dosarul Cioran nu e un caz clasat. Rămâne să desluşim, dincolo de polarizările ideologice, cât de adecvat a fost citit Cioran la noi (depăşind analfabetismul emoţional), având la îndemână, spre consultare, o operă categoric „incomodă“. Oricum, s-a spus demult, cu justeţe, că ar fi inutil să polemizăm cu febrilul Cioran, oferindu-ne, pasional şi lucid, deopotrivă, o binevenită cură de scepticism. Ciprian Vălcan, în speranţa unor binevenite reevaluări, îşi provoacă invitaţii (interlocutorii), vrând să afle cum este receptat Cioran sub jocul influenţelor, disociind între om şi operă, care e raportul dintre încărcătura filosofică a textelor sale şi scriitură, în ce măsură dinamitardul Cioran, o figură atât de aparte în peisajul literar francez, poate fi un continuator al „eliberatorului“ Nietzsche, repudiind, ca şi părintele Supraomului, „jargonul academic“. Massimo Carloni observă cu justeţe că filosoful nostru, având „orgoliul lucidităţii“ îl şi contrazice, refuzând iluzia unei lumi mai bune, elogiind, dimpotrivă, căderea; adică o „meşteşugăreală în incurabil“.
N-ar trebui să uităm că, asaltat de beteşuguri, Cioran însuşi, fără a pune mare preţ pe „cultura câştigată din cărţi“, era convins că acel râvnit „spor de înţelegere“ vine din trăirea pe cont propriu, asigurând profunzime. De fapt, experienţa insomniacă, considerată capitală în lunga sa carieră de bolnav, îl obligă să-şi trăiască, întâi, ideile, boala fiind, zice el în Caiete, „cea mai mare invenţie a vieţii“. Faţă de un filosof impersonal, detaşat, refugiat în abstracţiuni, Cioran este un gânditor organic. Sau cum spunea cândva Ion Vartic, şi el ocolit la „apel“, mecanismul creator este, la Cioran, somatopsihic; în pofida teribilismelor, muritudinea şi nostalgia ne-naşterii îi confiscă obsesiv problematica, contemplându-şi, de timpuriu, degradarea, „ramolismentul“ etc., despărţindu-se de lume, rupt de ea, sub privirile Simonei Boué, cu un surâs blajin. Fiindcă, sub masca sarcasmului, omul melancolic Cioran îşi tăinuieşte sentimentalismul. Şi nu vrea să fie înfrânt de propria-i melancolie.
Cioran – psiholog?
Într-o vreme supusă comandamentului gândirii pozitive, profesând optimismul obligatoriu, publicitar, cartea lui Horia Pătraşcu ne-ar oferi „o înţelegere pătrunzătoare a lui Cioran“, scrie ferm Doina Uricariu. Ea, acceptând că scepticismul ar fi primul pas spre adevăr, devine chiar un manual de utilizare, conjugând filosofia şi psihologia, invitându-ne la „o baie de luciditate“. Dacă în anii totalitari, Cioran, interzis, citit pe furiş, oferea o lecţie de rezistenţă, contrastând cu fericirea decretată propagandistic, azi, într-o epocă pragmatică, depresivă, bolnavă de utilitarism, „urgisind“ melancolia, Cioran e la fel de necesar, transfigurând disperarea, ne asigură, într-o demonstraţie sclipitoare, Horia Pătraşcu. Chiar „fărâmiţat“, prizat fragmentar, sub jocul paradoxurilor, de seducţie stilistică şi scepticism corosiv, Cioran ne reaminteşte că omul, un deficient al vieţii, având conştiinţa lucidă şi tragică asupra vieţii, poate fi fericit, apt de trăiri extatice. Un Privat Denker s-a vrut Cioran, îndatorat experienţei interioare, respingând filosofia de tip scolastic, fastidios (câtă vreme plicticoasa erudiţie perverteşte), inspirat – mărturisea – de spectacolul decăderii, căzut într-o falsă contemplaţie „naivă“, dubitativă, însă. Reîntors acasă, renegatul Cioran, necunoscut şi necomentat în climatul dogmatic, „sedat“, castrat în Eseurile tălmăcite de Modest Morariu (1988) ne îmbie acum, prin lectura propusă de Horia Pătraşcu, să ne lepădăm de „centura de prejudecăţi“, valorizând terapeutic gândirea negativă. Nu evacuând potopul gândurilor negre şi neîmbrăţişând moda gândirii pozitive, în numele unui optimism autoreferenţial, cum observă Horia Pătraşcu. Un optimism care, el însuşi, prin sine, fără alt suport, ar fi chiar binele. Lecţia cioraniană propune o zbuciumată tămăduire, acceptând că răul esenţial este viaţa însăşi; că viaţa care ni s-a dat este o boală şi omul, fatalmente, este o fiinţă bolnavă, conştientizându-şi datul ontologic. Or, Horia Pătraşcu, „rescriind“ teza de doctorat a lui Cioran (promisă, niciodată încheiată), discută despre funcţia gnoseologică a extazului şi ne invită să retrăim, prin asumarea Operei, psiho-drama lui Cioran. Cu observaţia că ea nu se salvează doar prin stil, cum, îndeobşte, se crede. Superbia stilului, raţionează exegetul, maschează adâncimea gândului, mereu învolburat, prins în menghina contrariilor. În plus, cărţile scrise până acum, la noi, despre Cioran, aparţin, majoritar, unor autori de formaţie filologică, nu filosofică; asta creează, zice maliţios filosoful, un mare neajuns: le lipseşte „o anume enzimă“, încât, inevitabil, exegeţii nu-l pot „digera“!
Iată că, „digerat“ de Horia Pătraşcu, scos de sub „dictatul fericirii“ şi eliberat de prejudecăţi, Cioran ni se dezvăluie sub alt chip. Desigur, respectându-şi statutul ambiguu; privit, cu simpatie distantă, dinspre cetatea filosofilor, „dezertorul“ fiind convins că filosofia de sistem „nu ajută la nimic“. Dar, notează Horia Pătraşcu, filosofia de sistem nu este singura posibilă! Aşadar, doar gânditor, învolburat, desigur, poetic, glorificând iraţionalitatea vieţii şi trucul atemporalităţii; cititor harnic, respingând referinţele livreşti şi spaţiul aseptic al bibliotecii; un existenţialist (ateu, au completat imediat unii), client statornic al cafenelei Flore, dorind cărţi provocatoare, explozive, încercând să ne înveţe cum să trăim în prezenţa răului, într-o lume fără sens. Cartea lui Horia Pătraşcu are marele merit de a opera o nouă deschidere, recuperând extaziologia cioraniană şi reintegrând psihologia, pitită în cutele operei. Fiindcă filosofia şi psihologia, despărţite „din varii motive“, se caută fără istov şi, dincolo de seducţia aparenţelor literare, Cioran, îndatorat intuiţionismului bergsonian, o filiaţie, din păcate, ignorată de exegeţi, face din psihologie o filosofie practică. Adevărat, doar primele cărţi, notează Horia Pătraşcu, stau „în siajul unui intuiţionism programatic“; ulterior, influenţa bergsonismului cunoaşte refluxul.
Aşadar, filosof sau psiholog? Dualismul cioranian nu se dezminte, refuzând calea de mijloc, pulsând între depresie şi excitaţie, ca poli ai suferinţei. Punctul forte al terapiei cioraniene ar fi recunoaşterea ambivalenţei sentimentelor: setea negatoare şi instinctul (elanul) vieţii. Or, coexistenţa antinomiilor cere, în numele metafizicii vitaliste, o trăire intensă prin metoda agoniei, atingând extazul. Altfel spus, doar potenţarea suferinţei permite întreţinerea vieţii, acea „moarte în flăcări“ prin transfigurare. Horia Pătraşcu ne obligă să recunoaştem că nihilistul Cioran, stăpânit de „orgoliul lucidităţii“, disipându-şi comentariile despre zădărnicie şi nimicnicie, ne livrează, de fapt, într-un sistem coerent, „o învăţătură ascunsă“. Ne învaţă, fără morgă profesorală, cum se poate trăi într-o lume fără sens, în prezenţa răului şi a suferinţei. Despre „extazul îndoielii“ s-a vorbit abundent. Ca şi despre dezacordul dintre omul Cioran, suspectat de nesinceritate, cu o „biografie imposibilă“ (cf. Ilina Gregori) şi adevărul operei, considerată de însuşi Cioran o autobiografie mascată. Să fie nepotrivirea, des clamată, doar o eroare de interpretare? Sau putem vorbi de o „omogenitate morală“, în pofida tuturor contrarierităţilor şi, apoi, a indiscreţiilor postume? Cert, aflând în scris o necesitate terapeutică, domolindu-şi zbuciumul, efectul Cioran poate fi tonifiant, iată ce ne încredinţează volumul lui Horia Pătraşcu. Departe de a fi „un dandy al vidului“, cum l-a etichetat Bernard-Henri Lévy, acest negativist à outrance are porniri constructive; e drept, apăsat personale şi, să recunoaştem, inutilizabile. Însinguratul Cioran, un apatrid metafizic, un filosof „necunoscut“, nicidecum scriitor (zicea), bucurându-se de plăcerea anonimatului, încercat de gândul evadării dintr-un Paris agitat (considerat „un cimitir sprinţar“) scrie pentru a se uşura. Pedepsind, astfel, insignifianţa Universului, nepotrivirea dintre lume şi noi, o discordanţă „fără leac“. Iubind viaţa pătimaş, ducând o existenţă de parazit, iubind „religia“ libertăţii, Cioran o găsea lipsită de sens. Doar acordându-şi „monopolul lucidităţii“, filosoful „disperării“ putea vorbi de şansa unor „sinucideri zădărnicite“.
Dar conversiunea negativului, visând la afirmarea fiinţei româneşti, şi „în-fiinţarea“ României, l-a ispitit pe reformatorul Cioran, cercetând fenomenul „neantului valah“ într-un aspru rechizitoriu, făcut cu „ură iubitoare“, denunţând „golurile“ noastre istorice şi psihologice. O idolatrie „pe dos“, o creaţie ex nihilo, născocind un viitor în care nu credea, cum va recunoaşte, pocăit, în Ţara mea. Dar Schimbarea la faţă a României (1936) împingea izbăvitoarea soluţie cioraniană (individuală) la scara neamului, postulând un mesianism de împrumut, pe fundalul unei religiozităţi „de vitrină“. În dezacord cu Blaga, junele filosof deplângea deficitul de vitalitate, scepticismul subteran, lipsa pasionalităţii, resemnarea, autodispreţul etc., ca determinante psihologice („condiţii lăuntrice“), definind matricea stilistică. Iar soluţia nu putea fi decât trăirea cu intensitate (eroism) a tragismului Istoriei noastre, potenţând suferinţa prin maximizarea negativismului. Adică trăirea extatică, recomandare pe care Horia Pătraşcu o vede ca replică la Eonul dogmatic blagian. Să observăm, în treacăt, că transfigurarea este un concept fundamental, atât la Blaga, cât şi la Cioran. Dar dacă „saltul ecstatic“ blagian nu presupunea un program mesianic, exaltatul Cioran, atins de febra mesianică, visează „respiraţia istorică“ prin saltul transfigurator, posibil prin ardoare şi deznădăjduire organică. Scepticismul ar fi „întâia treaptă“ pentru a căpăta, prin geniu colectiv, „gustul devenirii“, ieşind din somnul istoric. Este un provitalism, urmându-l pe Ludwig Klages, în perioada berlineză, cu bursa Humboldt, sancţionat de Blaga, sperând că junele Cioran „se va astâmpăra“. Admirator al lui Blaga, tânărul Cioran, „o apariţie fenomenală“ (cf. Mircea Eliade), scrisese cu entuziasm despre cărţile filosofului-poet; şi nu ezitase a-l califica drept „un gânditor de elită“. E drept, sub rezerva că Blaga „nu va scrie niciodată o filosofie a vieţii“. Cum vedem, transfigurarea, un concept-cheie la cei doi, primeşte soluţii diferite; iar corecţiile lui Horia Pătraşcu, binevenite şi solid argumentate, risipesc alte prejudecăţi longevive. Cum ar fi, bunăoară, chiar scenariul transfigurării, acolo unde Cioran „cel rău“ indica, potrivit multor voci, reformarea sensibilităţii româneşti prin cultul forţei şi un ethos agresiv. Cititor atent, Horia Pătraşcu observă echivocul cioranian şi constată că e vorba de o transfigurare slabă. „Conştiinţa nemulţumită“a lui Cioran nu plonjează în utopie; el cere, lucrând pe exemplul spaniol, o cultură intermediară prin renaştere spirituală, ieşind din anistoric. Şi nădăjduind că tămăduirea e posibilă tocmai prin conştientizarea beteşugurilor firii noastre, „cărăuşite prin Istorie“, cum scria Ionel Necula.
Evident, Schimbarea la faţă nu e o carte fără destinatar. Ea se înscrie chiar unei direcţii, biciuind relele societăţii româneşti, cu numeroase lucrări neflatante, iritante, deprimante, scandalizând o societate nepregătită. Preferând oglinzi mincinoase şi rulând zestrea clişeistică; fie schiţând un tablou idilic, fie reactivând molima nihilismului, precum atâţia ciorănei de serviciu care, sub cupola nesiguranţei, asumându-şi rolul de guru catodici profeţesc, pe ton văicăreţ, într-o lume traumatică, apocalipsa. După cum putem descoperi şi cercetări temeinice, refuzând speculativismul folcloric. Să amintim recenta monografie cognitiv-experimentală (Psihologia poporului român, Polirom, 2015) semnată de profesorul clujean Daniel David, mizând, în numele unui patriotism modern, pe funcţia autocunoaşterii, ştiind că un proiect de ţară presupune, prioritar, o mutaţie culturală.
Despre „transfigurare“,
într-o Românie „amânată“
Contemplând, mistuit de remuşcări, „zaţul fostelor nebunii“ şi angajarea juvenilă, glorificând, cu „ura iubitoare“ a acelor ani (consideraţi „anii altcuiva“), o viziune mesianic-totalitară, bătrânul Cioran se dezicea, părelnic, de „imperialismul vieţii“, de febra trăitului, colorând subiectiv, cu simpatii extremiste, acele pagini. Chiar dacă râvneşte abstragerea în intemporalitate, vizând neliniştea impersonală şi se vrea, prin scrisul său, „dincolo de istorie şi de devenire“. Ştie, însă, că „o carte trebuie să fie o primejdie“. Iar Schimbarea la faţă a României purta acel pasional mesaj, branşat la febra devenirii şi voinţa de transformare. Condamnând vehement o Românie „mediocră, domoală, resemnată“, o ţară-ecou, golită de dramatism, cultivând, sub pavăza defetismului, o spectaculoasă indiferenţă.
Preceptul cioranian, surdinizat în interpretarea lui Horia Pătraşcu, invita   – corectiv – la o despărţire de soarta minoră a neamului, acesta urmând a exista doar „ca ameninţare“. Îndemnând la o „iubire conştientă a puterii“ şi flagelând „neantul trecutului propriu“, deloc flatant, eseistul era de fapt frământat de o dureroasă problemă: ce trebuie să rămână sau, dimpotrivă, ce trebuie să devină un neam, în speţă al nostru, mânat de impulsul de a-şi oferi un alt destin, ieşind în largul Istoriei. Vituperanţa cioraniană, cu accente pamfletare, condamna – pe de o parte – debila pornire de a face Istorie, defensivitatea mioritică şi slaba încordare a voinţei. Pe de altă parte, tot Cioran observa că un destin e un dat definitiv, că această condiţie de cultură mică e hotărâtă, pre-scrisă în ortogeneza culturilor. Dacă aşa ar sta lucrurile, răzvrătirea, în numele unei iubiri delirante, de trăire apocaliptică, frisonată de gustul devenirii nu poate schimba mai nimic. Soarta ne e pre-scrisă, acel impuls specific lucrează şi rechizitoriul semnat de junele Cioran ne pecetluieşte destinul sub semnul eternizat al neputinţei. Totuşi, corecţia de orbită pare posibilă, eseistul avertizându-ne că înţepenirea în naţionalism, închiderea în local ratează „sensul unui neam“.
Cartea lui Cioran, scrisă febricitant, condamnă, în fond, în numele unor realităţi viitoare, o indiferenţă molipsitoare. Eseistul doreşte pentru acest neam umilit şi oropsit, dedat cu voluptate băşcăliei, exerciţiilor de dispreţ şi negativitate superficială, de autodenigrare – o explozie; un miracol istoric, altfel spus, care să ne elibereze de complexe, anulând inegalităţile de nivel istoric; care să ne salveze de blestemul mioritic, schimbându-ne ereditatea, acele „dispoziţii esenţiale“ care ne aruncă în braţele abandonului, odihnind într-un creştinism pastoral. În fond, observă moralistul, istoria noastră conservă doar „reacţii de existenţă“; e nevoie de a-i imprima un sens ascendent, ieşind din sterila zbatere orizontală, definind un popor contemplativ. Doar o „tablă de conversiune“, hrănind febra politică ar putea, prin elan colectiv, să imprime alte reflexe istorice. Deşi, în alt loc, Cioran nuanţează: pentru a deveni istorică, ţara ar trebui să treacă printr-o „revoluţie afectivă“, lepădându-se, prin noi, de sensibilitatea elegiacă; urcând spre tragicul metafizic.
Exprimă acele cărţi „preistorice“ (cum le-a etichetat însuşi autorul) părerile unui „tânăr smintit“? Să n-aibă Cioran dreptul la căinţă? Poartă ele un fond excesiv, o încărcătură juvenilă, sunt povara sinceră a unei crize? Indiscutabil. În fond, Pe culmile disperării dezvăluia o intuiţie primordială: „tot ce aveam să scriu după aceea, recunoştea Cioran, se găseşte, deja, în ea“. Şi apoi stilul catastrofic, valabil astăzi ca şi ieri, contaminează temperamentele problematice, corupte de un minus vital. Radicalismul cioranian, transparent în aceste opinii de tinereţe, viza o soluţie regeneratoare; probabil că elanul autoritar al dictaturii (pentru care Cioran manifesta o admiraţie „maladivă“, un entuziasm explicit; cf. Z. Ornea) hrănea gândul unei alte Românii, pătrunsă de fanatism orb, izbucnind din periferia ratării.
Dacă Emil Cioran, biciuind, în anii tineri, orgoliul naţional (mereu în suferinţă) şi denunţând slăbiciunile naţionalismului românesc, explica „amânarea“ României prin răul interior (anemica forţă lăuntrică, neconvergenţa acţională a Provinciilor), nicidecum prin „piedicile din afară“, Theodor Codreanu, şi el îngrijorat pentru soarta neamului (confruntat acum cu deromânizarea), vorbeşte despre o „mutilare“ a destinului prin bolşevizare. O altă schimbare la faţă, aşadar, visatul „salt“ cioranian în plămădirea României (în sensul progresului organicist, pe filon eminescian) fiind înlocuit cu o brutală sovietizare, impusă din exterior. Evident, cartea lui Theodor Codreanu (A doua schimbare la faţă, Princeps Edit, Iaşi, 2008) poate fi citită şi ca o replică la volumul din 1936; dar criticul împinge analiza până în zilele noastre, dincolo de „faţa comunistă“, cu ştiuta exacerbare naţionalistă, cercetând transdisciplinar destinul culturii şi civilizaţiei româneşti în „post-naţionalism“. Criticând vehement – pe suport eminescian – invazia „prădătorilor“, regimul cleptocratic, fără a se iluziona că „botezul magic“ (prin aderarea la U.E.) schimbă radical, peste noapte, datele problemei. În fond, ca ţară a formelor fără fond (cum sună un vechi diagnostic), România probează, paradoxal, că sarabanda formelor (preluate mimetic) se însoţeşte cu rezistenţa fondului. „Schimbările la faţă“, câte au fost, dovedesc, de fapt , neschimbarea noastră.
Constatarea lui M. Eliade (din 1935!), blamând „dezmăţul intern“ şi sperând la un loc onorabil în lume, rămâne, vai, valabilă. Din păcate, corupţia, politica de clan, descompunerea organismului societal, incompetenţa, slugărnicia, iresponsabilitatea, neseriozitatea etc. „fac“ imaginea ţării: neaşezată, nevertebrată, conflictuală, coborând în ochii străinătăţii. Riscante, sfaturile lui Cioran n-au rodit. Iar „transfigurarea“ rămâne în aşteptare.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper