Ce ne mai recomandăm singuri (ca membri ai UNESCO)

Când credem că inventăm ceva, e bine să ne uităm prin cărţile de istorie, ca să vedem dacă nu cumva s-au mai gândit şi alţii, cu mult înaintea noastră, la acelaşi lucru. Acum, de exemplu, se discută intens despre creşterea gradului de acces al publicului la muzee şi la patrimoniul administrat de acestea. În urmă cu jumătate de secol ar fi existat o perfectă echivalenţă între muzee şi patrimoniul lor. Acum, de când au apărut muzeele fără patrimoniu şi mai ales de când autorii expoziţiilor încearcă să „rarefieze“ cât mai mult expunerea, lucrurile sunt diferite. Dar nu asta doream să discut.
Anul acesta se împlinesc şapte decenii de la înfiinţarea UNESCO. Aniversarea este sărbătorită cu fast la Paris, prin sesiuni omagiale şi cuvântări bine lustruite, prilej pentru mine să readuc în memorie un document din secolul trecut: Recomandarea cu privire la mijloacele cele mai eficace pentru a face muzeele accesibile tuturor, adoptată la 14 decembrie 1960, la cea de-a unsprezecea sesiune a Conferinţei generale a organizaţiei (România era membră UNESCO de doar patru ani pe vremea aceea). Documentul a fost adoptat inclusiv prin votul ţării noastre şi se adresează şi Guvernului României chiar şi în momentul de faţă, fie că Guvernul este sau nu conştient de acest lucru.
Citirea Recomandării, în ziua de astăzi, ar face să zâmbească pe mulţi dintre noi, pentru că unele dintre sfaturi par nu doar naive, ci chiar demodate. De exemplu, se recomandă ca în expoziţiile muzeale să fie prezente etichete cu un grad suficient de înalt de explicitare a patrimoniului expus; expunerea trebuie să fie clară pentru toată lumea, iar instituţia să publice cataloage (nu trebuie să uităm că în 1960 muzeele se aflau înaintea marelui val al democratizării care le-a cuprins abia la sfârşitul deceniului şapte şi chiar ICOM părea o organizaţie orientată mai degrabă către specialişti decât către public). Cu alte cuvinte, UNESCO milita pentru un muzeu accesibil tuturor şi din punct de vedere intelectual. Dincolo de aceste recomandări care, în contextul actual, dominat de subtilităţile tehnologiilor de ultimă oră (mă refer, evident, la muzeele din avangarda muzeotehnicii, nu şi la cele majoritare în România, de exemplu), îşi arată clar vârsta, textul vine şi cu nişte propuneri care nu au fost şi nici nu sunt aplicate mai pe nicăieri în lume, dar care, din punctul meu de vedere, ar fi extrem de binevenite pentru public. Astfel, muzeele ar trebui să fie deschise în fiecare zi din an, iar orarele să fie adaptate la necesităţile tuturor categoriilor de vizitatori, astfel încât să facă faţă nevoilor de petrecere a timpului liber a celor care muncesc (poate părea curios, dar UNESCO este chiar interesat de oamenii care muncesc). Am mai avut ocazia să pomenesc în paginile acestei reviste despre ciudăţenia pe care muzeele şi arhivele (uneori şi bibliotecile) o înregistrează în ceea ce priveşte orarele de lucru pentru public: ele sunt deschise atunci când majoritatea potenţialilor vizitatori se află la muncă. Este inexplicabil de ce teatrele (mai ales), dar şi unele dintre cinematografe sunt pregătite să îşi întâmpine publicul după orele de program normal de lucru al celor mai mulţi dintre beneficiari, în timp ce muzeele tocmai atunci îşi închid porţile. Explicaţia nu stă decât în nişte cutume culturale. Acele instituţii muzeale care au încercat să rămână deschise până seara târziu cel puţin o dată pe săptămână au avut parte de surpriza unui mare aflux de public.
Evident, autorii Recomandării sunt conştienţi de urmările unor asemenea decizii, motiv pentru care şi adaugă că muzeele trebuie să dispună de un personal de supraveghere suficient de numeros. Există, desigur, destule muzee (nu în România, cu excepţia câtorva muzee în aer liber) care sunt deschise cam 350 de zile pe an sau chiar 360 (de regulă, sunt exceptate zilele considerate mari sărbători de familie în care este de presupus că oamenii preferă să îşi petreacă timpul în casă, în jurul mesei). Îmi este greu să îmi imaginez impactul unei asemenea măsuri în România în actualul context economic, în care orice suplimentare de posturi bugetate este considerată o adevărată nebunie (pe motiv de ce o să zică presa, FMI-ul şi Ministerul Finanţelor – care nu are bani pentru bugetul de asigurări sociale). În plus, deoarece Recomandarea pretinde, în mod explicit, ca muzeele să fie deschise în timpul serii, este menţionată dotarea acestora cu sisteme potrivite pentru iluminat şi pentru încălzire (astăzi am adăuga şi aerul condiţionat, strict necesar nu doar pentru confortul vizitatorilor, ci mai ales pentru conservarea bunurilor culturale). Totodată, gândindu-se şi la plăcerea vizitatorilor, autorii textului solicită ca muzeele să beneficieze, în mod fizic, de acces facil şi să fie dotate cu săli de odihnă, restaurante şi cafenele – acestea din urmă trebuind să fie amenajate, de preferinţă, în incinta muzeelor (grădini, terase, subsoluri) sau, în cel mai rău caz, în imediata lor apropiere. Din nou mă gândesc la numeroşii directori de muzee din România care încearcă să înfiinţeze cel puţin nişte amărâte de „bufete“ în care să se poată bea măcar o apă şi o cafea şi se lovesc de îndărătnicia contabililor, juriştilor şi, în general, a şefilor care nu găsesc nici utilitatea şi nici „baza legală“ pentru asemenea investiţii (că doar e muzeu, nu cârciumă!).
Şi, ca să vedeţi că lucrurile nu se opresc aici, Recomandarea vorbeşte despre asigurarea accesului gratuit în muzee sau, dacă acest lucru nu este posibil, cel puţin despre stabilirea unui tarif de intrare cât mai mic şi alegerea unei zile în fiecare săptămână în care intrarea să fie liberă. În orice caz, chiar dacă se pretinde achitarea unui bilet de acces, acesta ar trebui să fie oferit gratuit pentru persoanele sărace şi pentru membrii familiilor numeroase. Desigur, nu se oferă soluţii pentru aplicarea unor asemenea prevederi, dar ele ar putea fi puse în practică, cel puţin parţial, dacă ar exista interes şi în România. De asemenea – recomandă Conferinţa generală a organizaţiei –, în cazul în care există un tarif de intrare, ar trebui introduse abonamente care să permită accesul repetat al celor doritori în muzee, la un preţ mai mic pentru fiecare vizită în parte. Se menţionează, de asemenea, posibilitatea introducerii unor legitimaţii de acces, la un preţ convenabil, pentru mai multe muzee.
Am încercat acum câţiva ani să întorc pe mai multe părţi problema tarifelor de intrare în muzeele din România, pornind de la experienţele din alte ţări. Aşa după cum ştiţi, în multe muzee din Regatul Unit şi din Suedia nu există tarife de intrare. În muzee din alte ţări (Franţa, de exemplu) acestea sunt aproape prohibitive pentru cei mai săraci dintre vizitatori. Nu există o soluţie universală, dar este cert că în România nici nu a existat vreodată o dezbatere publică în această privinţă. Prin „publică“ înţeleg o discuţie la care să participe în mod activ nu doar directorii de muzee, sociologii, educatorii, artiştii şi alte asemenea categorii de intelectuali, ci şi persoane interesate, vizitatori obişnuiţi ai muzeelor şi mai ales reprezentanţi ai autorităţilor publice, atât cele centrale, cât şi cele locale, care să aibă şi puterea de a lua nişte decizii la sfârşitul acestor dezbateri. Spun asta pentru că la noi multe dezbateri publice sunt iniţiate de autorităţi la presiunea unor organizaţii neguvernamentale, sunt deschise cu mare pompă şi discursuri mai mult sau mai puţin docte, după care sunt abandonate pe vecie: se uită problema, moare subiectul. Nu spun că ar trebui neapărat să punem în aplicare Recomandarea UNESCO în privinţa accesului gratuit, dar ar trebui cel puţin să o luăm în discuţie!
Şi, ca să vedeţi că nu inventăm roata în secolul XXI, acum 55 de ani se recomanda muzeelor să permită accesul gratuit grupurilor constituite care vin la muzeu pentru a participa la programe educaţionale.
Există mai multe sfaturi adresate direct muzeelor, cum ar fi acela de a se înscrie în cât mai multe organizaţii profesionale şi de a întări relaţiile cu mijloacele de informare în masă (nu era încă imaginat internetul în acea vreme).
În fine, Recomandarea solicită statelor membre ale UNESCO să creeze muzee cu deosebire în micile localităţi lipsite de alte instituţii culturale. Aceleaşi autorităţi ar trebui să înfiinţeze în muzee secţii de educaţie muzeală care să se afle într-un contact permanent cu instituţiile de învăţământ. Tot statele membre ar trebui să încurajeze apariţia, în jurul muzeelor, a unor asociaţii de „prieteni ai muzeelor“ şi a unor cluburi pentru tineri.
Veţi spune, poate, că toate acestea sunt, de multă vreme, banalităţi. În teorie, aşa este. În practică, cel puţin în România (dar şi în multe alte ţări europene, ca să nu mai vorbim despre ce se întâmplă în Africa), situaţia nu este la fel de roză. Ştiu o mulţime de muzee care nu sunt membre în nici o asociaţie profesională, pe motiv că nu le lasă Curtea de Conturi (cu siguranţă, una dintre cele mai retrograde instituţii de care are parte societatea românească!). Şi vă mai spun că legal nu este posibil să înfiinţezi o asociaţie de prieteni ai instituţiei care să aibă sediul în muzeu, pentru că trebuie să scoţi spaţiul la licitaţie publică (da, aveţi dreptate: prostia nu are limite în scumpa noastră Românie!). Şi aş putea continua la nesfârşit cu exemplele.
Ce am pus în aplicare, aşadar, din prevederile Recomandării UNESCO de acum peste o jumătate de secol? Vă las pe dumneavoastră să apreciaţi. Şi când ajungeţi la o concluzie, vă rog să o comunicaţi şi celor şaptesprezece membri ai Comisiei permanente comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru relaţia cu UNESCO (România fiind singura ţară din lume în care în Parlament există o comisie care „se ocupă“ de relaţia ţării cu această organizaţie mondială interguvernamentală). Probabil că vor fi foarte interesaţi!

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper