Bucureştii mititeilor …şi iluzia antidotului

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Aşa, mon cher, să mai fie Bucureştiul şi altceva decât tot mititei şi lăutari, să fie ca la Paris, exclama, aproximativ, Nadine, fericită, într-o seară din Răscoala interbelică a lui Liviu Rebreanu. Acest altceva pare că a fost doar iluzoriu şi că nu a durat mai mult de o euforică seară. Mititeii au reapărut în forţă, dacă vreodată vor fi dispărut, brand al balcanismului, şi se afişează azi printre cenuşiile „blocuri comuniste“ întreceri olimpice la grătare.
Puţin paseism care să filtreze în sepia lumina prea crudă a prezentului nu a stricat nimănui vreodată, desigur, şi de altfel pot fi citate exemple, inclusiv cu mititei şi cu celebre cartiere care readuc la viaţă trecutul pitoresc, în toţi Balcanii, ba chiar şi în Europa Centrală (Viena, Budapesta), în principiu mai deschisă la modernitate. Ne interesează mititeii ca simptom al rezistenţei la modernitate, modernitate care a avut totuşi o încercare de implantare masivă, cu enormul arbitrar, marile greşeli şi costurile morale cunoscute, în epoca numită comunistă în România.
Astăzi modernitatea celor patru decenii de după război a primit în tot locul ordine de evacuare, nescrise şi scrise. Au fost recuperate interbelicul şi epoci chiar mai vechi şi au fost lipite, cu o gesticulaţie febrilă şi uneori cam ridicolă, etichete de „veche“, „boieresc“, „domnesc“ etc.: tendinţă firească de reînnodare a unei identităţi, am spune, cu atât mai mult cu cât înainte fuseseră aprig înfierate şi interzise tocmai „vechiul“ şi „cosmopolitismul“. Problemele apar la marginile unui real oricum cam îngust, acolo unde începe fantazarea trecutului – care, în opinia mea, dă tonul, de fapt. Suntem foarte mult imersaţi în fantasmă atunci când „recuperăm“ trecutul şi cu deosebire „epoca interbelică“.
Între mecanismele care operează azi această rezecţie a modernităţii „comuniste“, două par să le stea mai aproape chirurgilor demolatori: unul, pe o axă istorică, ce ne readuce „vechiul“, altul, raportat geografic, importând „cosmopolitismul“.
Pe de o parte se manifestă plenar tendinţa de regresie la interbelic, ca la o vârstă de aur (deşi, evident, nu asta fu). La o adevărată vârstă de aur, antagonică „epocii de aur“ (or, tocmai acest antagonism simetric ar trebui sa ne dea de gândit).
Pe de altă parte – ori pe de-aceeaşi – există, inepuizabilă, tentaţia la proiectarea în Occident, Bucureştiului retrocedându-i-se, în urale, monumentalul supranume de „micul Paris“, cu o comparaţie cel puţin deplasată, cel puţin azi, şi de altfel doar pentru uzul propriu al bucureştenilor (şi nici măcar singulară ca procedeu, complexele întregii Europe Centrale şi de Est ventilându-se pe această ieşire de urgenţă către gândirea magică şi atotputernicia ideilor: Timişoara este şi ea „mica Vienă“, dar tot „mica Vienă“ este şi oraşul Ruse din Bulgaria, ş.a.m.d., exemplele nu ne lipsesc). La drept vorbind, această proiecţie e îndeajuns de datată pentru a putea fi considerată de asemenea o regresie la interbelic. (Dar apar şi reţete noi, Bucureştiul fiind citit în ultima vreme şi ca „noul Berlin“, sau concurând, după proiecţia unor edili epataţi de ultimele deplasări de serviciu, cu Roma cât priveşte o posibilă împărţire administrativă metropolitană; ş.c.l.).
Dacă privim în jur arhitectura şi infrastructura rămase încă în picioare, vedem cu ochiul liber că oraşul a îngheţat şi că nu are vreun proiect, doar e zguduit de anarhice demolări şi plombat cu construcţii greu de descris şi chiar mai greu de privit, care continuă, cel puţin la aceeaşi scară, dar cu alte scopuri şi după o altă estetică a urâtului, demolările şi schiţele epocii de aur. Regresia la interbelic şi proiecţia occidentală, aceste fantasme care ne locuiesc, fără ieşire la realitate sau cu pusee individualiste care o distorsionează, oferă perfectul alibi pentru a destructura ce a mai rămas din spaţiul public şi din imaginarea coerentă a unui oraş.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper