Anticomunismul ca disimulare. De ce a eşuat condamnarea oficială a comunismului?

Un articol de EMANUEL COPILAŞ

Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ovidiu Ţichindeleanu, Ciprian Şiulea (coord.), Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Chişinău, Cartier, 2008.

 

Publicat în 2006 sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, Raport final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a adus în prim plan mai multe neînţelegeri decât a soluţionat. Motivele acestui eşec, pentru că vorbim, fără doar şi poate, despre un eşec – tot mai vizibil odată cu trecerea anilor –, sunt numeroase, diverse şi complexe. Cele mai coerente şi mai bine fundamentate ştiinţific dintre aceste motive au fost reunite în volumul care face obiectul prezentei recenzii.
Înainte de a le analiza, se impune o precizare. Şi anume că fostul regim putea fi condamnat şi juridic, într-un proces care ar fi satisfăcut aşteptările anticomuniştilor radicali, nu şi aşteptările majorităţii populaţiei, şi parţial juridic, prin implementarea unei legi a lustraţiei, lege care a fost luată la un moment dat în calcul, dar la care s-a renunţat din simplul motiv că nu mai avea cine să administreze politic şi economic România postcomunistă, şi, în sfârşit, în termeni morali. Raportul Tismăneanu, pentru a utiliza denumirea vehiculată cel mai des în spaţiul public, acoperă acest ultim aspect.
Cu puţin timp înainte de înfiinţarea comisiei prezidenţiale însărcinate cu redactarea raportului de condamnare a comunismului, publicat ulterior la Editura Humanitas, nici fostul preşedinte Traian Băsescu şi nici istoricul Vladimir Tismăneanu nu luau în serios un astfel de demers, considerându-l inutil. Enorma literatură de specialitate reprezenta o dovadă mai mult decât convingătoare în acest sens. Şi totuşi, pentru a nu îi dezamăgi pe intelectualii care i-au acordat votul în 2004, vizibil iritaţi de tergiversările preşedintelui şi, în acelaşi timp, pentru a pune presiune asupra adversarilor liberali care aveau o influenţă tot mai mare în cadrul recent înfiinţatului Institut de Investigare a Crimelor Comunismului (comasat în 2009 cu Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc) – Băsescu decide să înfiinţeze comisia mai sus menţionată. Schimbându-şi la fel de rapid poziţia cu 180 de grade, Tismăneanu acceptă să o conducă.
Nu încerc să discreditez aici pe nici unul dintre membrii comisiei sau pe experţii care au colaborat la redactarea Raportului, mulţi dintre ei fiind nume respectabile în mediul academic şi având reputaţii construite pe baza unor eforturi ştiinţifice de o calitate indiscutabilă. Dar cititorul atent nu are cum să nu fie frapat de câteva inconsistenţe majore ale raportului: incoerenţa cronologică, formulările mai degrabă poetice decât ştiinţifice incluse în unele capitole, utilizarea improprie a unor concepte, respectiv eludarea unora dintre mizele fundamentale ale înţelegerii regimului de dinainte de 1989.
Poate că cel mai mare neajuns al raportului, imposibil de evitat de altfel, rezidă în politizarea condamnării comunismului. Ca de atâtea ori în istoria modernă a Europei de Est în general şi a României în special, statul îşi arogă monopolul discursiv asupra trecutului. Sau cel puţin pretenţia unui astfel de monopol. Raportarea la trecut făcându-se pe filieră politică, nu ştiinţifică, istorică, intrăm, aşa cum observa unul dintre contributorii volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu – în circularitatea ideologică a comunismului: condamnări oficiale într-o atmosferă de dezinteres generalizat, asezonată cu unele oaze de militantism fanatic (anticomunist, de data aceasta) şi duplicitate politică. Aceeaşi moştenire grea, a mentalităţilor retrograde, invocată asiduu înainte de 1989, subminează cu obstinaţie şi proiectul anticomunismului postcomunist. O afirmă chiar fostul preşedinte al ţării: „Trebuie să recunoaştem că mentalităţile comuniste continuă să influenţeze societatea românească. Am crezut că putem uita comunismul, dar nu a vrut el să ne uite pe noi“ (Traian Băsescu în Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile; Raport final…, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 18; subl. în orig.). Ce poate fi mai comod şi mai ipocrit decât plasarea responsabilităţii pentru eşecul prezentului pe umerii unui trecut tot mai adânc îngropat în istorie? „Greaua moştenire“ este de mult un loc comun în istoria noastră recentă, alcătuită dintr-o nesfârşită suită de tranziţii, ba de la feudalism la capitalism, ba de la capitalism orientat spre exterior la capitalismul autohton, bazat pe naţionalism şi ortodoxism, ba de la acesta din urmă la comunism, ba de la comunism din nou la capitalism, de data asta postcomunist, ba de la capitalismul postcomunist la capitalismul care simulează europenitatea recuperând în acelaşi timp, chiar dacă mai degrabă parodic, tot mai multe elemente de naţionalism şi ortodoxism interbelic. Într-adevăr, aiuritor.
Referitor la imprecizia terminologică a raportului, se observă fără echivoc faptul că termeni ca dictatură, totalitarism sau „regim autocratic“ sunt utilizaţi interşanjabil. Ori, din punct de vedere politologic, diferenţele dintre aceste concepte sunt majore: dictatura reprezintă mai degrabă o conducere despotică fundamentată pe baze personale, nu instituţionale, aşa cum se prezintă totalitarismul, în timp ce un „regim autocrat“ ar putea fi plasat undeva între ceilalţi doi termeni, fără a avea însă o valoare explicativă de sine stătătoare. Şi Rusia contemporană poate fi considerată un regim autocrat deşi, strict procedural vorbind, funcţionează ca o democraţie. În ceea ce priveşte genocidul, concept care face referire la crime de război şi la o încercare de a extermina integral un anumit grup uman doar în baza apartenenţei sale etnice, comunismul românesc nu a fost nici pe departe aşa ceva. Confuzia este perpetuată atunci când este adusă în discuţie legitimitatea fostului regim, care este considerată în anumite paragrafe ca fiind „anemică“, pentru ca în altele să îi fie refuzată cu desăvârşire. Sigur, aici poate fi adusă în discuţie legitimitatea regimului nazist, ajuns la putere prin vot democratic. Numai că, deşi pregătiţi mental de decenii întregi de adulare a statului autoritar prusac şi a armatei acestuia, germanii, în cazul în care ar fi cunoscut amănunţit, nu doar ar fi intuit, amploarea criminală a regimului de care erau conduşi – înclin să cred că i-ar fi contestat ulterior şi legitimitatea. O chestiune delicată şi subtilă legitimitatea, într-adevăr. Fapt care necesită cu atât mai mult o tratare adecvată a acesteia într-un document oficial cu pretenţii de ştiinţificitate. Mai ales dacă ţinem cont şi de primirea României comuniste în Organizaţia Naţiunilor Unite (1955), adică de recunoaşterea internaţională a legitimităţii regimului comunist, respectiv de legile emise între 1948 şi 1989 – ar trebui ele integral abrogate pe motiv că sunt „ilegitime“? Fără să fim jurişti, ne putem da seama că un astfel de demers ar crea un vid legislativ de proporţii. La fel, concepte ca stalinism, leninism, maoism sau totalitarism sunt folosite de asemenea nediferenţiat, ca „simple etichete stigmatizatoare“, aşa cum observă Andrei State, când diferenţele dintre ele sunt enorme.
Mai departe, aproximarea numărului victimelor comunismului între 500.000 şi 2.000.000 este pur şi simplu arbitrară, invalidând orice aparenţă de ştiinţificitate. S-ar fi putut opera aproximări mult mai exacte, însă comisia a invocat accesul restrâns la arhive precum şi timpul extrem de limitat pe care l-a avut la dispoziţie pentru redactarea raportului. Chiar şi aşa, există studii precise, interesante şi bine documentate despre subiect şi despre comunismul românesc în general care nu apar citate în raport, cum este de exemplu biografia scrisă de Mary Ellen Fischer despre Nicolae Ceauşescu (Nicolae Ceausescu. A study in political leadership, Boulder, Lynne Rienner Publishers, 1989).
Un alt aspect regretabil al raportului este perpetuare unor clişee naţional-comuniste (trădarea Europei de Est de către Occident) sau pur şi simplu naţionaliste (caracterul pretins alogen al ideologiei comuniste, impusă cu forţa din exterior). Dar ideologia neoliberalismului agresiv nu este la rândul ei impusă din exterior? Avem aici un prim indiciu care invalidează pretenţiile de neutralitate ştiinţifică ale raportului, tributar unei ideologii compozite alcătuite din neoliberalism, anticomunism militant şi rudimentar, respectiv postcomunism în sensul de culturalizare (citeşte escamotare) a problemelor sociale şi economice care grevează asupra societăţii româneşti.

4 Un melanj ideologic a cărui incandescenţă atinge uneori cote paroxistice. Într-un studiu inclus într-un (alt) volum care tratează excelent problema anticomunismului istoric defazat – adică funcţionând după 1989, cu o intensitate menită să compenseze absenţa şi chiar servilismul protagoniştilor săi pe timpul lui Ceauşescu – şi postcomunismul în general, Alexandru Polgár remarcă: „anticomunismul postdecembrist ajunge să-şi revendice astăzi, pentru prima oară, o formă canonică, definitivă în liniile ei directoare, conform căreia tot ce nu condamnă comunismul sub toate formele sale (de-a valma: o teorie, o ideologie, o realitate, sau mai multe teorii, ideologii, realităţi, având însă cu toatele aceeaşi trăsătură comună: răul absolut) se identifică în mod necesar cu crimele acestuia, echivalente în acest sens cu cele ale fascismului“ (Alexandru Polgár, în Adrian Sîrbu, Alexandru Polgár, Genealogii ale postcomunismului, Editura Idea Desing & Print, Cluj-Napoca, 2009, pp. 30-31). A echivala comunismul cu fascismul este aberant; este un subiect pe care l-am mai atins şi asupra căruia nu am de gând să insist aici. Trebuie să insist însă asupra cunoaşterii ideologice pe care o pune la dispoziţia societăţii acest Raport final…, modelată după dogma leninistă a adevărului unic garantat de partid (în cazul acesta de stat); neconformarea la adevărul unic despre comunism aşa cum este prezentat el în Raport atrage după sine posibilitatea „de a cădea sub incidenţa dreptului penal“ (Alex Cistelecan, p. 106). Şi, pentru a reveni la ideea de la începutul paragrafului, comunismul nu a fost o ideologie atât de „străină“ pe cât ne place să credem: autoritarismul, dogmatismul, ipocrizia şi duplicitatea politică, mesianismul ideologic şi prevaricaţiunile care se încetăţeniseră deja în conştiinţa şi în practicile de zi cu zi ale monarhiei române, toate acestea au asigurat un sol deosebit de fertil comunismului, care s-a transformat de altfel în mai puţin de două decenii în naţional-comunism. S-a autohtonizat, cu alte cuvinte.
Raportul nu conţine numai aproximări trase de păr şi neglijenţe conceptuale, ci şi omisiuni. Foarte interpretabile, aş adăuga. Pentru a fi oneşti, acestea coexistă cu unele capitole excelente dedicate economiei sau politicilor regimului faţă de minorităţile naţionale (Raport final…, op. cit., pp. 213-237, 332-394), înecate însă în marea de diletantism şi de condamnări amintind mai degrabă de imprecaţiile mistice decât de analiza rece, lucidă şi precisă a exprimării ştiinţifice. În raport nu se menţionează nimic despre rolul nefast jucat pe timpul comunismului de două instituţii foarte importante, Armata şi Justiţia. De ce? Foarte simplu: pentru a putea condamna, vag şi imprecis, numai fostul Partid Comunist Român şi Securitatea, ambele desfiinţate după revoluţie. Adică pe nimeni. Asta deoarece Raportul, ale cărui concluzii, stupoare, fuseseră redactate înaintea elaborării corpului „ştiinţific“ al acestuia – operează în primul rând cu judecăţi generale, chestiunile mai punctuale putând deranja nu numai actuala clasă politică, ci şi, mai grav, pe prietenii occidentali. Ca atare, „(o)rice referinţă cât de cât incriminatoare la armată, procuratură sau justiţie lipseşte din Raport. Şi pe bună dreptate. Pentru că armata, procuratura şi instanţele de judecată aşa cum au fost gândite, organizate şi populate cu ofiţeri şi magistraţi formaţi în spiritul socialismului de stat de către un «grup politic străin de interesele şi aspiraţiile poporului», deşi nu şi-au schimbat structura, filosofia de funcţionare şi personalul după 1989, s-au dovedit a fi instituţiile ce au stârnit cel mai puţin «stupoarea Occidentului». Armata română a condus cu succes bătălia de aderare la NATO sub comanda unui ministru fost profesor la şcoala de partid, iar, în anii premergători aderării, un procuror comunist crescut într-o familie de procurori comunişti a fost ministrul care a întocmit cu cele mai multe laude dosarul integrării europene. Victoriile majore pe frontul apropierii de Occident au fost deci repurtate de reprezentanţii instituţiilor celor mai legate de un stat care, ne reaminteşte Raportul, a fost «bazat pe dispreţul total faţă de însăşi ideea de lege»“ (Daniel Barbu, ibid., pp. 75-76).
Tonul strident autovictimizator se constituie într-un alt minus al raportului. Mai ales că nu este utilizat de victimele propriu-zise ale regimului, ci de către cineva care se erijează, nepermis, în postura de victimă. Apoi, felul în care coordonatorul principal al volumului a ales să răspundă (sau nu) criticilor nu este deloc imparţial. Faptul că au fost oferite replici numai unor contestatari de calibrul unui Corneliu Vadim Tudor sau Victor Roncea, neglijându-se criticile pertinente ale unor cercetători, universitari sau jurnalişti respectabili, sugerează o strategie bine pusă la punct de atragere a intelectualităţii de partea Raportului prin falsa încetăţenire a percepţiei că unicele critici ale documentului prezidenţial ar proveni din partea extremiştilor de dreapta şi a nostalgicilor ridicoli ai perioadei comuniste.
În continuare, putem afirma că discursul anticomunist oficial eludează o reală punere în problemă a comunismului şi a raporturilor dintre societate şi (mai ales) dintre puterea politică existentă între 2004 şi 2014 cu acesta. Condamnăm comunismul pentru a-i putea continua nechestionaţi moştenirea, transformată cu o promptitudine dezarmantă şi numai aparent ideologică – într-un capitalism extrem de agresiv şi foarte compatibil cu un naţionalism pe măsură. Aşa cum a constatat filozoful maghiar Gáspár Miklós Tamás, naţionalismul comunist, prin autoizolarea şi mefienţa pe care a profesat-o în raport cu lumea exterioară, a pavat, atât conceptual, cât şi sentimental, traseul viitorului naţionalism postcomunist, etnicist, regionalist, xenofob, la fel ca predecesorul său, total incompatibil cu democraţia în sensul iluminist, universalist, al termenului (Gáspár Miklós Tamás, Idola tribus. Esenţa morală a sentimentului naţional, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, 213-251).
Culmea culmilor, comunismul este făcut responsabil şi pentru derivele democratice din prezent, şi pentru constituirea, după modelul Rusiei, a unei clase de oligarhi care au devalizat sistematic resursele ţării! Dar nu a fost tocmai Occidentul, prin intermediul Fondului Monetar Internaţional, cel care a propus, fără a ţine deloc cont de contextul local şi de economia neconcurenţială a României imediat după 1989, celebra „terapie de şoc“, un cadru extrem de propice de privatizări masive şi dubioase care practic a aşezat un simbolic covor roşu în faţa tinerilor ex-nomenclaturişti atât de dornici de privilegiile capitalismului? Şi nu a fost tocmai regimul comunist, cu toate neajunsurile sale majore, cel care i-a împiedicat să devină ceea ce au ajuns în prezent? Faptul că proprietatea colectivă şi binele comun în accepţiunea comunistă a termenului nu prea rezonau cu ambiţiile şi aspiraţiile societăţii, pentru care întruchiparea comunistă a consensului nu era altceva decât o abstracţie goală, protejată însă de măsuri coercitive ferme – nu este de natură să invalideze argumentul avansat mai sus.
Aş mai face o ultimă precizare: discursul anticomunist, de acum instituţionalizat, funcţionează exact ca discursul destalinizării pus în scenă de liderul sovietic Nikita Hruşciov cu ocazia celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice: condamnarea este atât reală, în sensul de indignare morală, cât şi, mai ales, un instrument politic extrem de eficace pentru discreditarea adversarilor, invariabil stalinişti. La rândul său, liderul politic emiţător al discursului, el însuşi un fost „bun“ stalinist, se pune astfel la adăpost de critici şi îşi pune în şah potenţialii concurenţi. Limbajul de lemn nu a fost înlocuit, ci doar adaptat noii conjuncturi. Asta s-a văzut cu precădere prin considerarea alegerilor din 1996 drept autentica revoluţie, prin eliminarea referinţelor la muncitori, ca şi cum această categorie socială ar suferi de pe urma unei culpe istorice, fără să fi avut niciun merit pentru revoluţia din 1989, la al cărei deznodământ a contribuit însă într-o proporţie mai mare decât orice altă categorie socială,  şi, mai important, de-a lungul crizei economice care a imprimat cursul principal al evenimentelor consumate şi a deciziilor luate în al doilea mandat de preşedinte al lui Traian Băsescu, atunci când anticomunismul a fost utilizat ca retorică ostentativă atât împotriva oponenţilor politici, cât şi împotriva societăţii, vinovată de incapacitatea de a conştientiza necesitatea sacrificiilor care se impun pentru a aduce cu bine corabia la ţărm.
Putem deci ajunge la pesimista concluzie cum că istoria se repetă într-un mod revoltător? Sau se continuă într-un mod şi mai revoltător? Dimpotrivă. Înclin să cred, pe urmele marelui Hegel, că în fiecare act individual, oricât de meschin şi de partizan ar fi, în ciuda camuflajului retoric universalist menit să îi ofere credibilitate şi adeziune populară – sunt plantate seminţele unui bine prospectiv mai larg, care îl depăşeşte. Toate aceste aparente călcări în picioare ale principiilor de către un nemilos Realpolitik adaptat circumstanţelor creează precedente şi îi leagă cu timpul de mâini pe protagonişti. Evident, condiţia fundamentală este aceea ca cineva să contabilizeze aceste precedente şi să le exprime sub formă de solicitări publice. Tot mai multe şi tot mai incisive.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper