Altă cale este posibilă

Un articol de George Apostoiu

Fluturarea pericolului pe care l-ar furniza întotdeauna altul şi întreţinerea ideii că este nevoie de măsuri din ce în ce mai sofisticate pentru asigurarea securităţii statelor sau alianţelor reface progresiv starea de tensiune în relaţiile dintre state.

Despre revenirea la Războiul rece se vorbeşte tot mai frecvent şi tot mai îndreptăţit. Există destule motive, destule semne. Programul militar al Rusiei prevede dezvoltarea unei reţele de baze militare în Orientul Mijlociu, America Latină şi Asia de Sud-Est. Recent, o navă de război americană din Oceanul Pacific a pătruns în apele pe care Washingtonul le consideră internaţionale iar Pekinul de interes naţional. În aceeaşi regiune, de câţiva ani, se consumă o confruntare surdă între China şi Japonia. Franţa nu-şi poate încheia războaiele în fostele sale colonii din Africa pe care se înşiră ca mărgelele pe aţă. Pare exagerat acest tablou? Este realizat din informaţii furnizate de actorii înşişi ai noului scenariu strategic mondial.
Pe acest fond, demararea procesului de negociere a păcii în Siria arată cât de justificată devine căutarea altor căi de înţelegere a raporturilor internaţionale. Forţa militară nu trebuie să devină o religie a democraţiei, lumea nu este pregătită să se alinieze în spatele unui singur model existenţial. Nu sunt şanse ca, vreodată, lumea să fie dispusă să accepte o astfel de nivelare.
Negocierile diplomatice
de la Viena continuă
La 30 octombrie, pentru opt ore, miniştrii de externe ai Statelor Unite, Rusiei, Chinei, Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Turciei, Irakului, Iranului, Egiptului şi Arabiei Saudite s-au întâlnit la Viena într-o formulă mai apropiată de nevoile de pace în Siria. Spre deosebire de prima întâlnire, la care participau reprezentanţii Rusiei, Statelor Unite, Arabiei Saudite şi Turciei, de data asta a fost un adevărat conclav format din marile puteri nucleare, state cu autoritate economică şi vecini care se raportează strategic şi religios diferit faţă de conflictul sirian. Aceasta arată cât de necesară este tratarea urgentă  a unui război stabilizat de patru ani pe centura de foc a Orientului Mijlociu. „Am abordat toate subiectele, chiar şi cele mai dificile, a declarat la sfârşitul conferinţei ministrul francez Laurent Fabius. Au fost puncte de dezacord, dar am avansat suficient de mult pentru ca să avem motive să ne reîntâlnim peste două săptămâni“. Principalul dezacord este provocat de soarta lui Assad: va fi sau nu va fi acesta tolerat în perioada de tranziţie pentru care există acordul tuturor participanţilor la negocieri?
Până se pregătesc saloanele pentru a treia etapă, avioanele ruseşti continuă bombardamentele, iar Administraţia Obama a hotărât, surprinzător, să trimită 50 de militari în Siria, deşi anunţase că nu va recurge la operaţiuni militare terestre. John Kerry, aflat într-un turneu în Asia Centrală, a precizat într-o conferinţă de presă ţinută în Kirghistan: „Decizia presupune participarea la războiul civil din Siria; măsura nu are legătură cu Bachar al-Assad, ci vizează exclusiv Daesh (Statul Islamic) şi întărirea capacităţii noastre de a-l ataca mai rapid“. Următoarea etapă a Conferinţei de pace începe, în cazul în care nu apar cine ştie ce inconveniente, la 15 sau 16 noiembrie. Până atunci se mai pot întâmpla destule.
Reconcilierea, primul pas
al soluţiei de pace
Să rămânem în contextul complicaţiilor provocate de confruntare. Pentru a se ajunge la încetarea ostilităţilor, diplomaţia este o cale mai sigură decât recursul la forţă. Nu am posibilitatea să demonstrez, dar am constatat că atunci când liderii politici se folosesc mai mult de spioni şi mai puţin de diplomaţi, cauza păcii se îndepărtează. Negocierile de la Viena îmi amintesc de un episod legat de războiul din Irak, primul conflict major din linia fierbinte a destabilizării lumii arabe. Înainte să-l prezint, vreau să fac o observaţie care are legătură directă cu Siria, cu Irakul şi cu marea răvăşire din întregul Orient Mijlociu. Anume: starea de spirit a geo-politicienilor nu este diferită de cea a croitorilor marilor imperii de altă dată. Ea rămâne tributară ideii de fărâmiţare a statelor, cu predilecţie a celor multietnice sau multireligioase, sub pretextul – repet: pretextul – că nu intră în paradigma socotită optimă a democraţiei. Aceasta explică de ce procesul în curs de reaşezare a noii ordini mondiale este confruntat cu un lanţ de crize regionale. Ţările mici şi mijlocii, aflate încă în căutarea propriei identităţi şi consolidării lor ca state naţionale, vor continua să fie victime.
Spovedania domnului Blair
Şi acum episodul promis. Trecuseră şase ani de la invadarea militară a Irakului când a fost constituită o comisie – avea să poarte numele Chilcot – însărcinată să facă lumină în privinţa motivelor şi a condiţiilor întrării Marii Britanii în acea confruntare. În faţa comisiei, fostul premier Tony Blair a recunoscut că decizia invadării Irakului s-a bazat (şi) pe minciuna furnizată de serviciile secrete ale Majestăţii Sale potrivit căreia Saddam Hussein ar poseda arme de distrugere în masă. Blair a venit în Adunarea generală a ONU cu probele falsificate şi, pe baza acestora, a pledat în Consiliul de Securitate pentru invadarea militară a Irakului. Inspectorii internaţionali deplasaţi în Irak nu confirmau constatările lui Blair şi cereau noi verificări. Dar Blair dorea capul lui Saddam iar Londra ştia că Irakul, aflat 12 ani sub mandat englez până la independenţa cucerită în 1932, este unul dintre cei mai mari producători de petrol din lume. Aşa că „probele“ domnului Blair furnizate de spioni aveau încărcătura lor istorică. Acum fostul premier recunoaşte că a cauţionat o minciună. Nu regretă trimiterea lui Saddam pe eşafod, nici spectacolul morţii de Ev Mediu, şi repetă că acesta merita pentru că era dictator criminal. Războiul a declanşat haosul Irak, a făcut sute de mii de victime şi a costat, potrivit raportului Ministerului Apărării al SUA, 750 de miliarde de dolari numai partea americană.  În balanţa Justiţiei, să fi cântărit Saddam mai greu?
Istoria va reţine, sper, şi partea ridicolă a anchetei Comisiei Chilcot în faţa căreia Blair a avut, totuşi, onestitatea să refacă scenariul complet al manipulării care i-a servit atât de mult preşedintelui G.W. Bush să declanşeze războiul pe baza de probe false: Saddam ar fi ucis un milion de oameni, avea legături cu Ossama bin Laden, cu Al-Qaeda şi subvenţiona terorismul internaţional. Jurnalistul britanic Patrick Wintour, de la The Guardian, scrie că 52% dintre britanici consideră că fostul prim-ministru a minţit deliberat pentru a-i conduce într-un război pe care ei nu şi-l doreau; a minţit ca un general care, socotind că patria lui este în pericol, stârneşte ardoarea de luptă a militarilor spunându-le că duşmanul are coarne şi înghite copii. Din anchetă nu a lipsit nici absurdul. Jurnalistul imortalizează momentul audierii lui Blair astfel: „Când a intrat în sală, părea o fantomă; costum închis, cravată roşie, părul grizonat dat peste cap, palid, Tony Blair s-a aşezat în faţa unor «judecători» care numai judecători nu erau. Patru bărbaţi şi o femeie. Doi funcţionari ieşiţi la pensie, un fost diplomat, doi istorici specializaţi în politica internă. Zero magistraţi, zero jurişti, zero militari, zero cunoscători ai problemelor din Irak“.
Diplomaţia paralelă
Conflictul sirian poate fi exploatat în fel şi chip. Berlinul nu-şi şifonează relaţiile cu Moscova de grija lui Assad, Pekinul ascultă şi înregistrează oarecum indiferent infernul bombardamentelor. Mai interesat se dovedeşte fostul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy. El a făcut în octombrie o vizită la Moscova şi a avut discuţii cu preşedintele Putin. Faptul că Sarkozy şi Putin se tutuie în public spune mult. Sarkozy a recurs la o diplomaţie paralelă pentru a mai atenua efectele politicii socialiştilor lui Hollande faţă de Moscova adoptată după ce Rusia a anexat Crimeea. Dacă nu a avut acordul tacit al guvernului francez – nu se ştie niciodată –, demersul poate avea un efect benefic pentru detensionarea relaţiilor franco-ruse. Există şi un scop electoral, Sarkozy speră să fie acceptat candidat al dreptei la alegerile prezidenţiale de peste ceva mai mult de un an. Ca politician versat şi ambiţios, el a demarat deja campania de relansare a relaţiilor cu Moscova gândită ca un cap de acuzare a guvernului socialist, prea zelos în aplicarea sancţiunilor economice luate de Uniunea Europeană împotriva Rusiei. Dreapta franceză îşi protejează o poziţie privilegiată cu Rusia, fostul prim-ministru François Fillon a vizitat şi el, în mai multe rânduri, Moscova pentru a-l întâlni pe Vladimir Putin. Preşedintele Hollande, dacă va dori un al doilea mandat, va avea de dat socoteală pentru afacerea proastă de anulare a contractului pentru livrarea Rusiei a navelor de război Mistral, încheiat cu patru ani în urmă. Şi, evident, pentru deteriorarea relaţiilor cu Kremlinul pe care preşedinţii francezi de dinaintea lui le cultiva cu insistenţă şi interes.
Doamna Merkel a fost mai prudentă. A ales calea dialogului cu preşedintele Putin.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper