Alegorie şi ambiguitate

Un articol de RODICA GRIGORE

Nathaniel Hawthorne, Litera stacojie, traducere de Anca Florea, Bucureşti, Editura Corint, 2015

 

Nathaniel Hawthorne publică cel mai bun roman al său, Litera stacojie (care este, în paranteză fie spus, şi cea mai de succes scriere a lui), în anul 1850, impunând, deodată, un standard extrem de ridicat la nivelul prozei, câtă vreme acesta este cel dintâi roman cu adevărat mare din literatura americană.
O iubire interzisă
Cartea porneşte de la istoria iubirii interzise dintre Hester Prynne şi Arthur Dimmesdale, el fiind preot, iar ea – una dintre membrele căsătorite ale congregaţiei pe care el o păstoreşte. Acţiunea e plasată în New England, în secolul al XVII-lea, acesta fiind şi singurul roman – din cele patru ale lui Hawthorne – care nu e legat direct de epoca contemporană autorului. Însă indirect, da. Şi prin absolut toate firele acţiunii. Căci Litera stacojie este şi o evaluare extrem de atentă, oricât de exterioară şi indirectă poate ea să pară, a efectelor religioase, estetice şi ideologice pe care puritanismul le-a avut asupra (culturii) Statelor Unite. Dar, deopotrivă, şi o privire lucidă asupra transcendentalismului american, ca şi asupra schimbărilor profunde care despart lumea regulilor de fier ale puritanismului de aceea a unei totale libertăţi speculative, întruchipată cel mai bine de însăşi Hester Prynne, cel mai realizat personaj din întreaga operă a lui Hawthorne. Dragostea nepermisă de regulile sociale este, desigur, una dintre marile teme ale prozei americane şi nu numai a secolului XIX.
Însă Litera stacojie nu e o simplă poveste de dragoste, aşa cum relatarea subiectului ar putea să dea senzaţia. În fond, după cum Henry James, unul dintre marii admiratori ai lui Hawthorne a spus, „pentru prodigioasa imaginaţie a lui Hawthorne, faptul că doi oameni s-au întâlnit şi s-au iubit e de interes secundar, câtă vreme aspectul de care scriitorul era profund interesat rămâne situaţia morală a celor doi, precum şi efectele poveştii lor de dragoste în anii care vor urma consumării ei“. Prin urmare, romanul nici nu va începe cu relatarea iubirii dintre Dimmesdale şi Hester, ci tocmai cu efectul acesteia, femeia apărând pentru prima dată în faţa cititorului ca una dintre condamnatele la stâlpul infamiei, ţinând în braţe copilul osândit de societatea puritană drept „fruct al unei legături păcătoase“ şi purtând brodată pe pieptul rochiei „litera stacojie“: o imensă literă A (de la Adulter). E clar că autorul creează un extraordinar punct de tensiune – şi, implicit, un conflict ale cărui ecouri se resimt în toate paginile cărţii – între natură şi cultură. Căci actul iubirii, sacru în şi prin el însuşi şi raportat la ritmurile naturii, reprezintă, pentru societatea puritană, un păcat ce reclamă ispăşirea şi implică în cel mai înalt grad ideea de vinovăţie. Hawthorne şi-a inclus romanul în categoria „romance“, numai că implicaţiile profunde ale cărţii sunt extrem de departe de imaginarul romantic. Scriitorul celebrează natura, dar şi individualitatea umană ce derivă din şi e profund înrudită cu ritmurile acesteia, expresie a „căldurii vitale“. Însă el nu pierde din vedere nici cultura, înţeleasă, aici, drept expresie a existenţei sociale. Romanul se transformă, astfel, în unele fragmente, într-o adevărată tragedie determinată de imposibilitatea stabilirii unui acord perfect între eul natural şi manifestarea socială (culturală) a acestuia.
Antiteze şi contradicţii
În consecinţă, cadrul iniţial, cel al lumii din New England şi al oraşului Boston, se dovedeşte a nu fi unicul spaţiu de care acţiunile personajelor sunt legate, câtă vreme acest univers e mereu comparat, fie şi doar subtextual, cu rigorile, mai puţin aspre, ale lumii din Marea Britanie, dar şi cu nesfârşita sălbăticie a Vestului (sălbatic) american, expresie a deplinei libertăţi de acţiune şi de expresie. Cu toate acestea, de sub rigorile puritane nu există scăpare, cel puţin aşa simt protagoniştii cărţii, constituindu-se, astfel, prin faptul că ei înşişi o consacră, o lume în care religia şi legea coincid, iar viaţa privată e întotdeauna de interes public şi are nevoie de legitimitatea religioasă. Întregul roman, însă, este structurat dual, începând cu nivelul întâmplărilor ce marchează existenţa personajelor şi terminând cu simbolurile textuale. Astfel, viaţa lui Hester este creionată, de la bun început, ţinând seama de două coordonate reprezentate de imaginile recurente: închisoarea, pe de o parte, şi trandafirii sălbatici ale căror flori nu pot fi oprite să se deschidă, pe de alta. Temniţa, „floarea întunecată a societăţii civilizate“, şi delicaţii trandafiri configurează, astfel, un spaţiu simbolic, între limitele căruia Hester îşi va construi existenţa, dar o va şi creşte pe Pearl, fetiţa ei.
Copilul simbolizează, desigur, inocenţa naturală, iar plimbările celor două prin pădure par a le promite (a le oferi?) un paradis pământesc şi o eliberare de sub povara sentimentului culpabilităţii pe care întreaga societate încerca să i-l inducă lui Hester. Că avem de-a face şi cu implicaţiile emersoniene ale posibilităţii, pentru orice fiinţă umană, a unui nou început, neafectat de vreun semn al vinovăţiei ori al păcatului originar, este evident, însă la fel de evidentă este libertatea cu care Hawthorne structurează conflictul şi manifestările psihologice ale personajelor. Fără să adere vreo clipă la convingerile puritanilor, scriitorul are în vedere, ca punct de plecare, alegoriile specifice ale acestora, reuşind însă, cu o artă care pe drept cuvânt poate fi numită unică, să transforme semnul purtat de Hester, fatala literă A, în opusul ei. Deci, ea nu va mai exprima ideea de adulter, ci, indirect, pe aceea de abilitate ori chiar de spirit angelic, iar cititorul atent la nuanţe va reuşi să descopere sensurile ascunse sau sugerate ale textului. Litera stacojie poate fi citită ca un exemplu excelent de alegorie sau de funcţionare perfectă a unui sistem al simbolurilor foarte bine configurat de către autor. Dintr-un anumit punct de vedere, cartea aceasta e o operă literară în care alegoria este eliberată de orice sensuri anterioare şi de orice reguli fixe, iar apoi reconfigurată, pornind de la o nouă înţelegere a lumii. Dar este, apoi, şi o scriere în care semnele şi simbolurile, adevărurile ascunse şi expresiile publice ale recunoaşterii, aprecierii sau dispreţului se întreţes, Litera stacojie abordând, astfel, şi modul în care cititorul descifrează un astfel de labirint al semnificaţiilor mereu multiple. Lumea este ceea ce fiecare alege să vadă, iar fiecare fiinţă umană este suma propriilor alegeri – chiar dacă nu atât şi a propriilor dorinţe.
Toate acestea sunt evidente nu doar în ceea ce priveşte evoluţia lui Hester, cea care decide să păstreze taina identităţii tatălui copilului său, ci şi a lui Arthur Dimmesdale, personaj remarcabil, la rândul său, surprins, aşa cum este mereu, între forţe opuse care şi-l dispută, sufletul său devenind un adevărat tărâm de luptă între raţiunea conştientă şi dorinţele arzătoare ale subconştientului, între moralitatea personală, întotdeauna păstrată, însă înţeleasă în alt sens decât cel al societăţii, şi aparenţele sociale şi cerinţele unei existenţe puritane, pe care le eludează întotdeauna, resimţind însă, iar asta e o altă dramă a lui, şi nevoia de mărturisire publică şi de iertare. În cea mai mare parte a romanului, Dimmesdale încearcă să-şi ascundă păcatul şi să înveţe ceva de pe urma acestuia, crezând profund în sacralitatea misiunii sale şi în profesiunea de preot. Dar realizează treptat că tocmai păcatul e cel care-l face din ce în ce mai uman şi, încă mai important, din ce în ce mai capabil să-i înţeleagă pe enoriaşii care greşesc. Numai că litera stacojie pe care Hester o poartă şi pe care o văd toţi ceilalţi, el o ascunde, doar pentru ca aceasta să devină stigmatul fizic – şi moral – al existenţei sale. Dimmesdale procedează astfel pentru că doreşte să se înţeleagă complet pe sine şi să ajungă să se cunoască cu adevărat, dar fără a fi şi cunoscut de cei din jur drept ceea ce este în realitate. Deloc întâmplător, cel care vede cel dintâi semnul lui Dimmesdale este tocmai Chillingworth, soţul doritor de răzbunare al lui Hester, cel care o lăsase singură mai bine de doi ani, ca pentru a-i testa calităţile şi a-i evalua defectele, la fel de neîntâmplătoare fiind şi apariţia, pe cerul nopţii, a semnelor luminoase care reproduc, simbolic şi metaforic, stigmatul uman purtat de preot. Numai că împăcarea cu sine şi eliberarea finală nu se pot produce decât prin suferinţa ce duce la moarte şi prin asumarea publică a adevărurilor şi convingerilor personale, astfel că Dimmesdale va face şi acest lucru, mărturisindu-se în faţa tuturor, tocmai în locul unde Hester însăşi fusese condamnată la dispreţul societăţii – societate pe care femeia, curajoasă şi puternică, în ciuda fragilităţii ei fizice, va ajunge să o recucerească treptat şi pas cu pas, datorită faptelor pe care le face şi ajutorului dat celor aflaţi în nevoie.
Simbol şi semnificaţii
Hawthorne însuşi a insistat în repetate rânduri asupra faptului că Litera stacojie este o carte dificilă şi ale cărei sensuri trebuie descifrate cu grijă. Fapt foarte adevărat, confirmat şi de numeroasele interpretări de care romanul a avut parte în ultimii mai bine de o sută cincizeci de ani. Unul dintre scopurile declarate ale scriitorului a fost şi acela de a exprima în mod adecvat nivelurile profunde ale psihologiei umane, de a evalua efectele culpabilităţii şi nevoia de ispăşire resimţită de fiinţa umană ca urmare a unui păcat sau a unui comportament privit ca atare de societate. Prin urmare, subiectul cărţii poate fi, dincolo de întâmplările ca atare, şi preocuparea constantă a autorului pentru contradicţiile şi tensiunile ce caracterizează sufletul omenesc, cu întreaga sa complexitate, nevoie de căldură şi de comuniune. Iar imaginarul epocii puritane l-a interesat profund pe Hawthorne nu doar ca subiect istoric ori ideologic, ci şi pentru că îi definea existenţa ca scriitor. De aceea, el va reveni asupra unor asemenea aspecte în numeroase scrieri ale sale, modificând doar alegoria de origine puritană într-un demers mult mai elaborat de interpretare a semnelor ce definesc însuşi sufletul uman.
Rezultatul va fi o creaţie cu valenţe simbolice, în care principiile morale sau religioase aflate dincolo de alegorismul iniţial ori formal nu sunt tratate schematic, ci devin contradicţii definitorii pentru spiritualitatea americană în ansamblu. Existenţa umană se prezintă, astfel, ca plurală, multistratificată, inexplicabilă până la capăt şi în mod fundamental ambiguă. Fiecare simbol capătă explicaţii ori interpretări multiple, în funcţie de raportarea, mereu posibilă, fie la universul intim al emoţiilor personale, fie la cel exterior, al unei imagini publice. Litera stacojie, purtată pe piept, devine, doar în acest fel, imagine proiectată pe cerul nopţii şi deopotrivă imagine înscrisă în chiar inima protagonistului, semn al unui secret resimţit la nivel psihosomatic. Asemenea literei înseşi, romanul în ansamblu stă mărturie asupra tainelor morale şi psihologice ce marchează viaţa fiecărui om în parte.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper