Adevărata idee care ne suceşte minţile

Un articol de EMANUEL COPILAŞ

Mark Blyth, Austeritatea. Istoria unei idei periculoase, traducere de Silvia Dumitrache, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015

 

 

Scrisă dintr-o perspectivă neokeynesiană, deloc radicală, aşa cum s-ar grăbi să o catalogheze, înainte de a o citi, intelectualii noştri publici – din simplul motiv că se poziţionează în dezacord cu actuala mantră economică neoliberală – , Austeritatea. Istoria unei idei periculoase elucidează originile intelectuale ale setului de măsuri economice adoptat, cel mai recent, de către Uniunea Europeană pentru a face faţă recesiunii globale demarate în 2007 pe piaţa imobiliară americană.

Austeritatea are o istorie lungă. Ea începe cu John Locke, David Hume şi Adam Smith, nume sonore ale liberalismului politic şi economic, interesaţi cu toţii „să construiască şi să restrângă statele, state care încă nu cheltuiesc suficient pentru a fi emisă o politică de tăiere a cheltuielilor, dar ale căror datorii sunt însă profund îngrijorătoare. Considerăm că aşa s-a născut austeritatea: din teama patologică faţă de datoria guvernamentală care se află în miezul liberalismului economic. Datoria guvernamentală îi perverteşte pe cei care economisesc, îi distrage pe comercianţi şi distruge averea acumulată“ (p. 180). Datoria, în imaginarul protestant care a însoţit, dacă ar fi să îi dăm crezare lui Max Weber, ascensiunea capitalismului, reprezintă o culpă morală. Cu cât te organizezi mai eficient, atât ca stat, cât şi ca individ, cu atât nevoia de a împrumuta se diminuează. Oricât de rezonabil pare acest raţionament, în cazul statelor, cel puţin, este fals. Blyth demonstrează convingător că, în istoria economică a statelor moderne, excedentele bugetare apar tot atât de frecvent ca deficitele, aşa că datoria externă în sine nu este neapărat un motiv de îngrijorare. La începutul anilor 2000, când state ca Italia sau Grecia trecuseră sau se apropiaseră de o datorie externă de 100% din PIB, acest lucru nu a îngrijorat pe nimeni. Astăzi, în schimb, reprezintă o gravă problemă de macrostabilitate economică. Ce s-a întâmplat? „Nu e nicio îndoială că este o criză pe piaţa datoriilor publice, mai ales în Europa. Dar acesta este un rezultat, nu o cauză. Nu s-a produs nicio orgie de cheltuieli de stat care să ne fi adus aici. Nu a existat niciodată un risc general ca întreaga lume să se transforme în Grecia. Nu există niciun risc ca Statele Unite să dea faliment prea curând. Nu există o criză a datoriei de stat cauzată de cheltuieli de stat, doar dacă ţii seama de cheltuielile efective şi de datoriile cauzate de ruptura în sistemul bancar naţional. Ce începe ca o criză bancară sfârşeşte printr-o criză bancară, chiar dacă trece prin conturile statului. Dar există o politică de a o face să pară vina statului, astfel încât cei vinovaţi pentru faliment să nu fie nevoiţi să plătească pentru el. Austeritatea nu este doar preţul pentru salvarea băncilor. Este preţul pe care băncile vor ca altcineva să îl plătească“ (pp. 29-30).
Într-adevăr, unele date ale problemei s-au schimbat între timp. Criza economică din 2007-2008 a contat substanţial în acest sens, dar au existat şi alte crize economice în trecut care au fost rezolvate – după ce austeritatea pusă în practică pentru o scurtă perioadă de timp a eşuat, aşa cum eşuează întotdeauna – prin intermediul încurajării consumului şi a investiţiilor de către stat. Este vorba, desigur, de Marea Depresiune a anilor 1930, avându-şi originile tot în Statele Unite. Se pare că Uniunea Europeană nu a învăţat nimic din această criză, deoarece încearcă să soluţioneze prezenta criză, transformată între timp într-o recesiune de amploare, tot cu ajutorul austerităţii, a tăierii masive a cheltuielilor publice, politică ce se repercutează cu timpul asupra bugetului statului în cauză, ca să nu mai vorbim de nivelul de trai al populaţiei. Cu cât se economiseşte mai mult, cu atât consumul este descurajat şi economia stagnează. De ce se aşteaptă rezultate diferite în prezent, când efectele sociale şi economice ale austerităţii sunt cunoscute de atâta timp? Aşa cum spunea Einstein, definiţia nebuniei rezidă în a face acelaşi lucru în mod repetat, dar aşteptând rezultate diferite.
Problema este însă mai complicată. UE ştie de fapt că rezultatele austerităţii – precarizare socială însoţită de cele mai multe ori de o creştere corelativă a infracţionalităţii – sunt de neevitat. De ce persistă însă în dogmatismul că nu ar exista o alternativă viabilă la reducerea cheltuielilor bugetare pentru ieşirea din prezentul marasm economic? Deoarece moneda euro, pe care Blyth o compară foarte convingător cu etalonul aur din a doua jumătate a secolului XIX, trebuie menţinută. În favoarea intereselor capitalului german, să nu uităm. Austeritatea este strâns interconectată cu istoria ordoliberalismului german, la prima vedere asemănător keynesianismului anglo-saxon, şi totuşi foarte diferit: în keynesianism, statul reprezintă un actor economic de prim rang, în timp ce în ordoliberalism, statul asigură cu fermitate condiţiile normative necesare desfăşurării competiţiei economice, a sumei de interacţiuni permanente din care este alcătuită piaţa. Mecanismul euro răpeşte suveranitatea financiară a statelor, care sunt acum obligate să îşi asume o criză care s-a produs în mediul privat, băncile fiind, aşa cum am amintit deja, principalele instituţii responsabile în acest sens – convertind-o în datorie publică. „Pe scurt, când se aşteaptă ca aceia de jos să plătească disproporţionat pentru o problemă creată de oamenii de la vârf şi când cei de sus se descotorosesc permanent de orice responsabilitate cu privire la acea problemă, dând vina pe stat pentru greşelile lor, nu numai că a stoarce de la cei de jos nu aduce încasări suficiente pentru a repara lucrurile, ci va forma o societate şi mai polarizată şi politizată, în care condiţiile pentru o politică viabilă de a face faţă unei datorii şi mai mari şi unei creşteri mai scăzute sunt subminate. Populismul, naţionalismul şi invocarea întoarcerii la «Dumnezeu şi la aur» în doze egale sunt efectele generate de o austeritate inegală şi nimeni, nici măcar cei de la vârf, nu beneficiază de pe urma ei. Într-o astfel de lume inegală şi austeră, cei care încep de la baza distribuţiei veniturilor vor rămâne acolo, fiind lipsiţi de posibilitatea unei progresii – fără «îmbunătăţirea propriului trai», aşa cum se exprimă Adam Smith –, singura mişcare posibilă rămânând una violentă. În ciuda a ceea ce se pare că a spus doamna Thatcher la un moment dat, nu numai că există ceva numit societate, ci în ea trăim cu toţii, bogaţi şi săraci deopotrivă, la bine şi la rău“ (p. 42).
Ce uită UE, şi mai ales Germania, este că modelul austerităţii, pe care România l-a cunoscut din plin în timpul anilor 1980 şi bazat pe stimularea exporturilor concomitent cu minimizarea importurilor, este imposibil să funcţioneze simultan pentru toată lumea. Pentru ca un stat sau un grup de state să exporte, este necesar ca un alt stat sau un alt grup de state să importe. Nu putem aplica deci acelaşi model de dezvoltare dacă vrem cu toţii să prosperăm. Însă ideologia neoliberală, mama austerităţii, este şi „rămâne o ideologie imună la fapte şi la o infirmare empirică de bun simţ. De aceea şi rămâne, în ciuda oricăror dovezi pe care le putem aduna împotriva ei, o idee foarte periculoasă“ (p. 345). Şi, aş adăuga, ideea care ne suceşte cu adevărat minţile, în niciun caz comunismul, care, oricât caz s-ar face în prezent, mai ales în România, relativ la o posibilă resurgenţă a sa, este cu adevărat mort şi îngropat.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper