Un terapeut sandplay trebuie să vadă foarte mult şi să nu vorbească prea curând

RUTH AMMANN în dialog cu DORIN-LIVIU BÎTFOI

 

Terapia prin jocul cu nisip sau sandplay therapy îşi află o reprezentantă ilustră în psihoterapeuta Ruth Ammann, analistă jungiană, formată sub îndrumarea întemeietoarei acestei orientări, Dora Kalff. Ruth Ammann este, de asemenea, formatoare la Institutul Jung din Zürich şi a publicat cărţi despre – bineînţeles – sandplay therapy, dar şi despre… simbolistica grădinii şi a casei. Vom vedea imediat de ce.
De curând Ruth Ammann s-a aflat la Bucureşti pentru a lansa versiunea în limba română a cărţii sale Terapia prin jocul cu nisip – Sandplay. Drumul creator al dezvoltării personalităţii, tradusă la Editura Trei, şi totodată pentru a participa la ateliere împreună cu reprezentanţi români ai acestei orientări – care, activă la noi de câţiva ani buni, nu mai este, iată, un subiect exotic nici în România.
Am aflat ocazia astfel de a discuta cu psihoterapeuta Ruth Amman despre devenirea sa ca psihoterapeut, despre întâlnirea cu Dora Kalff, despre ce este sandplay therapy, terapia prin jocul cu nisip, şi despre multe alte aspecte interesante ale acestei terapii şi în genere ale activităţii psihoterapeutice.

RUTH AMMANN: Eu sunt arhitect ca formaţie. Şi m-am întrebat de multe ori ce fac arhitecţii cu sufletele persoanelor ce urmează să locuiască în clădirile pe care le ridică. De ce m-am întrebat asta? Pentru că arhitecţii au tendinţa să fie foarte… cum să spun… egocentrici. Ei cred că ştiu tot. Că ştiu ce e bine sau ce e bun pentru ceilalţi oameni. Ei nu sunt, în ziua de astăzi, interesaţi de ceea ce se întâmplă cu adevărat cu ceilalţi.
Aşa că, în timpul studiilor, mi-am spus în sinea mea: Doresc ca, într-o bună zi, să ajung să ştiu mai mult despre ceilalţi. Despre psyché. Dar ziua aceasta nu a venit, o vreme îndelungată, pentru că lucram, aveam un soţ şi trei copii mici… Şi a venit momentul în care am divorţat de soţul meu. Aveam prin urmare un birou. Îmi era greu să lucrez fără un birou… şi aveam şi trei copii mici… Ştiţi, un arhitect trebuie să fie la birou zi şi noapte, şi la şedinţele de seară, şi aşa mai departe. Iar aceasta nu era deloc posibil, având trei copii.
Iar apoi m-am gândit: Poate că acum am timpul necesar ca să învăţ psihologie. Ceea ce am şi făcut. Nu am dorit să merg la universitate, pentru că nu asta doream să fac sau nu asta doream să ştiu. Doream să cunosc cu adevărat mai mult despre psyché şi am ajuns până la urmă la Institutul Jung din Zürich. Şi, destul de surprinzător, după o vreme mi-am spus: aha, dar aş putea chiar să intru în formare. La acea vreme era posibil. Astăzi nu ar mai fi posibil, pentru că formarea în psihologie jungiană este postuniversitară: trebuie să ai în prealabil studii universitare în psihologie sau studii medicale şi, în orice caz, şi un master. Azi ar fi trebuit să încep de la zero, cu o facultate sau ca doctor. Dar atunci a fost posibil să intru într-o formare în psihologie jungiană fără toate acestea, fiindu-mi necesare doar nişte studii adiţionale. Dar nu mi-am dorit niciodată, de fapt, să devin psihoterapeut.
DORIN-LIVIU BÎTFOI: Nu?
R.A.: Nu. Am crezut că după o vreme mă voi întoarce la arhitectură. Dar s-a întâmplat apoi, parcă dintr-odată, că am început să practic cu adevărat. Să practic cu adevărat psihoterapia. Şi mi-am spus: OK, dacă aşa pot să mă întreţin, atunci voi face asta. Pentru că astfel puteam să mă organizez în aşa fel încât să fiu aproape de copii.
Ce vă povestesc se întâmpla în anii ’70. Or, în anii ’70, în Elveţia nu existau creşe pentru copii, unde să mănânce şi toate celelalte. Nu erau. Nici la şcoală nu aveau această posibilitate. Era un program între orele 8-12, apoi pauza, în care copiii trebuiau să meargă acasă pentru a mânca, apoi din nou program între orele 14-17. Iată de ce pentru mine situaţia era extrem de dificilă. Dar o puteam rezolva, dacă practicam psihoterapia.
Prin urmare, ca să zic aşa: Am ales calea pragmatică. Am făcut ce se putea face.
D.L.B.: Îmi e cumva greu să cred asta. Iată, prin urmare, începuturile. Dar acum cum evaluaţi această experienţă? Care vă este vocaţia? Este, oare, psihoterapia?
R.A.: Este interesul pentru oameni. În arhitectură, interesul e, în general, cine eşti, ce construiesc pentru tine, ce doreşti. În psihoterapie interesul este pentru: cine eşti, cum te pot ajuta ca să îţi fie mai bine, ca să îţi depăşeşti suferinţa. E aceeaşi întrebare, prin urmare: cine eşti?
D.L.B.: Cum aţi ajuns la sandplay therapy?
R.A.: A fost foarte interesant, pentru că, trebuie să spun, fratele meu este şi el psihoterapeut. Înainte, însă, de a deveni psihoterapeut, el făcea filme şi lucra pentru Télévision Suisse Romande. Şi lucra la un documentar cu Dora Kalff. Un documentar despre metoda sa. Acest documentar poate fi văzut şi azi. Iar el m-a îndemnat într-o zi: „Vino să vezi ce facem!“. Şi m-am dus, şi am privit ce făceau, şi am discutat cu Dora Kalff. Iar ea m-a întrebat cu ce mă ocup. Şi i-am răspuns că sunt într-o formare la Institutul Jung. Aha, asta e interesant!, mi-a spus ea. De ce nu vii să facem şi sandplay împreună? Şi m-am dus. Şi când am încheiat întregul proces, mi-a propus să devin asistenta ei. Iar asta a fost OK pentru mine, pentru că la Institutul Jung trebuia să fac un stagiu ca intern. Aşa că mi-am făcut stagiul ca intern cu ea, cu Dora Kalff. Am rămas trei ani cu ea şi am putut vedea că metoda sa era, este o metodă excelentă, nu doar pentru copii, dar şi pentru adulţi. Iată cum s-au întâmplat lucrurile.
Dar apoi, când mi-am terminat formarea la Institutul Jung, am plecat, desigur, şi de la ea. Şi mi-am urmat propria cale.
D.L.B.: Aţi putea schiţa un portret al Dorei Kalff? Ce impresie v-a lăsat şi care sunt sentimentele dv. pentru această experienţă pe care aţi avut-o cu, să o numim astfel, o fondatoare de orientare psihoterapeutică?
R.A.: Nu îmi e atât de uşor, ştiţi. Pentru că Dora Kalff a avut o personalitate ambiguă. Ce trebuie să ştim este că s-a născut în 1904, la începutul secolului trecut. Era fiica unei familii înstărite şi era pianistă. Nu avea nici o pregătire academică. S-a măritat cu un olandez foarte bogat şi s-a mutat în Olanda. Şi – deşi nu ştim asta foarte bine – a început să trăiască după standardele înaltei societăţi. Dar apoi a venit războiul. Şi – deşi nici asta nu cunosc prea bine – ea s-a întors în timp, adică în Elveţia… nu îmi sunt foarte clare lucrurile, ştiu doar că naziştii erau pe urmele familiei sale. S-a întors deci în Elveţia şi, ca şi mine, a trebuit să muncească. Nu mai avea resursele de dinainte. Şi cred că atunci s-a întâlnit cu familia Jung, mai întâi cu soţia lui Jung. Iar Jung i-a spus: de ce nu mergi în Anglia pentru a o întâlni pe Margaret Lowenfeld? Margaret Lowenfeld, care era medic, a dezvoltat o tehnică intitulată tehnica lumii. Ceva similar cu sandplay de mai târziu. Aşadar Dora Kalff a învăţat această tehnică acolo, în Anglia. Şi cum, bineînţeles, era o femeie talentată, s-a întors în Elveţia şi a lucrat, la început cu copii, aplicând sandplay.
În Elveţia sandplay este o tehnică binecunoscută. Ca şi lădiţa cu nisip, de altfel. Orice copil din Elveţia are o lădiţă cu nisip: în grădină, la grădiniţă, la şcoală, la bazinul de înot – peste tot există câte o lădiţă cu nisip. Iată, e ceva ce noi cunoaştem foarte bine. Iar Dora Kalff a folosit lădiţa cu nisip într-o manieră terapeutică. Şi, o voi spune din nou, ea era, bineînţeles, foarte talentată în ceea ce făcea. Şi simţea lucrurile foarte bine.
Prin urmare, poate că dintr-un punct de vedere teoretic ea nu este ceea ce ne-am dori astăzi. Dar ea simţea bine oamenii şi avea multă intuiţie.
Revenind, a fost interesant să lucrez cu ea. Era foarte deschisă. Spunea adesea: O, dar de ce nu? Hai să încercăm asta! Hai să încercăm şi asta! Era o persoană foarte deschisă.
Iar curând a început să aibă studenţi cam din toată lumea. Ceea ce e interesant. Pentru că oamenii au aflat despre metoda sa şi şi-au spus: Aha, deci e ceva ce funcţionează! Iar, prin opoziţie cu psihoterapia freudiană şi cu psihoterapia jungiană (nu atât cu cea jungiană, de fapt, cât cu cea freudiană), sandplay este o terapie activă: lucrezi, faci ceva. Iar pentru mine asta a fost foarte bine, pentru că un arhitect lucrează mult cu mâinile. A trebui să învăţ realmente cum să construiesc un zid… să iau contact cu aceste materiale… Pentru mine a fost foarte de ajutor să am acest instrument suplimentar… În psihoterapie se mai poate lucra cu visele sau cu picturile. Jung a lucrat foarte mult cu picturile.
D.L.B.: Să lucrezi cu mâinile, să pictezi… sună destul de jungian totul. Cum vedeţi raportul dintre psihologia analitică şi sandplay therapy?
R.A.: O, îmi e foarte uşor să răspund la asta. Sandplay este întotdeauna o tehnică. Nu e o metodă. Îi trebuie o bază teoretică, iar baza teoretică – toată cunoaşterea despre psihism, despre inconştient, despre conştient şi despre interjocul acestora – această bază teoretică vine din psihologia analitică. Fără această bază teoretică nu putem vorbi despre sandplay. Putem vorbi despre sandwork, sau despre sandtray, sau despre altceva. Dar nu despre sandplay. Tehnica sandplay se bazează pe teoria jungiană.
D.L.B.: Este oare util să ai cunoştinţe de mitologie şi de folclor, aşa cum aveţi dvs, pentru activitatea psihoterapeutică de sandplay?
R.A.: Da. Pentru că dacă ne întoarcem la ideea de arhetipuri, la ideea că există pattern-uri arhetipale în noi… de pildă, dacă amintim de basmele cu zâne, de mitologie, noi toţi avem pattern-uri similare. Avem mituri ale creaţiei, avem basme cu copii abandonaţi care se dezvoltă… Aceste pattern-uri le aflăm în America de Nord, în Asia, în Europa – le aflăm peste tot. Iar asta e de asemenea ceva înnăscut la copii. Care cunosc foarte bine toate acestea. Şi, în acest fel, de asemenea din imaginile cu sandplay, aflăm aceste pattern-uri arhetipale. Deşi, desigur, nu le aflăm doar pe acestea.
Astăzi sandplay e utilizat în atât de multe ţări. Continente, chiar, aş spune.
Prin urmare, avem mai multe niveluri de interpretare utilizând imagini. Primul este nivelul profund: pattern-ul pe care îl aflăm peste tot. Un alt nivel este cel cultural. Diferit de la continent la continent: în Asia e diferit de cel din Africa, de cel din Europa, de cel din Sudul Europei, de cel din Nordul Europei. Foarte diferit. Şi mai este apoi, desigur, nivelul personal. Avem prin urmare trei niveluri de interpretare.
D.L.B.: Mi se pare foarte jungian ceea ce descrieţi. Cum aţi caracteriza sandplay therapy, prin comparaţie, poate, cu clasica talking-cure, cu terapia verbală freudiană?
R.A.: Ar trebui să definiţi ce înseamnă terapia verbală.
D.L.B.: Să spunem psihanaliza freudiană clasică.
R.A.: Psihoterapia verbală freudiană ori cea jungiană cercetează partea inconştientă a sufletului, a psyché-ului, recurgând la vise, la fantasme sau la imaginaţie – la imaginaţia activă. Aşa procedează aceste psihoterapii. Jung mai recurge şi la pictură, la pictarea a ceea ce apare din inconştient la lumina gândirii raţionale.
În sandplay este, de fapt, uşor, pentru că îţi trebuie doar o lădiţă de nisip, cu nisip şi cu apă şi să fii capabil să îţi suspenzi gândirea raţională, iar apoi mâinile tale încep să modeleze. Şi, vedeţi, de exemplu în imaginile din sandplay poţi afla forme foarte interesante şi, de asemenea, forme ale corpului. Sandplay therapy  sau sandtray este un foarte bun mediu pentru constatarea bolilor psihosomatice. Pentru că puteţi vedea… Imaginaţi-vă: vă aflaţi înaintea lădiţei de nisip, vă aflaţi cu tot corpul înaintea acesteia. Avem două mâini, avem corpul, avem – dacă vreţi – chakre – şi nu putem ieşi în afara noastră înşine. Boala este, prin urmare, întotdeauna vizibilă – bineînţeles, dacă există cineva care să vadă.
Iată de ce cred că un psihoterapeut bun în sandplay therapy trebuie să aibă bune cunoştinţe despre corp. Despre anatomie. Şi despre lucrul cu corpul. Dar asta e doar părerea mea.
D.L.B.: Pentru că tot aţi amintit: mă întreb, după ce am citit în cartea dv. Terapia prin jocul cu nisip – Sandplay că sandplay este foarte adecvat pentru abordarea bolilor psihosomatice, cum anume transpar, în această activitate de terapie prin jocul cu nisip, problemele psihosomatice?
R.A.: Nu apare în cartea mea, pentru că această carte este de fapt mai veche.
D.L.B.: Da, dar aţi amintit despre asta şi în această carte.
R.A.: Da, am amintit, într-adevăr, despre asta. Vă voi da un exemplu, al unei doamne cu o distrofie musculară progresivă, moştenită. O afecţiune pe care nu o putem vindeca. Care avansează, mai repede sau mai lent. E o boală înfricoşătoare pentru o tânără care e conştientă că are această boală. Şi care vede cum boala o afectează progresiv. Aşadar: nu poţi vindeca această boală. Dar, lucrând cu imagini din sandplay, din terapie, poţi, într-un fel, să te împaci cu tine însuţi.
Iar lucrul cel mai important dintre toate este că majoritatea pacienţilor mei ajung să se întrebe: ce poate face oare pentru sistemul meu imunitar? Pentru că factorul principal este să îţi menţii sistemul imunitar. Nu poţi vindeca, dar poţi opri sau încetini procesul.
Există şi alte cazuri în acest sens – de exemplu, cele de fibromalgie, care e o durere în corp despre care nu se ştie de unde vine.
În sandplay therapy este diferit de terapia freudiană, întrucât e o abordare non-verbală, o abordare non-gândire, care recurge la corp, la mâini… transformând această memorie a corpului în imagini în nisip.
E dificil de înţeles, dar aşa stau lucrurile.
D.L.B.: Poate că nu e atât de greu de înţeles, dar probabil că trebuie să vezi, să ai această experienţă, pentru a te apropia mai bine de ceea ce spuneţi.
R.A.: Da, acum trebuie spus că este necesară multă experienţă. Dar apoi vezi. La început, fibromalgia este în principal o traumă, o experienţă traumatică.
Prin urmare, avem această abordare fizică, non-gândire – pentru că, trebuie spus, creierul nostru vrea să completeze, să acopere ceea ce nu cunoaşte. Dar mâinile ştiu, corpul ştie dacă e vorba despre un abuz fizic. Şi încet- încet acesta iese la iveală, în nisip. Iar terapeutul începe să îl vadă, dar nu spune nimic, pentru a nu perturba întregul proces, şi îl vede tot mai mult, şi mai mult, iar apoi vine momentul când pacientul vede el însuşi şi îşi spune: oh, Doamne! Asta e! Iar apoi lucrurile devin evidente.
D.L.B.: Acest moment, când clientul vede, realizează despre ce e vorba, l-am putea numi insight?
R.A.: Da, îi puteţi spune aşa. În special terapeutul – şi vorbesc acum despre mine – vede toate acestea cu mult înainte. Dar nu o spune. Pentru că, dacă o spui, ceva nu se va mai dezvolta, nu va mai evolua. Se va întrerupe pe loc, imediat!
Fiecare dintre noi are tendinţa să îşi reprime experienţele negative. Dar reprimarea se duce în corp. Îţi reprimi suferinţa şi începi să ai dureri în stomac. Sau asta, sau asta sau altceva. Toate merg în corp. Şi apoi, atunci când clientul – nu terapeutul – începe să înţeleagă, vine momentul în care putem vorbi despre acestea, pentru că sunt acum la lumină.
D.L.B.: V-aş întreba, cu atât mai mult cu cât v-aţi referit la „terapia non-gândire“, la „abordarea de a nu şti“ – care este rolul interpretării în sandplay therapy? Joacă interpretarea un rol?
R.A.: Încercăm să interpretăm sau să vorbim doar atât cât credem că poate înţelege celălalt. Nu îl învăţăm ceva. Doar îl luminăm cu privire la ceva ce apare la suprafaţă. Înţelegeţi? Pentru că dacă deschidem o traumă prea devreme, se pierde tot, pentru că trauma este încapsulată şi trasă înapoi. Tot ce am face ar fi să producem o a doua traumă. Dacă te atingi prea devreme de traumă, atunci e ca şi cum ai reînnoi-o.
Cum să spun? Un psihoterapeut sandplay trebuie să vadă foarte mult, dar să nu vorbească prea curând. Despre asta e vorba.
D.L.B.: Cum vedeţi transferul şi contratransferul, ce rol au în sandplay therapy? Ştiu, e o temă mare…
R.A.: Da, e foarte interesant. Pentru că în sandplay există întotdeauna un transfer către nisip. Oamenii au mari aşteptări.
Haideţi să presupunem că stai faţă în faţă cu clientul. Între voi se află o lădiţă cu nisip. E ca un câmp intermediar vizibil, în care transferul se simte şi el şi poate că ai putea observa ce trimite clientul în direcţia ta. Poate că nu poţi vedea aceasta într-o singură imagine, dar, la un moment dat, poţi vedea: aha!, din această parte vin energii. E ceva ce trebuie să aflăm şi să observăm. Să vedem ce vine dinspre client.
Dar, în sandplay, noi avem ceea ce numim contratransfer fizic. Imaginaţi-vă: cineva are o rană şi şi-o îngrijeşte cu mare atenţie, cu multă blândeţe – lucrând cu nisipul. Este ca şi cum ar atinge un corp, în nisip. Iar tu poţi simţi toate acestea. Ori fac ceva în nisip, iar apoi – bum! – distrug dintr-odată ce au făcut. Iar tu simţi aceasta, în tine. Prin urmare, avem un contratransfer fizic. Există un nivel intelectual, există un nivel fizic… sunt aspecte foarte diverse.
Dar aş spune că poate 60 sau 70% din psihoterapeuţii sandplay nu văd toate acestea. Pentru că ei cred că totul e uşor. Priveşte doar cum clienţii fac toate aceste lucruşoare în nisip, iar apoi vezi, iar apoi: aha!, bla, bla bla… Ei uită, însă, că o vacă nu e o vacă în toate culturile. Înţelegeţi? Ei uită să vadă, să privească, să vadă cum şi când.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper