Un eveniment editorial

Un articol de Alex Goldiş

Mircea Martin, Radicalitate şi nuanţă, Tracus Arte, Bucureşti, 2015, 578 p.

Ca un adevărat eveniment trebuie întâmpinată apariţia cărţii lui Mircea Martin, Radicalitate şi nuanţă. De la ultimul volum de autor, Singura critică, s-au scurs trei decenii. Perioada absenţei editoriale, neverosimilă chiar şi pentru o carieră de poet care-şi tachinează publicul, n-a reprezentat, însă, un gol în cariera profesorului bucureştean şi nici un refuz de a comunica. Prin activitatea sa diversă şi generalistă, de conducător de edituri şi de publicaţii culturale, dar şi de magistru al Generaţiei ’90 (şi, parţial, chiar a celei care a urmat), Mircea Martin s-a dovedit un excelent creator de instituţii, prezent întotdeauna acolo unde dezbaterile publice ameninţau să capete o bătaie mai lungă. Din această pricină, admiratorii criticului nu i-au simţit niciodată absenţa.
E adevărat, însă, că proiectele criticului, anunţate câteodată deschis, ar fi fost de interes major. Au rămas în aşteptare continuarea radiografiei „complexelor“ literaturii române sau o monografie de idei a perioadei postbelice, anunţate de excelentele intervenţii din 22 şi din România literară (unde Martin propune conceptul de „estetism socialist“) şi, probabil, alte proiecte la fel de incitante. Nu din neglijenţă sau din lipsă de seriozitate n-a reuşit profesorul să aşeze ultima cărămidă pe şantierele deschise de atâţia ani, ci dintr-un exces de scrupule şi dintr-o exigenţă autoflagelantă. Am mai scris-o şi altădată: în cazul acestui critic împătimit de „esenţial“, nevoia de a exprima tot nu depăşeşte spaima de a nu exprima totul.
Presat, poate şi de absolut necesarele „injoncţiuni amicale“, Mircea Martin renunţă, măcar temporar, la obsesia „definitivului“ şi oferă publicului un volum de efemeride critice din ultimele trei decenii, care cuprinde: cronici literare, texte care au fost la origine referate doctorale sau articole omagiale/comemorative. Vorba vine „efemeride“, căci critica lui Mircea Martin n-are, pe niciun palier al ei, vreo relaţie cu circumstanţialul. Mereu fidel faţă de „temele“ sale (înţelese ca adevărate obsesii), criticul n-a luat poziţie publică decât atunci când o presiune interioară s-a lovit în mod fericit de o urgenţă exterioară. De aceea, caracterul fragmentar al volumului n-ar trebui să înşele: chiar textele „cele mai circumstanţiale“, dacă pot să mă exprim astfel, conţin în relief dileme şi interogaţii acute.
Că Mircea Martin n-are nicio relaţie cu ocazionalul (chiar când pare să-i acorde partea lui), rezultă: în primul rând, din epurarea cvasi-totală a „personajelor“ şi a „anecdotelor“ din sfera scriiturii sale. Chiar aplicate şi pasagere, notaţiile autorului rămân ce-au fost întotdeauna: manifestările unei critici de idei – şi e ciudat să constaţi că altitudinea tonului şi pasiunea problematizării abstracte sunt la fel de prezente în cronici ca în sintezele teoretice din volume. În al doilea rând, simpla inventariere a autorilor şi/sau a temelor prezente în volum denotă, dacă nu un program, măcar o certă predispoziţie pentru problematici esenţiale din critica românească a ultimelor decenii. Articolele de direcţie, grupate la capitolul „Explorări“, evaluează, toate, sensul acţiunilor unui critic pe ecranul unei întregi culturi: aşa sunt probate, de pildă, actualitatea lui G. Călinescu într-o epocă tot mai mefientă faţă de ecuaţia naţională a culturilor, sau modelul formaţiei „integraliste“ a lui Tudor Vianu într-o perioadă a specializărilor şi a fragmentărilor. Lui Nicolae Manolescu i se compune un portret de ansamblu excelent, în care dimensiunea constructivă, recunoscută colegial („longevitatea sa în calitate de recenzent este unică pe plan local, naţional, dar şi în perspectivă europeană, naţională“), e corectată de cea discutabilă – expusă cu delicateţe, dar fără eufemizări. „Conştiinţa puterii“ pe care o exercită în cronici, tendinţa de a minimaliza opera colegilor sau lipsa autoironiei „la un autor deseori ironic cu alţii“ sunt doar câteva dintre reversurile manolescianismului.
De reţinut sunt şi intervenţiile punctuale cu privire la cărţi de critică. Calităţile discursului lui Mircea Martin, care l-au consacrat înainte de 1990, sunt prezente şi aici: în primul rând, o critică prin excelenţă constructivă, gata să aprecieze – ba chiar să reconstituie din interior – problematica asumată de autori şi să recunoască pionieratele în materie de „temă“ sau „proiect“. Nu ştiu cum se face, dar criticul care şi-a făcut din absenţă un brand e prezent totdeauna acolo unde se naşte un concept sau o perspectivă nouă (fie, provocat, în comisii de doctorat, fie „autoprovocat“, de urgenţele interioare de care vorbeam mai sus). Astfel încât comentariile despre „poetica reflectării“ a lui Cristian Moraru, despre „poezia tranzitivă“ recondiţionată de Gheorghe Crăciun, despre postmodernismul militant al lui Mircea Cărtărescu, abordările noi asupra realismului socialist ale Sandei Cordoş sau tema exilului aşa cum o vede Nicoleta Sălcudeanu – pentru a numi doar câteva dintre staţiile de reflecţie ale criticului – compun, involuntar, o mică hartă a teoriilor şi a conceptelor criticii româneşti postrevoluţionare.
Ca întotdeauna, nu numai exerciţiul admirativ, ci şi obiecţiile lui Mircea Martin sunt extrem de pregnante, după o logică pe care criticul însuşi o explicitează în eseul care încheie volumul. Alături de „teme“ precum „singura critică“ sau „dicţiunea ideilor“, „radicalitatea şi nuanţa“ sunt două atitudini care au iradiat întotdeauna secret discursul lui Mircea Martin. Departe de a fi opuse, aşa cum s-ar crede la o privire superficială, cele două cadre de reflecţie – de nu chiar de asumare existenţială – pot fi regăsite, în textele criticului, într-o complementaritate puţin obişnuită: căci rar există, într-adevăr, poate în întreaga noastră istorie literară, critici predispuşi spre nuanţă, dar care să nu-şi piardă în acelaşi timp siguranţa opiniei. Aplecarea către unul dintre aceşti poli naşte, cel mai adesea, exclusivităţi. Ibrăileanu, Perspessicius, Vianu, Raicu, dintre criticii nuanţei, îşi pierd, odată cu ea, claritatea şi fermitatea. În schimb, de la Maiorescu şi Lovinescu până la Marino sau Manolescu, radicalitatea opiniei sacrifică în mod evident reflexivitatea. „Sunt convins că poţi fi şi ferm şi limpede fără a fi neapărat polemic, adică fără a îndrepta împotriva cuiva respectiva claritate de opinie“ e una dintre profesiunile de credinţă ale criticului, care nu scapă niciodată din vedere această balanţă subtilă.
Dintre exerciţiile de fermitate în interiorul problematizărilor, probabil că cele mai spectaculoase exemple pe care le oferă volumul sunt eseurile dedicate Şcolii de la Păltiniş. Spun „eseuri“, întrucât ele depăşesc spaţiul de reflecţie al unor simple cronici, ameninţând să devină – iată! – părţi ale unui proiect mai mare, pe care sperăm că profesorul îl va adăuga pe lunga listă de aşteptare. În interiorul aceluiaşi discurs al nuanţelor, fără a deveni vreodată făţiş polemic sau acuzator, Mircea Martin realizează o excelentă radiografie a gândirii „păltinişene“, insistând asupra strategiilor sale de legitimare în câmpul cultural românesc. Contradicţia cea mai evidentă a păltinişenilor, observată şi de alţi comentatori, dar niciodată discutată în toate consecinţele ei, constă în raportul dintre pledoaria anti-literatură şi apelul la un discurs pur literar. Departe de a propune o filozofie care să justifice dispreţul generalizat pentru scriitori, Jurnalul de la Păltiniş excelează, în primul rând, prin stil. Specific Şcolii lui Noica, crede criticul, e „un mesaj larg accesibil, pe de o parte şi, pe de altă parte, capacitatea de a-l transmite. Altfel spus, «o filosofie pe înţelesul tuturor» şi talent literar. Ce ar fi fost Jurnalul de la Păltiniş fără arta literară a autorului său, ce ar fi fost Liiceanu însuşi fără acest Jurnal rămâne să ne închipuim“. Excelent exprimate sunt şi obiecţiile faţă de modelul etic propus de Andrei Pleşu în Minima moralia, un model etic care, aş adăuga eu, vine în prelungirea amoralismului postulat de nietzscheanism şi de filozofia iraţională a interbelicilor români. Printr-un eşafodaj argumentativ imposibil de reluat aici, Mircea Martin respinge o fundamentare etică bazată strict pe individualism şi pe estetizarea vieţii cotidiene: „Mă deconcertează în teoria lui Andrei Pleşu absenţa limitării, riscul ca tot ce este personal să devină – prin chiar ireductibilul său, moral“. Imposibil de păcălit de retorica spumoasă a autorului Minimei moralia, criticul o chestionează în aspectele ei cele mai vulnerabile. Faptul că Pleşu „nu condiţionează ţinuta morală de conştiinţă sau de voinţă, ci de existenţa sau inexistenţa vocaţiei, mai exact, a talentului moral“ echivalează cu a respinge, crede criticul, „morala kantiană a datoriei“. Or, prin transformarea eticului într-un „teritoriu al surprizei“ şi prin respingerea relaţiei cu conştiinţa, datoria sau cu raportarea la ceilalţi, din teoria etică a lui Andrei Pleşu nu mai rămâne decât sclipiciul lingvistic. Lucru pe care acest critic al nuanţelor nu-l proferează direct, dar pe care îl implică în fiecare dintre obiecţiile sale radicale.
Las cititorului plăcerea de a redescoperi „la lucru“ una dintre cele mai limpezi minţi ale criticii noastre postbelice, cu atât mai mult cu cât Radicalitate şi nuanţă oferă şi accesul la fibra sa patetică, uşor de ghicit în spatele abstracţiilor din texte. Închei cu regretul că n-am spus mai nimic despre interviurile profesorului (de reţinut în special unul foarte vioi, în care tânărul şi deja lucidul Mircea Martin încearcă să facă faţă impetuozităţilor gongorice ale lui Adrian Păunescu pe post de intervievator) sau despre portretele dedicate lui Laurenţiu Ulici, Mircea Zaciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Petru Culianu şi alţii. Toate adaugă nuanţe în plus unei personalităţi critice care nu se lasă – nu s-a lăsat niciodată – uşor de descoperit.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper