Turnul America

Un articol de HORIA PÃTRAŞCU

 

Mă uit la televizor şi văd doi americani. Ceva e în neregulă. Privesc mai atent. Nu e nicio asemănare între ei, dar absolut niciuna. Unul este un turc get-beget, celălalt pare un dâmboviţean din Bucureştii Noi, îmbrăcat cu un pulover second-hand. Şi totuşi, eu văd doi americani, nici unul nu e mai american decât altul sau mai puţin american decât oricare american-american. Întâmplător apăs butonul mute, adică silenţios, al televizorului. Şi deodată mă luminez. Ceea ce mă face să-i văd ca indistincţi din punct de vedere etnic este ceea ce aud.  Ei sunt doar americani pentru că vorbesc pur şi simplu engleza americană.
Statul american este un stat lingvistic. Un stat a cărui unitate este eminamente o unitate a limbii. America a reconstruit în sens invers Turnul Babel, turnul în care limbile „s-au amestecat“, de fapt, în care o utopică limbă originară s-a destrămat într-o nesfârşită sumedenie de dialecte şi idiomuri. Gloria Americii este de a fi avut curajul să nu mai considere „limba păsărilor“ un simplu mit şi să treacă la punerea ei în aplicare. „Americana“ topeşte orice diferenţă – etnică sau de gen – într-o singură substanţă acustică ce operează la nivelul vederii, ce modifică însăşi percepţia vizuală. Orice om de pe planeta aceasta, care vorbeşte nativ americăneşte, este american – indiferent de culoarea pielii, indiferent de sex, de originea lui, de numele lui. Mai este cineva sensibil la rezonanţa complet neenglezească a unor nume precum Robert de Niro, Al Pacino sau… Barack Obama? Nimeni nu va mai da nicio importanţă acestor „markeri“ ai unor origini cu totul străine de lumea de la poalele Statuii Libertăţii. Ceea ce a făcut ca Lumea Nouă să nu devină o amestecătură haotică de naţii venite de prin toate colţurile lumii (avea toate şansele pentru aceasta) a fost o inspiraţie biblică… Trimis de Dumnezeu, însuşi Sfântul Duh a suflat peste teritoriul actual al Statelor Unite făcând ca toate seminţiile adunate acolo să vorbească o singură limbă. „Fă-i să vorbească o singură limbă şi vor câştiga cerul, iar dacă nu, măcar tot pământul.“ Şi americanii au reuşit să se impună în mintea umanităţii ca fiind naţia ce a urcat cel mai sus dintre toate naţiile: până pe Lună. Cât despre Pământ…
Imaginaţi-vă, în schimb, că americanii ar fi declarat, într-un spirit perfect democratic, unionist-european, toate limbile vorbite drept limbi oficiale ale Statelor Unite ale Americii. Vă vine să râdeţi? Abţineţi-vă încă. Este ceea ce au făcut minţile care au creat Uniunea Europeană, această entitate multistatală care se pretinde o versiune îmbunătăţită a surorii multiculturale şi multietnice de peste ocean. Obţinerea unei unităţi legislative sau valorice (toate statele europene aderă la aceleaşi legi, principii şi valori) este complet artificială şi fragilă câtă vreme nu este dublată de o reală unitate lingvistică. „Unitatea în diversitate“ – motto-ul Uniunii Europene – este o imposibilitate logică şi ne-o dovedeşte drapelul american care arborează fluturând glorios un alt motto – „diversitatea în unitate“. Suntem diverşi, suntem diferiţi, suntem coloraţi diferit dar avem aceeaşi limbă. Câtă vreme vorbeşti – ca limbă maternă – americana eşti american. Şi acesta este realul motiv pentru care imigranţii din Statele Unite ale Americii nu devin cu adevărat americani decât de la şi prin a doua generaţie, cea crescută şi educată în limba engleză americană, acea generaţie din care a dispărut orice accent care trimite spre locurile de baştină.
Americanii au reuşit să-şi facă din limbă patrie şi naţiune. Ideea unei limbi europene unice – esperanto, latina, engleza? – este încă un vis frumos şi va rămâne pentru multă vreme o simplă utopie. Orgoliile naţionale sunt mult mai puternice, Europa rămâne încă tributară vanităţilor sale de ordin etnic, lucru pe care trebuie să-l citim printre rândurile generoase ale declarării multilingvismului drept principiu al Uniunii Europene. Fapt este că Europa nu va deveni niciodată unitară cu adevărat câtă vreme nu va avea o singură limbă, să-i zicem limba europeană. Multilingvismul este contrar multiculturalismului. Multiculturalismul nu se poate cu adevărat manifesta decât într-o ţară cu o reală unitate lingvistică –, iar exemplul Americii şi, parţial, al Canadei sunt elocvente în acest sens. Imperiul Roman a putut fi atât de deschis şi permeabil influenţelor străine de cultura latină tocmai graţie universalităţii limbii latine. Într-un anumit sens, în timpul Evului Mediu – când latina era încă o limbă universală a Europei – Europa era mult mai unită decât reuşeşte să fie astăzi. Dimpotrivă, naşterea naţiunilor europene, spargerea unităţii Europei se originează într-o reformă mai curând de ordin lingvistic decât de ordin religios: traducerea Bibliei în limbile popoarelor.
Paradoxul că numai printr-o unitate lingvistică se poate manifesta o reală diversitate culturală şi spirituală trebuie acceptat ca atare. America ne serveşte drept exemplu, iar o Europă cu adevărat unită şi diversă este o Europă cu o singură limbă. Dacă ne uităm mai atent, la scară mai mică, este ceea ce s-a întâmplat în cazul formării fiecărui popor în parte: particularităţile etnice (căci nu există nicio naţiune pură din punct de vedere etnic) s-au putut menţine fără a mai fi percepute ca diferenţe radicale câtă vreme au fost integrate într-o substanţă lingvistică unitară. Să ne uităm chiar în ograda noastră: blonzi sau roşcaţi, bruneţi sau tuciurii, mongoloizi sau caucazieni, înalţi sau scunzi, cârni sau crăcănaţi, cumani sau ostrogoţi suntem cu toţii români pentru că vorbim româneşte. Cu adevărat, sângele unui popor este limba sa.
Unul dintre darurile şi miracolele cele mai râvnite în vremurile biblice era glosolalia, vorbitul în limbi, vorbitul pe înţelesul tuturor seminţiilor. Este darul minunat pe care-l aminteşte Sfântul Apostol Pavel în mai multe locuri din cea mai cunoscută epistolă a sa, Epistola  către Corinteni I, ca pe una dintre cele mai importante unităţi de măsură ale darului iubirii. Doar darul iubirii este mai important decât darul vorbitului în limbi. Şi cine ştie dacă cele două daruri nu sunt inseparabile. De asemenea, Cincizecimea sau Rusaliile, o foarte importantă sărbătoare creştină, celebrează apariţia acestui miracol: apostolii reuşesc să se facă înţeleşi de către străini – pentru un interval de timp toţi vorbesc şi aud literalmente aceeaşi limbă.
Teribila angoasă pe care ne-o pricinuieşte, nouă europenilor, atât de multilingvistici, lumea arabă, provine din aceea că simţim imensa forţă identitară şi coezivă pe care i-o dă unitatea ei lingvistică. Geniul Poetului îşi spune şi în această privinţă cuvântul: „Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă, / Ce cu a turmelor păşune, a ei patrie şi-o schimbă…“ O unitate căreia Europa nu are ce să-i opună câtă vreme multilingvismul este declarat la nivel de principii ale Uniunii Europene. Un principiu disolutiv, un principiu care, în interpretarea filosofilor culturii de la începutul secolului trecut, ar reprezenta semnul cel mai vizibil al oboselii şi decăderii iremediabile a Europei.
Spre deosebire de lumea arabă, America a reuşit să treacă peste orice diferenţe de ordin etnic sau religios, impunând un singur fel de identitate, identitatea lingvistică, o identitate în interiorul căreia poate prolifera o diversitate infinită de credinţe, opinii, valori. Nu ni se mai pare nimic ciudat să vedem un om de culoare la Casa Albă.  În curând nu ni se va părea nimic ciudat să vedem un mexican sau un cubanez, un chinez sau un turc – cu condiţia să fie vorbitori nativi de engleză americană – în postura de preşedinte al Statelor Unite ale Americii.
Nu ştiu (mai curând nu cred) dacă Europa va reuşi să aibă, pe lângă moneda unică, în cele din urmă o limbă unică. Ceea ce ştiu şi văd însă este faptul că procesul de destructurare a unui popor este în primul rând o destructurare de ordin lingvistic. Nu doar că nu mai există de mult un cult al limbii române, nu doar că nu mai este nimeni care să repete cu credinţă şi entuziasm versul lui Nichita Stănescu: „limba română este patria mea“, dar în complet contrast cu exemplul american, românii sunt încurajaţi şi îndemnaţi la o disipare cât mai pronunţată – crearea unei universităţi în limba maghiară, constrângerea cercetătorilor români la a nu mai folosi limba română în publicaţiile lor, subminarea autorităţii Academiei în chestiunea reglării folosirii limbii române, a stabilirii normelor corectitudinii ei, degringolada lingvistică din mass-media etc. Gramaticii limbii române i se alocă de către Ministerul Educaţiei doar patru ani de studiu (gimnazial). Ne mirăm apoi că nu mai vorbim şi scriem corect româneşte – când noile generaţii nu au decât patru clase de limbă română…
Ascultaţi atent: limba română începe să sune diferit, este parcă vorbită diferit de la un post la altul de televiziune sau de radio. O schimbare de ton, de accente, o alterare a materiei vocale, dar şi balbisme şi barbarisme, dezacorduri şi, peste tot, o generală neglijenţă în folosirea ei. O televiziune care susţine autonomia Transilvaniei plătea până recent un realizator care stâlcea din răsputeri pe ardeleneşte limba română în aşa fel încât să pară o altă limbă, încât să devină ininteligibilă „miticilor“ din sud. Dacă lucrurile vor continua aşa, peste câteva sute de ani pe teritoriul actual al României ne va fi dat să auzim în locul limbii române mii de dialecte şi idiomuri: fiecare cartier cu limba sa oficială…
Să privim până atunci, cu admiraţie, peste Atlantic…

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper