„The Cut”, familie, religie şi oameni

Un articol de Mihaela Gheorghe

Drama istorică The Cut (Tăietura), în regia lui Fatih Akin, este un film despre familie, religie, alegeri, curaj, lupta pentru supravieţuire şi poate şi un strop de noroc şi o bucată de ghinion.
Anul 1915, Mardin. Nazaret Manoogian (Tahar Rahim) este un tânăr fierar, tatăl a două fete gemene, Arsinée Manoogian (Zein Fakhoury) şi Lucinée Manoogian (Dina Fakhoury) şi soţul lui Rakel Manoogian (Hindi Zahra). Primele minute ale filmului mărturisesc fericirea şi înţelegerea care predomină în cadrul familiei lui Nazaret până într-o noapte când la uşa lor se aud bătăi repetate. De atunci totul se schimbă, se termină. Tatăl este luat de lângă familie şi dus în deşert să muncească alături de alţi bărbaţi. Pentru că era armean. Trăiau acolo în condiţii aspre, trataţi ca oameni fără valoare, supravieţuind de la o zi la alta. Puteau face altfel?
Filmul surprinde scene de o cruzime revoltătoare. Când unul dintre bărbaţii puşi să muncească, bolnav, pică din picioare, soldaţii nu arată o fărâmă de milă, înţelegere sau omenie. Unul dintre ei spune că trebuie să se ridice. Şi să muncească. Dar decizia nu îi mai aparţinea bietului om. A murit şi nu a putut primi decât un mormânt în deşert şi o cruce rudimentară, făcută din două beţe unite în strânsoarea unei frânghii. Un alt moment greu de digerat pentru cei uşor impresionabili este cel în care armenilor, înfometaţi, li se aruncă pe jos caise, de parcă nu ar fi fost altceva decât nişte animale. Sunt umiliţi, dar se năpustesc asupra fructelor, pentru a-şi amăgi foamea, măcar pentru scurt timp. Şi imediat urmează momentul alegerii. Li se dau două opţiuni: să renunţe la religia lor şi să treacă la Islam şi astfel să devină oameni liberi sau să rămână afundaţi în aceeaşi suferinţă fără un final imediat. Unii au ales libertatea, viaţa, iar alţii, printre ei şi Nazaret, religia în care s-au născut şi, implicit, moartea.
Vine momentul execuţiei, când bărbaţilor li se taie gâtul, pentru a nu se irosi gloanţele cu ei, după cum spune unul dintre călăii cărora nimic nu le mişcă sufletele împietrite de ură, nici ţipetele disperate ale bărbaţilor, nici râurile de sânge care începuseră să curgă. Unul singur scapă cu viaţă: Nazaret. În rândurile călăilor se afla un bărbat pe care inima nu-l lăsa să ia viaţa cuiva, dar pentru că totul se rezuma la regula ucide sau vei fi ucis, l-a rănit destul de grav pe Nazaret la gât, iar el şi-a pierdut cunoştinţa, toţi crezând că a murit. Văzând că trăieşte, bărbatul se întoarce seara şi îl ajută să plece din locul în care avusese loc măcelul. Îi salvează viaţa şi îi cere iertare pentru tăietura făcută la gât, din cauza căreia Nazaret nu mai putea vorbi. Nu era un om rău. Fusese adus printre ceilalţi ucigaşi pentru că foamea îl îndemnase să fure.
Cu ajutorul unor oameni care îi găsesc mergând prin deşert, Nazaret îşi recapătă repede puterile şi decide să se întoarcă la familie, numai că, în locul oraşului de altădată, găseşte o mare de oameni chinuiţi de foame şi de sete, aştepând suflul rece al morţii care să le curme chinul. O găseşte pe cumnata lui care îi spune că nu mai e în viaţă nimeni din familie. Voia şi ea să moară ca să scape de povara trupului suferind şi îi cere lui Nazaret în repetate rânduri să îi ia viaţa. Curând face ce i se cere, dar rămâne toată noaptea alături de cumnata lui moartă. În ziua următoare, Nazaret apare înconjurat de liniştea lăsată în urmă de moarte şi de resemnare.
Dar aventura lui Nazaret nu se termină aici. Află că fiicele lui ar putea să trăiască, iar viaţa sa dobândeşte din nou un scop precis: trebuia să le găsească pe Arsinée şi pe Lucinée. Îl aşteptau probabil undeva, într-un colţ al lumii, printre străini. Pleacă imediat în căutarea lor, merge la orfelinate, ajunge în Cuba, în Minneapolis şi în final în Dakota de Nord, unde îşi găseşte una dintre fiice. În peregrinările lui, Nazaret nu se lasă doborât de deznădejde sau de handicapul care i-a rămas din cauza tăieturii de la gât. Cu fotografia fiicelor purtată la el, cu dorinţa puternică de a le găsi, cu ajutorul unor oameni cu suflet mare şi cu puţin noroc paşii îl poartă către familia lui sau către ce a mai rămas din ea. După câţiva ani de la despărţire, cu părul încărunţit, mut şi cu sufletul plin de răni, Nazaret îşi strânge în sfârşit fiica, pe Lucinée, în braţe. Ultima scenă din film îi surprinde pe cei doi părăsind cimitirul, după ce vizitează mormântul lui Arsinée.
Pelicula urmăreşte şi un alt aspect al vieţii lui Nazaret: religia. Nu poate să îşi dea la schimb religia pentru libertate, dar după necazurile care se ţin lanţ de el bărbatul ajunge să nu Îl mai iubească pe Dumnezeu. Primul gest care arată acest lucru este scena în care, rămas singur, crezând că nu mai are familie, încearcă să şteargă cu o piatră crucea de la încheietura mâinii. Nu Îl mai voia pe Dumnezeul pentru care fusese dispus să moară. Credea în El, dar nu Îl mai iubea.
Demn de remarcat este jocul actorilor care îmbracă atât de bine identitatea personajelor interpretate, încât îl fac pe privitor să se cufunde în povestea lor, să urmărească cu sufletul la gură derularea evenimentelor, să se revolte în faţa nedreptăţilor, să se bucure odată cu cei care învaţă din nou să râdă sau care şi-au găsit o parte din finalul fericit, menit să le cicatrizeze, dar nu să le şi şteargă rănile interioare.
The Cut este un film pentru iubitorii genului, pentru cei care încă mai cred că tragediile vieţii se găsesc în imposibilitatea achiziţionării unei maşini de fiţe, în micile certuri cu prietenii, în faptul că nu şi-au asortat hainele cu pantofii şi alte lucruri de acest gen, pentru cei care au nevoie să înveţe că nu trebuie să îşi piardă speranţa şi pentru cei care nu mai pot crede în bunătatea oamenilor; ea există, poate nu în oricine, poate în cantităţi diferite, dar e acolo, undeva, gata să fie descoperită.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper