Teatrul independent are istorie

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

A cincea ediţie a Maratonului de Teatru Independent, Bucharest Fringe, a produs o revelaţie: teatrul independent din România are deja istorie. Mai acum vreo zece ani încă mi se părea de datoria mea să militez şi să suţin spectacolele celor două teatre independente din Bucureşti, ACT şi LUNI de la Green Hours.

Acum, independenţii sunt câtă frunză, câtă iarbă. În Capitală, cel puţin, numărul lor creşte de la un an la altul. Dar nu numărul este important, ci faptul că teatrul independent deja a acumulat un patrimoniu. Mai bine spus, contribuie la patrimoniul cultural al ţării. Adică, la momentul acesta, este un furnizor serios de valori culturale.
Dovada peremptorie a făcut-o secţiunea – pur şi simplu de aur –, pe care Festivalul condus de tânărul regizor şi dramaturg Radu Popescu a propus-o la ediţia care tocmai s-a încheiat, cea a monodramelor prezentate în teatrul independent.

Cristina Rusiecki: De ce un maraton al teatrului independent? De ce fringe? De la ce a pornit proiectul iniţial? Unde ai ajuns cu el? Cum a evoluat?
Radu Popescu: Iniţial, în 2010, a fost o idee entuziastă, bazată pe voluntariat, prin care artiştii din generaţia mea încercau să îşi creeze un spaţiu nou pentru teatrul independent în Galeriile de la Sala Dalles. În acea perioadă existau foarte puţine alternative de a se exprima pentru cei care terminau facultăţile de teatru. Pe parcursul celor şase ani care au trecut de atunci lucrurile au evoluat foarte mult, au apărut noi spaţii de joc, multe dintre ele oferind acum condiţii decente din punct de vedere logistic şi organizatoric. Mişcarea independentă luând amploare, am simţit nevoia de a transmite un mesaj – de aceea „fringe“ – pentru că noi considerăm că spaţiul artelor independente ale spectacolului ar trebui să se caracterizeze în primul rând prin libertate de expresie, curaj, inovaţie. Şi să facă uz cât mai mult de acestea. Cred că am ajuns într-un punct de stabilitate, la o recunoaştere publică din care putem să construim noi direcţii, atât pentru Festival, cât şi pentru artiştii independenţi şi public.
C.R.: Cum ţi-a venit ideea strălucită cu secţiunea de monodramă?
R.P.: Cred că monodrama este un mijloc de expresie specific teatrului independent – prin economia de mijloace şi accentul pus pe un actor viu şi singur în faţa spectatorilor. Am dorit să realizăm această privire de ansamblu asupra one-man / one-woman-show-urilor pentru că am simţit că am avea ce să prezentăm… lucru confirmat de selecţie şi de ecoul acesteia.
C.R.: Crezi că în ultimii ani teatrul independent are deja un patrimoniu? A acumulat suficiente spectacole valoroase ca sa fie considerat o mişcare de succes?
R.P.: Teatrul independent are un patrimoniu şi a acumulat spectacole valoroase, dar nu cred că poate fi considerată o mişcare de succes, deoarece există încă foarte multe zone deficitare – începând cu sărăcia generalizată (care nu i se datorează în mod direct) şi terminând cu acele capitole la care încă are de recuperat: vizibilitatea în rândul publicului larg, compromisurile comerciale.

Timp de zece zile, cele mai percutante recitaluri actoriceşti din ultimii ani, cele mai mişcătoare, cele mai scânteietoare, cele mai sensibile – completaţi cât vreţi lista superlativelor, că nu e nici un pericol de exagerare –, s-au derulat în faţa spectatorilor de la Bucharest Fringe. Iar actorii – diamante în stare pură! Spectacolele selectate în secţiunea One drama, fiecare un eveniment teatral în sine, fac dovada că arta teatrului, apelând la inteligenţa senzitivă, mai poate să emoţioneze, să destupe minţile, să provoace şi să răspundă la întrebări, să redea neliniştile lumii de azi cu aceeaşi forţă ca atunci când s-a născut. Nimic din puterea lui primordială nu se pierde dacă textul spune lucruri importante iar actorul este magistral. Şi toţi cei aleşi în secţiunea cu pricina au fost literalmente magistrali. Cum fiecare spectacol a însemnat o sărbătoare, un exemplu de rafinament şi de forţă artistică, merită enumerate toate: Cinci ore cu Mario, regia Mariana Cămărăşan, cu Florina Gleznea; Moscova-Petuşki, regia Theo Herghelegiu, cu Richard Bovnoczki; Absolut!, regia Alexandru Dabija, cu Marcel Iureş; Sfârşit. Work in Progress de şi cu Robert Bălan; 9 grade la Paris, regia Peter Kerek, cu Alina Berzunţeanu; G.O.D., regia Marcel Ţop, cu Toma Dănilă; Hess, regia Gavril Cadariu, cu Nicu Mihoc; Freak Show, de şi cu Florin Piersic Jr.; Aleargă!, concept Silvia Călin, cu Nicoleta Lefter; Cum am mâncat un câine, regia Adi Iclenzan, cu Theo Marton; Amalia respiră adânc, regia Mariana Cămărăşan, cu Cristina Casian; Dance a Playful Body, de Andreea Novac, cu Istvan Teglas.
A doua trăsătură pe care a pus-o în evidenţă Maratonul a fost diversitatea teatrului independent, oarecum surprinzătoare pentru cel ce se confruntă cu imensa ofertă de spectacole, dintre care multe comerciale, construite de o manieră care să atragă publicul plătitor de bilete. Ca spectator, în hăţişul pe care îl reprezintă azi teatrul independent, cu prezentări decupate din manualul de marketing, când flamboaiante, când minimale, care ascund informaţia ca să trezească curiozitatea, te simţi complet pierdut. Nu ştii încotro să te îndrepţi şi ce să alegi. Cei câţiva cronicari de mult nu mai pot acoperi fenomenul, aşa că ghidajul în luxuriantul fenomen al independenţilor e cvasi-inexistent. Cu atât mai mare e surpriza, când un festival, rezultatul selecţiei făcute de Monica Andronescu, Oltiţa Cîntec, Oana Cristea-Grigorescu, Cristiana Gavrilă şi subsemnata, prezintă o oglindă vie şi diversă a fenomenului independent în mişcare. Căci, atât în ceea ce priveşte temele, cât şi limbajele abordate de independenţi, Maratonul a avut multe de arătat.
În spectacolele selectate, structuri dramatice clasice au beneficiat de interpretări excelente şi de montări în spiritul vremii, ca Mizantropul, regia Alexandru Mâzgăreanu, Teatrul „Nottara“, Dureri fantomă, regia Bogdan Budeş, Teatrul de Artă sau Eu. O casă de păpuşi, după Nora de Ibsen, regia Carmen Lidia Vidu, un mix de feminitate şi angoasă care reverberează, pe nesimţite, în sensibilitatea privitorului. Într-o altă adaptare a unui text clasic, La ţigănci, regia Andrei şi Andreea Grosu, de la UnTeatru, elipsa narativă, fantasticul şi misterul se suţin printr-un limbaj teatral pe cât de esenţializat, pe atât de rafinat.
O nouă piesă rară, în limbaj contemporan, în care senzitivul suplineşte lingvisticul s-a dovedit Hotel de Eugen Jebeleanu, de la UnTeatru. Lipsa cuvintelor este astupată de non-relaţii, de universuri personale izolate şi stinghere, în care interacţiunea a rămas de domeniul amintirii. Sugestie, feminitate şi singurătate sunt axele pe care Eugen Jebeleanu contruieşte o montare de o sensibilitate aparte.
Din spectacolele prezente în festival nu a lipsit nici inserţia în multiplele probleme ale societăţii româneşti, cum ar fi educaţia, ca în cazul producţiei ALS – Act Like School de Radu Horghidan, cu o trupă din Galaţi căreia îi reuşesc de fiecare dată montări incitante sau Provizoriu, concept Raul Coldea şi Petro Ionescu, produs de Reactor de creaţie şi experiment Cluj, cu structuri contemporane post-dramatice, în care tinerii experimentează modalităţile teatrului de a semnala problemele sociale nevralgice în spiritul detaşării brechtiene. Un spectacol invitat de la Chişinău, Shakespeare pentru Ana de Luminiţa Ţicu, a reactualizat formula de teatru documentar. Există  dragoste în puşcării? Echipa de creatori a elaborat textul, sută la sută, conform cu originalul, pe baza interviurilor luate în trei închisori din Republica Moldova, la care au participat deţinuţi şi angajaţi ai sistemului penitenciar. În Cont(r)ACTe de Mike Bartlett, regia Cristi Juncu, de la Teatrul ACT, emoţionanta interpretare a Theodorei Stanciu şi a Dianei Cavallioti râcâie latent toate barierele de protecţie ale spectatorului. În ultima zi de festival, Secretul fericirii de Alexandru Popa, regia Vlad Zamfirescu, Godot Café Teatru, a prezentat un text minunat scris de un autor român în interpretarea excelentă a Irinei Velcescu, Vlad Zamfirescu şi Theo Marton.

 

Selectând cele mai interesante producţii de peste an, Maratonul dă seama de palpitul artistic al unei generaţii. Toate spectacolele amintite, plus cele pe care le veţi citi în lista de premii sunt mărturia pe viu a diversităţii şi maturităţii la care a ajuns teatrul independent din România. Câştigătorii desemnaţi de juriul alcătuit din Andreea Bibiri, Voicu Rădescu, Răzvan Penescu şi Horia Suru sunt:

– Cea mai bună aducere în prezent a unui text clasic: Kean după Sartre şi Shakespeare, regia Mihai Niţu
– Premiul pentru Debut: Silvana Mihai, Cristina Juncu, Vlad Bălan, Alexandru Voicu – spectacolul Iluzii de Ivan Vîrîpaev, regia Andreea Vulpe
– Premiul pentru Originalitate: Eugen Jebeleanu pentru spectacolul Hotel
– Premiul pentru Scenografie: Vladimir Turturică pentru scenografia spectacolului La ţigănci
– Premiul pentru Dramaturgie: Andreea Borţun pentru Ashes Afar
– Premiul pentru Cel mai bun actor: George Constantinescu pentru rolul din spectacolul Dureri fantomă de Vasili Sigarev, regia Bogdan Budeş
– Premiul pentru Cea mai bună actriţă: Chrissy O’Donovan pentru rolul din spectacolul Ashes Afar de Andreea Borţun, regia Bobi Pricop
– Premiul pentru Regie: Andrei şi Andreea Grosu pentru spectacolul La ţigănci
– Premiul pentru Cel mai bun spectacol: Ashes Afar de Andreea Borţun, regia Bobi Pricop

teatru

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper