Suflete, nu gunoaie!

Aceste cuvinte au fost rostite spontan, în faţa camerei de televiziune care filma pe stradă îmbarcarea refugiaţilor dintr-un parc din Atena. „Refugiaţii sunt şi ei suflete, nu sunt gunoaie“. Cea căreia îi aparţin era o locuitoare din cartier. Femeie muncită, între două vârste. Care căra două sacoşe de lucruri spre scara maşinii, pentru a le da celor care plecau. Refugiaţii dormiseră în parcul din faţa casei ei două săptămâni. Ea trecea zilnic prin dreptul lor. Le vedea copiii. Le vedea pe mamele tinere înfofolindu-i în nopţile în care se lăsa frigul. Asemenea altor locuitori ai cartierului, i-a primit în casă şi le-a dat voie să-şi încarce telefoanele mobile, i-a adăpostit în zilele în care afară turna cu găleata.

Dacă sociologii au dreptate, atunci se adevereşte teoria lor că necunoaşterea creează discriminarea. Femeia din Platia Victoria începuse deci să-i cunoască pe cei pe lângă care trecea de câteva ori pe zi. Nu putea să facă mai mult pentru ei, dar inima îi era bolnavă de amărăciune. Când s-a hotărât ca ei, cei aproape o mie, să fie transmutaţi în nişte clădiri dezafectate dintr-un cartier îndepărtat, plecarea străinilor cu autobuzele a avut iz de despărţire. Nu-i uşor să organizezi evacuarea a aproape o mie de persoane. Autobuzele stăteau unul după altul în şir lung. Poliţia supraveghea urcarea. „Purtaţi-vă frumos cu ei, a strigat femeia, fiindcă sunt şi ei suflete, nu sunt gunoaie“. Locuitorii din cartier se adunaseră în jurul maşinilor. Fiecare ţinea o sacoşă, fiecare avea ceva de dat. „Au fost buni cu noi“, a spus un tânăr de culoare reporterului de la televiziune. „Au făcut şi ei cât au putut. Noi ştim că Grecia trece prin greutăţi“. Şi un moş, cretan parcă după mustăţi, a dat din cap cu amărăciune. „Uite că-i duc departe de aici. Măcar de le-ar fi bine acolo. Noi am vrea să ne mai ducem din când în când să le mai dăm câte ceva. Doar că autobuzele şi metroul sunt scumpe. Suntem pensionari. Şi n-avem bani de transport“.
Se pare că nici lipsurile, nici frigul, nici frica de moarte nu pot urâţi prea mult chipul unui om frumos. La scara unei maşini stătea o femeie tânără care, în condiţii normale, cred că ar fi luat toate titlurile de Miss. Îmbrobodită ca orice musulmană. Strălucind de senzualitate şi de căldură. Ţinea un copil în braţe. Şi se sprijinea de bărbatul ei. Un tablou de familie demn de orice reclamă. Copilul avea două luni. Şi ei erau plecaţi pe drumuri de peste trei săptămâni. Veneau din Afganistan. „Vrem să ajungem în Finlanda, a spus femeia. Şi să ne putem creşte acolo bebeluşul“. Cine a fost vreodată în Finlanda îşi dă seama cât simţ al realităţii dovedeau cuvintele acelei femei musulmane. Doar că ea, frumoasa îmbrobodită, era clar că nu fusese niciodată acolo.
Nu pot şti cu exactitate eu, de la nivelul meu de informaţie, cine, cum şi de ce a organizat acest exod. Privindu-i pe actorii show-ului de sfârşit de lume realizezi însă un lucru cât se poate de simplu: toţi sunt încrezători până la halucinaţie în mitul Europei. Oare cum de s-a ajuns până aici? Cine, când şi cum a clădit, piatră cu piatră, acest vis fantast, că în Europa e loc pentru oricine? Şi nu un loc oarecare, ci un loc ca în paradis. Prin anii ‘85-’90, sociologii emigraţiei denumiseră un concept care cred că dovedea cel mai înalt grad de emancipare la care a ajuns vreodată gândirea socială în Europa: coeziunea. Ceea ce doreau ţările care acceptaseră un număr mare de emigranţi era deci o stare de coeziune socială. Cei care lucrau în cercetare erau îndemnaţi să scrie proiecte despre coeziune. Proiectele despre coeziune erau finanţate.
Se terminase deci cu ideea de asimilare. Ba se renunţase chiar şi la ideea de adaptare cu păstrarea identităţii, care prinsese în câteva ţări nordice. Realitatea dovedea că şi după zeci de ani de la „naturalizare“, grecul din Olanda era grec şi turcul din Germania era turc. Multele programe de adaptare instituite şi plătite din greu din bugetul de stat se dovediseră ineficiente, dacă nu chiar ridicole. „Grupele de discuţii“ în care erau târâţi sub supravegherea psihologilor oameni care, potrivit culturii lor, nu şi-ar fi dezvăluit pentru nimic în lume sufletul unor străini, deveniseră subiecte de satiră în teatru şi la televiziune. Femeile din Iran, refuzând „programul“ de emancipare olandez care le obliga să înveţe să meargă pe bicicletă, au ţinut ocupaţi „mentorii“ sociali ani în şir. Pur şi simplu iranienele refuzau oferta. Le era frică ba că ploaia le va îngreuna burka, ba că vântul le va ridica poalele-n cap.
Deci… singura soluţie de a trăi unii alături de alţii era coeziunea. Societatea trebuia să se dirijeze spre unitate, oricât de mare se dovedea diversitatea ei, oricât de segregată era. Visul frumos care a umanizat realitatea acelor ani era încrederea în coeziune. Această fantasmă cred că s-a extins peste graniţe şi peste continente. Această fantasmă le face pe milioanele de refugiaţi care ne vor îngenunchia să treacă peste frica de moarte, de înec, de foame, de umilinţă. În Europa, cred ei, domneşte coeziunea socială. Nimeni nu poate nega că nu s-a încercat acest lucru, că n-am gândit aşa. Că n-am sperat că se va putea înfâptui minunea. Scăpând din vedere un lucru esenţial. Anume că marile programe sociale sunt posibile doar atunci când există bani. Şi, în Europa, faptul că la un moment dat au existat bani a permis visul de aur. Acest vis însemnând o societate în care bunăstarea să se poată instala nu numai la vârf, ci şi în straturile sociale de mijloc. Acest lucru anume o deosebea de alte tărâmuri. Aici diferenţele nu erau strigătoare la cer, ca în lumea arabă sau africană postcolonială. Aici omul de rând trăia şi el omeneşte. Deci asta îşi doreşte el, refugiatul, pe bună dreptate. Despre asta vorbeşte el. Despre un trai omenesc. Scăpând din vedere că în Europa se pare că în curând se va ajunge la fundul sacului. Că Europa nu va mai avea bani.
Şi ce se va întâmpla atunci oare? Ne va salva umanismul? Istoria dovedeşte că puţine au fost continentele mai crude decât Europa în perioada ei de acumulare de bogăţii. Umanismul european din secolele în care nu exista depozitul financiar? Ferească-ne Dumnezeu!

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper