Strâmbi din nas, dar altora le place!

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Un spectacol din categoria celor bunuţe, nici prea-prea, nici foarte-foarte, în care tinerii actori îşi testează limitele în diferite limbaje teatrale… De întâmplat nu se întâmplă nimic pe scenă, doar se povesteşte, de relaţionat nu relaţionează personajele sau ce-or fi ele, viaţa e la timpul trecut, actorii expun doar nişte cazuri. Se fac că trăiesc şi asta la vedere. Interesant şi… cam atât. Aşa gândea spectatorul din mine, abrutizat de miile de producţii pe care le-a tot înghiţit în ultimii ani, într-una din serile Maratonului de teatru independent. În jur, însă, priviri tulburate. Organizatorii de la Bucharest Fringe au avut excelenta idee ca elevii şi studenţii să poată intra liber. Aşa se cresc spectatorii pentru teatru. Şi mai ales pentru noul tip de teatru.
Stând aşa şi încercând să mă amuz de tehnicile brechtiene de intrare/ieşire din personaj, plus comentariul aferent şi sesizând pentru a zecea mia oară lipsa de percutanţă, văzând cum dramaticul aici şi acum stă să dea cu capul de groapa istoriei, mi-am amintit de un spectacol al unor tineri absolvenţi din urmă cu vreo zece ani: Natural Born Fuckers în regia lui Marcel Ţop. L-am văzut şi iar l-am văzut, apoi l-am revăzut şi răsvăzut. De fiecare dată plecam încărcată cu mii de volţi. Actorii ăia tineri care de abia terminaseră facultatea mă băgau în fibrilaţii, nu alta! Atâta energie se revărsa din scenă, că aveam senzatia că spaţiul din jur s-a înroşit. Că totul e incandescent. O fi fost catharsis, spuneţi-i cum vreţi, dar nu am să uit momentele acelea până la sfârşitul vieţii.
Acum, scena tânără pare să-şi fi schimbat paradigma cu totul. În jocul actorilor care îşi reprezintă generaţia, contează mai degrabă detaşarea inteligentă şi aparenţa cool. Inflamarea (probabil după zeci de ani de trăirism în exces) a devenit câh! Uite aşa măcina creierul meu în gol despre lipsa de energie de pe scenă. Pentru că e clar că mutaţia s-a petrecut. Că dacă acum o vreme mă simţeam şi eu parte inovatoare în conflictul dintre generaţii, acum pare că am căzut, mult mai abrupt şi mai rapid decât m-aş fi aşteptat, în latura lui retrogradă. În jurul meu, tinerii spectatori se uitau cu priviri empatice, concentrat-curioase. Atenţi să nu le scape nimic, aveai senzaţia că fac economie şi la clipit. Să fi fost miracolul teatrului? Să fi fost aşezarea publicului la nici un metru de actori cea care îi tulbura aşa? Sau problemele discutate îi făceau atât de curioşi? Fapt este că nu şi-au pierdut atenţia până la capăt, iar la sfârşit au aplaudat cu căldură, semn că le-a plăcut. Aşa că tot strâmbatul meu din nas cu lipsa de energie şi alte asemenea mizilicuri, toată comparaţia cu reperele pe care creierul meu le-a păstrat de acum vreo zece anişori nu fac nici cât o ceapă degerată faţă de momentul de plăcere pe care îl trăiau tinerii mei colegi de sală. Iar asta este ceea ce contează!

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper