Ştiinţă şi conştiinţă europeană, o dezbatere mereu actuală

Un articol de Alexandru Zub

Tema propusă pentru colocviul Penser l’Europe din acest an, La science-est-elle une dimension de l’identité européenne?, mi se pare a fi de un interes aparte, atât în sine, ca subiect de reflecţie, cât şi prin raportare la contextul globalizant din vremea noastră. Ca istoric, atent la mutaţiile produse în mentalul colectiv din diverse zone etnoculturale, sunt cu atât mai sensibil la „provocările“ induse de fenomenul în discuţie.
Am avut ocazia, în ultimii ani, să mă refer la unele aspecte ale acestei teme nespus de complexe, făcând apel la istoriografia română, dar şi la alte analize produse în alte spaţii culturale(1). Am rămas cu impresia că se poate conchide, pe acest temei, că relaţia conceptuală din titlu, Ştiinţă şi conştiinţă europeană, e una tensionată, aporetică, dar mereu deschisă şi creativă istoriceşte. Ea a putut stârni nelinişti deontologice, ca în rabelaisianul dicton („Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului“), însă şi elemente stimulative, pe linia unui discurs identitar mai armonios la nivel paneuropean. Se poate aminti, în acelaşi sens, adagiul nietzschean din Le gai savoir, fie acesta şi interogativ: „Ce-ţi spune conştiinţa?“(2). Filozoful se gândea la conştiinţa propriei deveniri, cam în felul preconizat şi de Goethe, ca supremă reuşită umană.
S-a analizat, la Collège de France, în circumstanţa amintită, aportul instrucţiei, educaţiei şi inovaţiei la o asemenea realizare, emoţie mereu necesară, în orice moment al istoriei. Raportul dintre „cultura ştiinţifică şi identitatea europeană“ s-a definit, consensual, ca fiind unul legitim şi inconturnabil, imaginându-se chiar (de ce nu?) o „Europă a Ştiinţelor“ (J.G. Connrade) ca proiect pentru viitorul apropiat. Problemele cercetării, s-a spus acolo, nu mai pot fi antamate fără a include concomitent „le long terme“ şi democraţia (Pierre Rosanvallon), identitatea de grup şi globalizarea (Etienne-Emile Baulieu), tensiunile nutrite de tranziţia pe vechiul continent. Diminuarea scurgerii de inteligenţă spre zonele mai bogate a ajuns un imperativ şi în Occidentul european, mai dispus azi a recunoaşte impasul în care se află cercetarea. „Sauvons la Recherche“ a devenit, cel puţin în spaţiul Hexagonului, o sintagmă curentă şi un îndemn pentru alte zone etnoculturale(3). Ţările din Europa Est-Centrală, mai afectate de criză şi de tranziţie decât lumea apuseană, au destule motive să nu ignore experienţele consumate în restul lumii.
Crizele produse în perioada posttotalitară au acutizat, firesc, motivele de nemulţumire şi tensiune. Estul şi Vestul mai întâi, Sudul şi Nordul mai recent, au devenit surse de opoziţii şi dezechilibre, fără să fi produs „anticorpii“ necesari unui organism comunitar aşa de complex. „Idealul european“ se află în real pericol, subminat de incompetenţa noii clase politice, dominată, cum s-a spus, de contabili şi propagandişti(4).
O echipă de cercetători ai fenomenului identitar a izbutit să pună în ecuaţie dezintegrarea şi integrarea în Europa Est-Centrală a secolului XX, cu analize istorico-culturale demne de un real interes. Ideea unei integrări diferenţiate pare a se fi impus în urma unor analize de tip regional(5).
Programul de cercetare şi inovaţie Orizont 2020, de care beneficiază şi est-europenii, poate fi socotit ca un factor stimulativ, pe linia echilibrului socio-politic şi cultural în Europa de azi(6). O diminuare a decalajelor existente între diverse zone ale continentului este de aşteptat, progresiv, înainte şi după acel „orizont“ temporal.
Solidaritatea europeană în domeniul cercetării a stimulat deja numeroase proiecte, a căror finalizare nu era posibilă la nivel naţional sau regional. Îmi vine în minte, e.g., proiectul marelui reactor nuclear de la Măgurele, gestionat de Academia Română, însă ar putea fi menţionate şi altele, propuse în acelaşi sistem de parteneriat(7).
Realităţile multi- şi interculturale obligă tot mai mult la o regândire a identităţilor social-politice, în sensul asumat deja de etnologi, antropologi, culturologi, pentru a nu-i mai aminti din nou şi pe istoricii obligaţi să antameze, ideal, toate aspectele realului(8).
Unii analişti şi-au pus deja întrebarea, nu fără temei, dacă factorii disjunctivi nu deţin o pondere prea mare în construcţia europeană. După opinia unui sceptic recunoscut, „Grecia, Putin, Islamul radical, terorismul şi corectitudinea politică sunt doar câteva dintre ameninţările la adresa Occidentului“(9). Pentru alţii, destul de numeroşi, Uniunea Europeană se anunţă ca un drum sigur pentru cei abia ieşiţi de sub dominaţia sovietică(10). Drum sigur, dar nu tocmai, dacă se iau în calcul convulsiile demografice şi geopolitice din ultimul timp.
Exodul creierelor performante, fenomen mondial şi deloc recent, ajuns a genera efecte dramatice în unele ţări, se cuvine a fi estimat cu mai mult realism, pentru a preveni, dacă e posibil, consecinţe încă mai grave(11).
Criza imigranţilor din vara anului în curs, aparent insolubilă, a fost înscrisă deja pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU, dar şansele de a se găsi acolo soluţii potrivite sunt cvasi nule(12). Neizbutind a se reforma el însuşi, acest organism mondial rezumă, s-ar spune, situaţia critică a lumii contemporane în mai toate segmentele ei, îndeosebi după declanşarea crizei din 2008. Acolo pare-se a fi şi „nodul gordian al păcii cu Orientul Apropiat“!
Analişti avizaţi consideră că aceste migraţii, venite din sud, zdruncină serios proiectul european, în pofida eforturilor conjugate de a le stăvili şi limita efectele(13). Solidaritatea continentului nostru şi-a vădit, cu acest prilej, destule carenţe sub unghi ideatic şi instituţional(14). „Lumea veche“ îşi reevaluează limitele, căutând noi resurse de supravieţuire şi echilibru(15). Rolul statului şi al naţiunii intră în această suită de probleme(16), ca şi locul factorului politic în societatea contemporană(17).
Seria de crize cu care lumea se confruntă de la un timp, în mai toate sferele de activitate, se reflectă şi în zona cercetării ştiinţifice, sub diverse forme. Cultura în ansamblu a fost mereu defavorizată în momentele de criză, fapt sesizat şi deplâns adesea de cei siliţi a-i suporta urmările.
Cu ani în urmă, am avut ocazia să asist la o dezbatere pe tema statutului ştiinţei în lumea apuseană, temă preocupantă cu atât mai mult în momentul de faţă, după atâtea noi provocări. Patronată de Collège de France (25-27 noiembrie 2004), acea reuniune de savanţi cu înalte răspunderi a ajuns la concluzia că Occidentul european se află, ca resurse şi instituţii, în inferioritate, prin analogie cu Statele Unite şi Japonia, motiv pentru care mulţi tineri din zona atlantică iau calea ţărilor mai favorizate(18).
Confruntată cu un masiv exod de populaţii diverse, exod „modern“, pe care istoricii îl compară deja cu marile migraţii care au distrus Imperiul Roman, Europa nu pare a fi pregătită, nici economic, nici moral, ceea ce îi impune, desigur, multă prudenţă în luarea deciziilor în acest domeniu(19). Germania, cea mai vizată de fenomen, dezvoltă deja, pe temeiul unei lungi tradiţii locale, o „cultură a bunei primiri“ (Willkommenskultur), una din care s-ar putea inspira şi alte ţări care cunosc un aflux masiv de străini(20).
„Europa se construieşte. Iată o mare speranţă, care se va înfăptui numai dacă se va ţine seama că o Europă fără istorie ar fi orfană şi nenorocită“(21). Este opinia unui eminent specialist în domeniu, Jacques Le Goff. O atare entitate nu e realizabilă decât prin aportul multiplu şi divers al factorilor ce s-au impus de-a lungul timpului ca fiind creatori şi viabili.
Unele spirite mai radicale au ajuns însă la concluzia, discutabilă şi greu de susţinut finalmente, că Uniunea Europeană n-ar fi altceva decât o copie a Uniunii Sovietice, o clonă, o variantă soft a Leviatanului defunct(22). A şi fost contrazis, încă în prefaţa semnată de Dan C. Mihăilescu, care a ajuns la concluzia că adevărul e „un ansamblu infinit“ şi anevoie de circumscris. În viziunea lui
V. Bucovski, disidentul sovietic ajuns cetăţean britanic, viitorul ar fi dominat de stânga intelectuală, remodelată, ca urmaşã a vechilor menşevici, plasatã în Occidentul relativist şi manipulabil.
Pericolul ca relativismul în extensie să compromită proiectul european, prin exces critic şi mai ales autocritic, a fost nu o dată semnalat de analişti, ca o nevoie de „reîntoarcere la fundamentele noastre etice şi religioase“ (Hans Kung)(23).
Pledoaria pentru ştiinţele umane, umanioarele din vechea terminologie, a ajuns în ultimul timp să constituie un act de sfidare, de curaj nemotivat în aparenţă. E pus în cauză desigur umanismul ca tip de gândire modernă, din moment ce cunoaşterea e redusă, în „universul digital“, la statutul de informaţie, în sens cantitativ. S-a spus, cu bun temei, că „ştiinţa e o binecuvântare, scientismul un blestem“, ca orice ism înclinat spre exces. Îndemnul de „a folosi noile tehnologii pentru vechile scopuri“ se arată a fi tot mai util(24). Iar „vechile scopuri“ înseamnă un alt sistem axiologic, definit prin valori tradiţionale, puse pe cât posibil în acord cu noile realităţi.

 

(1) Cf. Alexandru Zub, Istorie şi finalitate. În căutarea identităţii, ed. II, Iaşi, Polirom, 2004; Clio sub semnul interogaţiei: idei, sugestii, figuri, Polirom, 2006; Romanogermanica. Secvenţe istoriografice, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2006.
(2) Apud P. Dupré, Encyclopédie des citations, Paris, 1959, p. 332.
(3) Cf. Alexandru Zub, Ştiinţă şi conştiinţă europeană, în Convorbiri literare, CXXXVIII, 1(105), ian. 2005, p. 21-22.
(4) Cf. Valentin Protopopescu, Quo vadis, Europa?, în Observator cultural, nr. 52/2015, p. 5.
(5) Wilfried Loth, Nicolae Păun (ed.), Desintegration and integration in East-Central Europe, 1919-post-1989, Cluj-Napoca, Nomos, 2014.
(6) Ştefania Costache, România şi agenda europeană pentru cercetare şi dezvoltare, în Revista 22, nr. 15 (15-20 apr. 2015), p. 12.
(7) Cristina Zamfirescu, Fonduri europene pentru relansarea cercetării româneşti, în ziarul Lumina, 10 sept. 2015, p. 8.
(8) Cf. Victor Neumann, Limbajul, timpul şi imigraţiile sau despre limitele suveranităţii naţionale, în Revista 22, nr. 37 (15-21 sept. 2015), p. 13.
(9) Ştefan Racovitza, O viziune realist-pesimistă despre viitorul Occidentului, în Revista 22, nr. 15 (15-20 apr. 2015), p. 10.
(10) Gelu Iutiş, Uniunea Europeană este un drum sigur, în Revista română, Iaşi, 2(80), 2015, p. 59-60.
(11) Cf. Horia Blidaru, Europa „adevăraţilor“ sau Europa cu adevărat?, în Dilema veche, XII, 600 (13-19 aug. 2015), p. 23.
(12) George Apostoiu, Imigraţia între dramă, afacere şi solidaritate limitată, în Cultura, nr. 33 (10 sept. 2015), p. 3.
(13) Cf. Alexandru Lăzescu, Masiva imigraţie din Sud zguduie din temelii proiectul european, în Revista 22, nr. 35 (1-7 sept. 2015), p. 10.
(14) Cf. Andrei Pleşu, Reflecţii despre patologia solidarităţii, în Dilema veche, XII, 606 (24-30 sept. 2015), p. 3.
(15) Cf. Dan Berindei, Viitorul şi problemele omenirii, în Cultura, nr. 33 (10 sept. 2015), p. 27.
(16) Idem, Globalizare şi naţiune, în Cultura, nr. 18 (14 mai 2015), p. 4.
(17) Andrei Marga, Societatea postglobalizată, în Cultura, nr. 47 (18 dec. 2014),  p. 10.
(18) Cf. La lettre du Collège de France, juin 2004: Situation de la recherche en France et en Europe.
(19) Anneli Ute Gabanyi, Europa nu este pregătită nici istoriceşte, nici ca mentalitate pentru un astfel de exod, interviu consemnat de Alexandru Lăzescu în Revista 22, nr. 38 (23-28 sept. 2015), p. 9.
(20) Ibidem.
(21) Jacques Le Goff, Cuvânt înainte la Michel Mellat du Jaurdin, în vol. Europa şi marea, Polirom, 2003, p. 5.
(22) Vladimir Bukovski, Uniunea Europeană – o nouă URSS?, trad., Bucureşti, Editura Vremea, 2006. Vezi şi Aleksandr Iakovlev, Ce que nous voulous faire de l’Union Soviétique, ed. Lilly Marcou, Paris, 1991.
(23) Apud Franca Tiberto, O Europă sau mai multe, în Bucureştiul Cultural, nr. 7-8/2006, p. 11.
(24) Mircea Mihăieş, În apărarea umanioarelor, în România literară, nr. 3 (16 ian. 2015), p. 5.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper