Ştiinţa, în ultimă instanţă

Un articol de TEODORA DUMITRU

A făcut oarece vâlvă, pe la începutul toamnei, o ştire care anunţa că autorităţile ruse, la iniţiativa unui comitet de investigaţii, au exhumat rămăşiţele ţarului Nicolae al II-lea şi ale ţarinei Alexandra pentru a preleva probe ADN necesare confirmării altor rude de viţă imperială. E vorba de marea ducesă Maria şi de ţareviciul Alexei, ale căror oseminte au fost descoperite abia în 2007, după ce în 1991 fuseseră identificate, într-o groapă comună din regiunea Ural, rămăşiţele celorlalţi membri ai familiei imperiale executate de comunişti în 1918, la Ekaterinburg. Motivul istoriografic – elucidarea, cu un plus de informaţie, a circumstanţelor în care s-a produs execuţia familiei imperiale – e dublat de unul religios, susţinut de Biserica Ortodoxă Rusă, dat fiind că se urmăreşte înmormântarea ducesei Maria şi a ţareviciului alături de familia imperială, în catedrala Sfinţii Petru şi Pavel din Sankt Petersburg. În fond şi la urma urmei obiectivul urmărit fiind canonizarea membrilor familiei imperiale, Biserica Ortodoxă Rusă se păzeşte ca nu cumva să fie canonizate şi introduse în raclele sanctissimei catedrale din fosta capitală a Imperiului ciolanele vreunui mujic sau ale vreunei ţărănci, care să ajungă ilegitim obiect de veneraţie. Şi aici Biserica face neobişnuitul gest de a-şi pune ultima nădejde în ştiinţă şi în strategiile ei de a separa genele sfinţilor de ale păcătoşilor. Geneticianul a ajuns garantul canonicităţii. Dar ce curios lucru! Vreme de secole, Biserica – Ortodoxă sau Catolică, fiecare cu trucurile ei – a dezvoltat şi s-a ghidat după tehnici proprii de identificare şi autorizare a sanctităţii. De la identificarea pe baze onirice a obiectelor sau a relicvelor sfinte (Sfânta Elena, mama împăratului Constantin, are pe calea visului revelaţia localizãrii şi identificării Sfintei Cruci etc.) şi până la algoritmi fizico-chimici (lipsa procesului de putrefacţie, efluvii înmiresmate emanând din ţesuturile conservate, miracole survenite la faţa locului, prin atingerea relicvei etc.), Biserica şi-a creat forme de validare disociate şi chiar în contra spiritului îngust, materialist, al raţiunii ştiinţifice. Iar fabrica de moaşte cu vechime milenară a funcţionat fără reproş timp de două milenii. Cum de-a ajuns acum Biserica la mâna ştiinţei? Recunoaşte ea că nu mai e capabilă să-şi gireze şi să-şi mobileze singură panteonul? Cum se vor apropia credincioşii de un sfânt validat prin probă ADN, ca un criminal oarecare, nu prin minunile generate de corpus sancti ca probă ultimă, necesară şi suficientă? Este aceasta o mărturisire în favoarea ştiinţei, acceptă Biserica să devină un tovarăş de drum al ei (ca atunci când a acceptat testarea prin carbon 14 a Giulgiului din Torino), sau frica de osul de mujic îngropat la temeliile catedralei e mai mare decât temerea ancestrală că ştiinţa va ajunge, încet-încet, să uzurpe domeniile – fizice şi metafizice – ale Bisericii?

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper