Speciile cititorului

Un articol de Valeriu Gherghel

Dacă vreţi să ştiţi ce fel de cititor sunteţi, cercetaţi eseul de mai jos. Mai întâi, trebuie să vorbim despre speciile lecturii, întrucât, tot omul ştie, lectura nu este de un singur fel (ca sfinţenia şi virginitatea), ci de mai multe feluri, cel puţin patru, dacă este să-i credem pe Gérard Mauger & Claude Poliak (1998). Într-un studiu interesant, dar prolix, după o anchetă sociologică minuţioasă, ei deosebesc, aşadar, patru versiuni:
1. Lectura de divertisment: „lire pour
s’évader“: mai ales copiii (dar şi adulţii, uneori şi de obicei) citesc aşa. Eu însumi am citit în acest chip multă vreme, fiindcă, n-ar mai fi nevoie s-o spun, mi-am păstrat prospeţimea şi supleţea pînă la vîrsta generoasă de acum. Cărţi de citit astfel: Ivanhoe, Cei trei muschetari, Mizerabilii, Doi ani de vacanţă, Cavalerii teutoni, Stelele din Eger, Omul invizibil, San-Antonio. J. K. Rowling a scris pentru adolescenţi. Dan Brown pentru femei şi alţi oameni maturi cu preocupări subţiri, spirituale: câţi copii au făcut Maria Magdalena şi Iisus Christos înainte de Sfânta Cununie?; câţi după?; şi câţi nepoţi au avut?; câţi copii au avut, la rândul lor, nepoţii?; în ce idiom şi-a redactat Leonardo da Vinci carnetele?; se uita într-o oglindă veneţiană, când nota „adevărurile fundamentale“? Numai astfel de subiecte gingaşe îţi pun imaginaţia şi abilităţile silogistice în mişcare, doar aşa devii dintr-o dată înţelept şi înţelegi fără rest enigma Vieţii şi a Morţii.
2. Lectura didactică: „lire pour apprendre“. Reprezintă o deturnare gravă a lecturii de la plăcere: cititul devine o chestie foarte serioasă, aproape funerară. Primeşti nota maximă dacă poţi face un comentariu amănunţit despre, zic şi eu, figurile de stil din Strigoii de Mihai Eminescu, stilul paratactic în tratatele Sfinţilor Părinţi, metalepsa în Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne, sublimul în Gargantua şi Pantagruel, frecvenţa saficului în proza lui Sterne, influenţa ideologiei mic-burgheze în Misterele Parisului, anti-semitismul latent din romanele lui Philip Roth, pornind de la declaraţia lui Mickey Sabbath că „n-a făcut absolut nimic pentru Israel“ (Teatrul lui Sabbath), influenţa fenomenologiei în Muştele; criticii academici, ideologii, existenţialiştii atei citesc la fel.
3. Lectura de mântuire: „lire pour se parfaire“. Nu doar tipul de lectură presupus de Evanghelii intră aici, se înţelege de la sine. Aş numi, în primul rând, studiul / lectura de literatură self-help, alături, fireşte, de literatura care promovează în rândul adulţilor gândirea pozitivă şi dezvoltarea spirituală. Aşa citim, de pildă, lucrările cugetătorului particular Alain de Botton: cu scopul iluminării şi strălucirii interioare, cu scopul de a deveni sfinţi în viaţă, arhiepiscopi şi cardinali, sanctităţi, cu energia de a deveni mult mai buni şi mai milostivi decât aproapele / departele. Numai printr-o astfel de lectură hrănitoare poţi cuceri Armonia Interioară, Fericirea şi Dragostea, toate trei idealuri absolute.
4. Lectura estetică: „lire pour lire“. Produce, bineînţeles, o mulţumire estetică, o trăire estetică, o înfrigurare estetică şi o plăcere estetică, altfel spus, o plăcere mult mai fină decât plăcerea inferioară şi vinovată, produsă de lectura cărţilor lui Alexandre Dumas. Citim estetic Ulysses de Joyce, Divina commedia de Dante (îndeosebi „Purgatoriul“ şi „Paradisul“), prozele lui Samuel Beckett, Watt, Molloy, poemele lui Vasilisk Gnedov şi, în general, tot ceea ce ridică oarecari dificultăţi de comprehensiune.
Nu-i mai pun la socoteală pe filosofi şi eseişti, ei scriu oracular şi abstrus prin definiţie. În consecinţă, singura lectură care li se potriveşte este o combinaţie de 2 cu 4, deşi ei ar prefera tipul 3.
În concluzia acestei tipologii exhaustive, voi afirma că există (am demonstrat matematic deja) două (şi numai două) feluri de plăceri: desfătarea impură a celui care citeşte Paul Féval (père & fils, n-am ştiut până de curând că-s doi; au urmat pesemne exemplul lui Dumas; sau invers) şi desfătarea pură, curat estetică a celui care citeşte poemele lui
T. S. Eliot şi simte brusc un frison (shudder) inexplicabil pe şira spinării. Se înţelege de la sine: cel care studiază ceva pentru un examen, pentru o olimpiadă, pentru un grad profesoral nu simte nici o plăcere, oricât s-ar chinui să simtă. Iar cel care citeşte pentru a se salva din massa damnata îşi va găsi negreşit plăcerea direct în Rai.
Ce-a mai rămas de făcut este simplu. O aplicaţie elementară. Dacă vă plac romanele lui Coelho, citiţi de plăcere şi aveţi vârsta potrivită pentru a da la liceu. Dacă citiţi Iliada, puteţi fi de două feluri: sau elev / student / master / doctorand, sau estet feroce. Dacă citiţi cu creionul în mână Alain de Botton, Consolările filosofiei, să zicem, vă aflaţi sigur în căutarea mântuirii terestre sau chiar în pragul ei şi e bine să fiţi cu băgare de seamă.
Iar dacă nu citiţi chiar nimic-nimic (fiindcă nu căutaţi nici o plăcere), sunteţi cel mai câştigat din toată afacerea. Un ascet. Aţi scăpat de şcoli, de credinţe dubioase, de eresuri, nu aţi eşuat ca profesor de literatură sau / şi de filosofie, aveţi toată viaţa în faţă etc. Nu-mi rămâne în acest caz decât să mă plec în faţa fericirii voastre serenissime…

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper