Sirenele de alarmă ca breaking news

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Frapant numărul sirenelor care brăzdează ascuţit văzduhurile Bucureştiului! Enervantele şi inoportunele sirene ale coloanelor oficiale (ceea ce în Vechiul Regim era doar privilegiul la vârf, azi cunoaşte o mică democratizare, ca bonus al potentaţilor zilei din Casa Poporului). Mai rar, sirenele poliţiei. Sirenele pompierilor, cu deosebire în sezonul rece. Şi, la orice oră din zi şi din noapte, sirenele ambulanţelor (cu serviciul SMURD în vedetă).
Nici nu este foarte important, până la urmă, dacă sirenele de alarmă ale Bucureştiului sunt mai numeroase decât într-alte oraşe europene (deşi poate fi adevărat). Ne interesează mai curând funcţia autohtonă pe care o îmbracă. Or, foarte contrastant pare faptul că ele ne însufleţesc (şi ne contrariază), ca un „serviciu de permanenţă“ (ca să numim o instituţie de gardă vigilentă de până mai ieri), într-un oraş în general deprimat, cenuşiu (very grey, cum am auzit turişti străini la prima impresie sau compatrioţi expatriaţi, în vizită acasă). Un oraş cu privirile în pământ, cu o freatică nervozitate, transpirând mai ales în traficul auto şi în transportul în comun, dar gata să erupă „fără motiv“ oricând şi oriunde. Iritat şi lesne iritabil, hărţuit şi pus pe harţă, zgribulit şi cam trist, dacă ar fi să ne luăm după chipul, mina şi obiceiurile cotidiene ale multor concetăţeni.
Nu mai e o întâmplare această proporţionalitate răsturnată între agitaţia alertă a alarmelor ambulante şi letargia depresivă a oraşului, dacă, fără a le contesta pragmatica urgenţă, vedem sirenele ca pe un fel de breaking news, nu la televiziune, ci outdoor, pe stradă. Poate că frecvenţa lor depăşeşte puţin marginile raţiunilor practice sau poate că acestea din urmă poartă, într-un buzunar simbolic, şi alte semnificaţii. Ar deveni astfel plin de sens faptul că oraşul cenuşiu şi deprimat se însufleţeşte brusc şi se colorează emoţional, chiar şi numai pe moment, atunci când o sirenă cheamă la (com)uniune. Sentimentele şi trăirile, din conflictuale, acum converg. Cum chemarea o lansează în genere ambulanţele, sentimentul e cu atât mai justificat. Sentimentul comuniunii ori cel puţin o fuzionalitate colectivă obscură, ca o pauză la depresie. (În cazul coloanelor oficiale, ar fi vorba mai degrabă, dimpotrivă, despre o confruntare ambivalentă şi retroactivă cu supraeul*).
Nu doar funcţia sirenelor de alarmă care aleargă pe şosele este în cauzã, ele remarcându-se doar ca un happening  în stradă, periferic, al unei nevoi de fuzionalitate care şi-a aflat expresia, începând cu ’89, în multiple forme. În formaţiuni politice cu apeluri dintre cele mai stringente, emise uneori chiar din denumire, la „unitate“ sau „uniune“, adesea „naţională“ (utile ar fi fost, dacă din raţiuni limpezi). În dezastrele naturale şi campaniile naţionale de întrajutorare, sociale şi, mai trendy azi, „de conştientizare“, prin portavocea cărora a răsunat aceeaşi chemare. Şi, peste toate, în teleprogramele de actualitate, începând cu primele zile şi primii ani ai deceniului zece, mai adezive, acestea, decât orice „film artistic“, şi sfârşind cu interminabilele breaking news care au făcut reţeta multor posturi de televiziune, dintr-o nevoie de rating  tot urgentă şi nu prea bine lămurită. Azi, după ani de zile, „formatul“ de breaking news a fost atât de abuzat de televiziunile româneşti, cu deosebire de cele de „informaţii şi ştiri“, încât a căzut în deriziune. Cu atât mai mult ar trebui văzut poate ce alte funcţii mai avea acest format, acum, când a cam fost golit de conţinutul pe care se credea că îl are.
Ar trebui precizat însă că fuzionalitatea nu înseamnă comuniune, nu încă, şi poate niciodată, şi că această stare de uniune, pe cât de obscură, pe atât de compusivă, este de fapt şi cea care alimentează baia de nervozitate şi conflictualitate în care trăim, încercând totodată să ne definim identitar prin perpetua agresivitate îndreptată împotriva celuilalt, greu stăpânită, mereu justificabilă şi parcă incontinentă.

* Circula înainte de 1989 o legendă urbană despre cum un om îşi cumpărase din străinătate (din Siria, Libia, Iordania sau dintr-alte ţări arabe pe unde mai lucrau muncitorii români şi veneau apoi acasă cu abţibilduri, gumă de mestecat şi felurite gadgeturi strălucitoare) un claxon exotic ce răsuna ca o sirenă de miliţie. Omul a fost imediat arestat sau, într-alte versiuni, a fost interogat de cadrele de miliţie – cine a trăit atunci ştie ce însemna în imaginarul colectiv „să ai de-a face cu miliţia“.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper