Singurătatea numerelor prime

Un articol de RODICA GRIGORE

Yoko Ogawa, Profesorul şi menajera, traducere şi note de Anca Focşeneanu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2015

 

Teoria numerelor, numită de Gauss „regina matematicii“, cu principiile şi regulile sale, nu pare deloc, cel puţin la prima vedere, baza de la care să poată porni un roman dedicat studiului implicit al relaţiilor dintre oameni şi mizând mult pe sugerarea unor neaşteptate soluţii prin intermediul cărora fiinţa umană ar putea depăşi singurătatea. Cu toate astea, Profesorul şi menajera, cartea publicată în anul 2003 de scriitoarea niponă Yoko Ogawa, face exact acest lucru şi, aparent uimitor, devine un adevărat bestseller în Japonia, unde se vinde rapid în peste două milioane de exemplare, fiind şi ecranizată, în anul 2006, în regia lui Takashi Koizumi.
O minte sclipitoare
Acţiunea romanului este plasată în anul 1992, iar totul este relatat la persoana întâi de către o menajeră al cărei nume cititorul nu îl află; ea ajunge să fie angajată în casa unui client-problemă al agenţiei unde aceasta lucrează. Un client la cerinţele căruia alte nouă menajere, care îl serviseră anterior, nu făcuseră faţă. Decisă să-şi păstreze postul şi dând dovadă de multă răbdare şi de o infinită delicateţe, aceasta va merge în casa Profesorului (el e clientul!), fiind informată de către cumnata acestuia cu privire la principalele sale responsabilităţi şi atribuţii. Provocarea principală este că acest Profesor are mari probleme de sănătate: în 1975, fusese implicat într-un accident de maşină, în urma căruia, grav rănit la cap, îşi pierduse memoria. Prin urmare, el nu-şi poate aminti nimic petrecut cu mai mult de optzeci de minute în urmă; însă, cu toate astea, îşi aminteşte perfect tot ceea ce ţine de matematică, mare sa pasiune şi disciplina în care excelase în tinereţe – după strălucite studii la Cambridge, predase la universitate şi publicase lucrări esenţiale, numai că vechile realizări nu mai înseamnă nimic pentru el, din simplu – şi foarte durerosul motiv – că nu şi le mai aduce aminte: „E în stare să-şi amintească teoreme pe care le-a descoperit acum treizeci de ani, dar nu-şi poate aminti ce-a mâncat la cină, cu o zi în urmă. E ca şi cum în capul său există o singură casetă video care durează optzeci de minute. Când se înregistrează o informaţie nouă peste cele optzeci de minute, cele vechi se şterg, rând pe rând“.
Aflat în această situaţie, Profesorul, acum în vârstă de şaizeci şi patru de ani, încearcă să găsească o serie de strategii care să-l ajute (măcar oarecum…) să se descurce în viaţa de fiecare zi, care devine, pentru el, o provocare permanentă şi un univers plin de capcane. Soluţia care îi pare a fi cea mai la îndemână este să-şi prindă pe haine mai multe bileţele pe care notează lucrurile esenţiale, cel mai important fiind acesta: „Memoria mea durează doar 80 de minute“. Cu timpul, Profesorul ajunge să aibă hainele aproape complet acoperite cu hârtii de mai mari sau mai mici dimensiuni, pline cu informaţii – la un moment dat, el chiar desenează chipul noii menajere, pentru ca, în acest fel, să poată să se raporteze mai uşor la prezenţa ei. Numai că, în ciuda acestor soluţii de compromis, fiecare zi din viaţa menajerei începe cu aceleaşi şi aceleaşi întrebări pe care Profesorul i le adresează şi care vizează numărul ei de telefon, numărul de la pantof, greutatea pe care a avut-o la naştere. Fără îndoială că la început menajera se simte stânjenită şi uşor agasată de acest ritual, însă îi intuieşte şi tragismul, când îşi dă seama că aceasta e modalitatea Profesorului de a-şi (re)descoperi zilnic punctele de reper de care are nevoie pentru a se orienta cât de cât. Iar aceste puncte de reper trimit, direct sau indirect, la teoria numerelor, domeniul de care, în tinereţe, Profesorul fusese fascinat. Dialogurile aparent insipide cu privire la numerele de telefon dezvăluie, în faţa ochilor uimiţi ai unei menajere atente, tărâmul de-a dreptul miraculos al matematicii. Iar cititorul intră, chiar şi fără să vrea, în acest joc, integrându-se în lumea cărţii şi simţind, poate pentru prima oară, deliciile unei ştiinţe considerate în general dificilă. Căci, dacă menajera demonstrează că ştie să asculte şi că realmente vrea să înveţe, cel puţin pentru a deveni partenerul de discuţii care, după cum observă, îi lipseşte atât de mult Profesorului, acest profesor ştie să explice într-un asemenea mod, încât până şi cele mai dificile teoreme sau reguli par, deodată, accesibile. Iar dacă nu, măcar abordabile, fie şi până la un anumit punct, chiar şi profanilor. Astfel, divagaţiile cu privire la numerele (sau perechile) prietene, la numerele prime sau la esenţa lui zero cuceresc prin eleganţă şi concizie, romanul lui Yoko Ogawa netransformându-se nicidecum în teorie aridă, ci integrând informaţia ştiinţifică în însăşi existenţa personajelor: „Cu cât numerele sunt mai mari, distanţa dintre numerele prime creşte şi e mai greu să găseşti gemene. (…) E un fel de deşert. Oricât ai umbla, nu găseşti nici un număr prim. E numai nisip cât vezi cu ochii. Soarele bate nemilos, gâtul îţi e uscat, ochii îţi sunt iritaţi. Atunci ţi se pare că vezi în sfârşit un număr prim şi te repezi spre el doar ca să constaţi că este doar un miraj, doar vânt arzător“. Căci matematica şi mai cu seamă numerele reprezintă pentru Profesor singura modalitate de a stabili legătura cu celelalte fiinţe umane. Aşa cum alţii rostesc mai mereu clişeele obişnuite cu privire la sănătate sau la vreme, Profesorul are nevoie de numere pentru a nu se simţi complet pierdut într-o lume pe care o simte, zi de zi, tot mai puţin a lui.
Numere, teoreme, sentimente
Cu timpul, menajera începe să-l aducă în casa Profesorului pe fiul ei în vârstă de zece ani, care va fi numit Radical, Profesorul observând pe dată creştetul său plat, iar imaginea fiind legată, pentru el, de semnul matematic: „O să-ţi zic Radical. Semnul pentru radical oferă adăpost tuturor numerelor, fără să urască pe nici unul. Este un semn foarte generos“. Deşi aproape în fiecare zi copilul şi bătrânul au cam aceleaşi dialoguri în clipa când se întâlnesc, afecţiunea Profesorului pentru băiat este reală, necondiţionată şi imensă, ajutându-l la lecţii şi provocându-l, la tot pasul, să descopere alte şi alte rezolvări problemelor de matematică – şi, în general, problemelor cu care se confruntă. Aflat la rândul său pentru prima dată în compania unui bărbat care nu se plictiseşte şi nu se enervează dacă stă cu el (la fel ca şi mama ei, menajera a fost părăsită de tatăl copilului), Radical începe să dezvolte o reală pasiune pentru matematică şi să depăşească timiditatea de care nu putea scăpa anterior. Iar o altă pasiune pe care cei doi o împărtăşesc este cea pentru jocul de baseball, cu toate că memoria Profesorului se află, din acest punct de vedere, tot în anul 1975, când cel mai celebru jucător era Enatsu, purtând pe tricou numărul perfect 28.
E drept că, dacă avem în vedere nivelul strict al întâmplărilor, în cartea aceasta nu se întâmplă mai nimic. Dar, în buna tradiţie a prozei japoneze moderne, Yoko Ogawa reuşeşte să sugereze fără să spună până la capăt şi să convingă fără să explice. Relaţia complicată dintre Profesor şi cumnata sa, pe care menajera îi descoperă într-o veche fotografie păstrată cu grijă într-un fel de cutie secretă, ca şi dedicaţia pe care, cu mulţi ani în urmă, înaintea teribilului accident, Profesorul i-o scrisese acesteia, „Să nu mă uiţi niciodată“, nu duc spre un conflict secundar melodramatic ori sentimental. Ci, prin amănuntele acestea, autoarea se mulţumeşte să creioneze doar o sugestie şi, implicit, să nuanţeze linia întâmplărilor din prezentul aparent atât de monoton. Chiar şi o ceartă domestică e aplanată prin scrierea teoremei lui Euler, dovadă că într-adevăr domeniul numerelor e desprins din acel „caiet al lui Dumnezeu“ despre care aminteşte de fiecare dată Profesorul atunci când reuşeşte să rezolve o problemă sau când doreşte să-şi explice universul din jur în aşa fel încât, înainte de a-i face pe alţii să-l înţeleagă, să-l poată înţelege el însuşi.
Cartea în ansamblu devine, aşadar, un exerciţiu de virtuozitate în ceea ce priveşte relaţiile dintre oameni, dar şi legătura dintre trecut şi prezent. Structura narativă din Profesorul şi menajera este, la rândul ei, mult mai trainică decât se putea presupune la prima vedere, întâmplările relatate determinând cititorul să mediteze asupra unor probleme esenţiale: poate, oare, exista o afecţiune reală şi de durată faţă de un om care, în fiecare zi, ia totul de la capăt? Cât de mare trebuie să fie suferinţa unui om dotat cu o inteligenţă sclipitoare, dar sortit să nu-şi mai amintească nimic din tot ce i se întâmplă cu o oră şi ceva în urmă? Şi în ce măsură, oare, afecţiunea faţă de un copil sau tandreţea unei femei singure pot face măcar prezentul mai suportabil? Treptat, menajera şi Profesorul vor înţelege, fiecare în felul său, că evenimente nebănuite se petrec atunci când te gândeşti la numere aparent neînsemnate, iar frumuseţea universului va deveni, pentru menajeră şi pentru Radical, mult diferită faţă de tot ceea ce-şi imaginaseră înainte. Cartea, limpede ca o apă adâncă, dezvăluie pe parcurs profunzimi uimitoare şi demonstrează o capacitate analitică extraordinară din partea autoarei. Fără stridenţe şi parcă fără nici o notă de prisos, la fel ca în demonstraţia unei teoreme, Yoko Ogawa vorbeşte despre oameni, numere (mai ales frumuseţea pură a numerelor prime, mai cu seama a lui 11, deloc întâmplător cartea având unsprezece capitole) şi pasiuni intelectuale, acea zonă unde Profesorul se simte în siguranţă, mai în siguranţă decât în propria grădină, despre apropieri aparent imposibile; şi îşi lasă cititorul să se întrebe dacă poţi iubi pe cineva de care trebuie să-ţi aminteşti din nou în fiecare dimineaţă… Povestea afecţiunii dintre Profesor şi menajeră nu aduce în prim plan nici o strategie cunoscută, romanul acesta refuzând orice răsturnare de situaţie şi orice happy-end în sens tradiţional.
Scriitoarea abordează cu un extraordinar curaj tema singurătăţii, a dificultăţii comunicării, dar şi a posibilelor punţi pe care, dacă vor cu adevărat, oamenii le pot descoperi pentru a păşi unul către celălalt. În cazul acesta, teoria numerelor. Fără îndoială, teorema lui Fermat sau formula lui Euler reprezintă metafore ale relaţiilor stabilite între Profesor, menajeră, Radical şi cumnata, acum şi ea în vârstă, a Profesorului. Singurele metafore care ar fi putut funcţiona în cazul unor astfel de personaje şi al unei astfel de istorii. O istorie care e în primul rând despre oameni şi despre viaţă, despre diferite forme pe care le poate îmbrăca iubirea, şi, în egală măsură, despre matematica privită şi înţeleasă ca expresie perfectă a existenţei. Căci, după cum spune Profesorul, „singurul scop al matematicii este descoperirea Adevărului“.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper