Semnificaţia crizei refugiaţilor

Un articol de G.M. TAMÁS

Nu am o competenţã profesionalã în virtutea cãreia scriu despre criza care îi trimite pe sirieni, afgani, irakieni, eritereeni şi pe alţii în Europa. Informaţiile mele provin numai din lectura presei şi a câtorva cãrţi de specialitate. (Cf. http://www.newstatesman.com/ world/middle-east/2015/09/syrian-tragedy-and-crumbling-world-order.) Însã am ceva de spus despre criza în care Europa Centralã şi de Est se afundã dintr-o datã.
Ceea ce urmeazã nu va fi deosebit de agreabil. Situaţia este mult prea gravã pentru asta. Şi nu sunt în dispoziţia de a fi caustic sau de a enunţa lucruri originale. Este necesarã francheţea fãrã menajamente.
Povestea începe, desigur, în 1989. „Socialismul real“ – cãruia i-am fost adversar – a implodat. Ceea ce a pãrut un succes pentru generaţia mea de dizidenţi s-a dovedit a fi altceva pentru majoritatea populaţiei. Fãcând apel la înţelegerea retrospectivã, se pare cã nu mulţi oameni şi-au bãtut capul sã priceapã – altfel decât în termeni constituţionali: libertãţi civile şi altele asemenea – sistemul pe care eram atât de fericiţi sã-l vedem prãbuşindu-se.
Europa de Est a avut nevoie de o revoluţie şi de o tiranie revoluţionarã pentru a crea – cu un preţ exorbitant – o civilizaţie urbanã şi industrialã care sã punã capãt aproximativ unui mileniu de înapoiere agrarã şi servitute personalã. Privit dintr-o perspectivã tocquevillianã, „socialismul real“ nu a fãcut decât sã termine treaba absolutismului Habsburgilor şi Romanovilor, care demaraserã o dezvoltare modernistã – cu alte cuvinte, capitalistã – ce avea douã surse: investiţii de stat şi împrumuturi strãine (occidentale). Bãncile din Viena, Hamburg şi Paris s-au aflat în spatele expansiunii producţiei manufacturiere, statul furnizând infrastructura (cãile ferate, porturile, serviciile poştale, un minimum de educaţie elementarã, supravegherea, aparenţa ordinii publice). Acest lucru nu s-a schimbat din secolul al XVIII-lea. Dupã o perioadã mai lungã de autarhie în timpul lui Stalin, aceastã formulã s-a reafirmat. Sub pulpana „rãzboiului rece“, ţãrile din Europa de Est, începând cu anii 1960, au fost profund îndatorate Vestului. Regimul devenise extrem de conservator şi tot mai naţionalist. S-ar putea crede cã principalul duşman era – cel puţin ideologic – capitalismul occidental, dar nu-i aşa. Principalul duşman a fost (şi a rãmas) 1968 şi Noua Stângã, care le-ar fi putut aminti oamenilor de socialism, îngropat pânã atunci sub un consumism de mâna a doua. Presa oficialã ridiculiza mişcarea pentru drepturi civile din Statele Unite. În cadrul rubricii de divertisment a radioului de stat, afirmaţia „(…) iar acolo îi bat pe negri“ era întâmpinatã de hohotele rãsunãtoare ale publicului.
Idolul elitei intelectuale de stat nu era Karl Marx, ci Max Weber.
Orice neacceptare a scepticismului şi relativismului – de pildã, afirmarea importanţei revoltei – era consideratã (nu doar de funcţionãrime, ci şi de clasa mijlocie) „fanatism bolşevic“. Conservatismul modern nu e dogmatic, ci sceptic. Ideile preconcepute erau (şi sunt) celebrate drept tradiţie şi spontaneitate, teoria era respinsã drept armã a dictaturii, ostilã pluralitãţii perspectivelor şi expresiilor autentice ale sufletului naţional. Un conservatorism ce nu era diferit de pesimismul individualist al Vienei fin-de-siècle a fost (şi încã este) dominant.
Pânã în anii 1970, supremaţia statului, sprijinitã de capitalul strãin, a condus la schimbãri profunde, fãcute posibile de lichidarea unui foarte mãrunt sector capitalist din Uniunea Sovieticã (între anii 1920 şi 1925) şi din celelalte teritorii din Europa de Est (între anii 1945 şi 1948) şi mai ales de o uriaşã economie modernã recent edificatã. Principala realitate socialã a vechii Europe de Est – marile proprietãţi funciare care aparţineau încã aristocraţiei şi Bisericii, împreunã cu nenorocirea cumplitã a ţãranilor – a dispãrut fãrã urmã. Acum sunt societãţi urbane, în care majoritatea oamenilor, foşti ţãrani, ulterior muncitori industriali, în clipa de faţã „poporul pur şi simplu“, locuieşte în imense complexuri de blocuri, construite pe acelaşi calapod pretutindeni, din Shanghai pânã în Ljubljana şi Praga. Şi continuã sã locuiascã acolo, numai cã fabricile s-au închis, iar majoritatea oamenilor sunt şomeri sau pensionari. Adierea înfrângerii este inconfundabilã.
Rãmãşiţele rentabile ale economiei de stat au fost „privatizate“, adicã pur şi simplu cedate oligarhilor cu relaţii în sfera puterii politice. Actualul prim-ministru al Ungariei, un student fãrã un ban în buzunar în 1989, se aflã acum în fruntea unei mari întreprinderi miniere, agricole şi de construcţii, conduse de rude apropiate şi de lachei politici. Predecesorul şi arhi-inamicul sãu, la rândul lui un tânãr sãrac în 1989, este de asemenea multimiliardar. Aceştia nu au vreo experienţã sau vreun talent în afaceri, averea lor fiind o donaţie din partea unei naţiuni recunoscãtoare.
Însã cea mai mare parte din fosta economie de stat este o ruinã, un morman ruginit de mare nimic. În afarã de oligarhi, ce nu pot fi separaţi de stat, orice activitate care mişcã în aceste ţãri este finanţatã de capital strãin, împrumuturi strãine şi ajutor strãin. La fel ca acum o sutã de ani, teribila dorinţã naţionalistã de independenţã este folositã de nişte forţe care nici nu viseazã s-o punã în practicã, întrucât nu ar supravieţui nici mãcar o singurã sãptãmânã fãrã dependenţã totalã. Politicile al cãror rezultat îl puteţi constata singuri sunt cauzate de o combinaţie de resentiment şi ipocrizie.
Cum poate o astfel de societate sã nu fie dezbinatã?
Existã şi aici mari oraşe, în care citadinii sofisticaţi au aceleaşi preocupãri ca cei din Londra, New York, Boston, Paris sau Oslo. Şi existã zone rurale, în care 4 din cei 9 milioane de locuitori ai ţãrii trãiesc într-o descurajare cumplitã.
Un Bangladesh cu viscole.
A existat cândva analfabetism, naţionalism, antisemitism, militarism şi religie pseudocreştinã represivã. Pe urmã, în timpul „socialismului real“, un amestec de stat al bunãstãrii şi poliţie de stat. (În pofida lui, exista totuşi un sentiment al egalitãţii şi o oarecare demnitate a bãrbatului care muncea – accentul pe gen nu e întâmplãtor –, precum şi un sentiment al îmbunãtãţirii treptate, al progresului.)
Acum existã, fireşte, rasism.
Cum ai putea altminteri sã-i faci pe oameni sã voteze pentru dezmembrarea fãrâmelor de servicii sociale şi ajutoare sociale care s-au mai pãstrat? Cum ai putea stimula solidaritatea dintre clase („unitatea naţionalã“, dacã doriţi)? Cum i-ai putea convinge pe sãraci cã inegalitatea fãrã precedent lucreazã în interesul lor? Evident, prezentând şomajul şi asistenţa socialã drept ceva specific minoritãţilor etnice – în Europa de Est romii, în Europa Centralã şi de Vest turcii, kurzii, arabii şi imigranţii africani, în America de Nord negrii şi hispanicii –, astfel încât, în imaginarul popular, redistribuirea bogãţiei apare drept un hatâr fãcut unor popoare „strãine“. Fãrã sã-şi dea seama, liberalii contribuie la aceastã mare înşelãtorie politicã, întrucât concep problema socialã drept o problemã de discriminare etnicã sau rasialã (care, desigur, existã) şi o problemã ce ţine de drepturi. Conform sondajelor de opinie, grupurile şi ONG-urile care apãrã drepturile omului sunt cele mai urâte „instituţii“ în Europa de Est, în special de cãtre muncitori, deoarece se crede cã au un dinte împotriva „noastrã“ (şi sunt finanţate de cine altcineva decât de „evreimea mondialã“, numitã în presa conservatoare maghiarã, politicos, „puterea globalã din umbrã“).
Ascunderea realitãţii şi importanţei clasei  în capitalism a fost întotdeauna elementul central al tuturor ideologiilor dominate. În trecutul recent, principala comunitate politicã presupusã a depãşi şi transcende clasa a fost naţiunea civicã, legatã prin loialitatea faţã de Rege şi de instituţiile legitime ale statului, cu un accent apãsat pe Armatã şi pe Biserica de Stat. Astãzi, nu naţiunea tuturor supuşilor sau cetãţenilor loiali se aflã în centrul atenţiei, ci majoritatea etnicã, rasialã şi culturalã sau de limbã dintr-un stat dat (ceea ce numesc „etnicism“ – deosebindu-l de naţionalismul din trecut – în scrierile mele teoretice). Principala identitate politicã este cea albã, „arianã“, masculinã şi heterosexualã. În ciuda a ceea ce liberalii şi socialiştii gândesc sau afirmã. Singurul mare rival istoric al naţionalismului şi rasismului a fost clasa, aşa cum era definitã de mişcarea muncitoreascã internaţionalã – în aceastã privinţã (şi nu în alta) ea fiind, la scara istoriei universale, moştenitoarea creştinismului.
În absenţa socialismului internaţional în calitate de rival politic decisiv al ordinii prezente şi odatã cu erodarea oricãrei idei eficiente de naţiune civicã şi de „patriotism constituţional“ sprijinite de statul bunãstãrii, aşa cum a fost cazul în primele douã treimi ale secolului XX, cel mai puternic sentiment politic este cel al etnicitãţii şi nevoia de a-l reabilita. Atât ameninţarea de jos („coloraţii“ de un fel sau altul), cât şi cea de sus (finanţa internaţionalã, Imperiul American sau altele de felul acesta), atât cea din exterior (migranţii), cât şi cea din interior (minoritãţile trãdãtoare care şi-au pus în cap sã „ne“ distrugã ori sã distrugã sexualitatea noastrã „normalã“, cum fac persoanele LGBTQ) sunt resimţite ca ameninţând identitãţi ce altã datã erau vãzute ca fiind în cel mai bun caz subpolitice. În Ungaria, regimul de dreapta intenţioneazã sã „ne“ apere de pericolele gemene ale jihadismului musulman şi ale „axei New York-Tel Aviv“ (aici, multã lume crede cã acesta din urmã îl „trimite“ în Europa pe primul, pentru a o slãbi şi subjuga), fãrã a mai pune la socotealã „criminalitatea ţigãneascã“, o sintagmã preferatã a Dreptei. („Romii sunt arma biologicã a evreimii globale“ şi aşa mai departe. Însã acum, un numãr destul de mare de intelectuali evrei împãrtãşesc panica izvorâtã din „ameninţarea islamicã“…)
Nimic nu poate fi mai îndepãrtat de imaginaţia Europei de Est decât cuvintele lui Jeremy Corbyn, noul lider al laburiştilor englezi, care i-a numit pe refugiaţi „oameni ca noi“, aplicând principiile fundamentale ale dreptãţii sociale şi în cazul strãinilor cu pielea întunecatã. Cetãţenii nealbi, nearieni şi gay nu fac parte din naţiune în Europa de Est (şi poate nicãieri). Un prieten şi coleg maghiar, conservator, a afirmat într-un articol recent de pe o cunoscutã platformã on-line cã duşmanul este Immanuel Kant. (Prin Kant probabil cã voia sã spunã Marx, dar nu conteazã. Se înţelege.)
Afluxul masiv de refugiaţi din Orientul Mijlociu, Asia Centralã şi Africa în Europa Centralã şi de Vest a aruncat continentul european în vrie. Atât incompetentele, ignorantele şi prost plãtitele aparate represive de stat din Grecia, Macedonia, Serbia şi Ungaria, cât şi bogatele şi bine-organizatele birocraţii din Austria şi Germania s-au dovedit incapabile sã facã faţã situaţiei. Cu excepţia Ungariei, ele ezitã între universalismul şi egalitarismul „kantian“ şi etnicismul fãţiş, între omenie şi cruzime.
Ca întotdeauna, perseverenţa şi determinarea înving. Singurul om de stat european care ştie ce face e prim-ministrul maghiar Viktor Orbán, a cãrui influenţã reprezintã unul dintre cele mai mari dezastre din istoria Ungariei. D-l Orbán este învingãtor. Politica sa de imigraţie zero şi de împrejmuire cu sârmã ghimpatã a graniţelor câştigã. Austria şi Germania impun acum controale la graniţã, iar guvernele îşi schimbã poziţia de la o orã la alta. Puteţi spune cã este o ipocrizie – guvernul maghiar a autorizat o companie offshore misterioasã sã vândã în mod oficial cetãţenia maghiarã strãinilor bogaţi la preţul de douãzeci de mii de euro; majoritatea apartamentelor din clãdirea în care locuiesc în centrul Budapestei sunt deţinute de strãini; în magazinele şi cafenelele din cartierul meu eşti salutat în limba englezã, cãci etnicii maghiari reprezintã o minoritate infimã pe strãzile din jurul clãdirii Parlamentului; yuppies americani, indieni, scandinavi, japonezi şi italieni sunt pe aici mai curând regula decât excepţia; Budapesta, Praga şi Zagreb gem sub greutatea mulţimilor nesuferite de turişti occidentali – însã cum naţionalismul a fost întotdeauna ambiguu şi nesincer, noul etnicism e la fel.
Ceea ce trebuie înţeles este cã existã ceva de genul imigraţiei concurenţiale. Ţãrile Europei de Est nu pot supravieţui fãrã emigrarea în Europa de Vest a forţei lor de muncã excedentare. Cu câţiva ani în urmã, populaţia României era de 23 de milioane – acum este de 18 milioane. În ultimii doi ani, 600 de mii de maghiari (dintr-o populaţie de 9 milioane) au pãrãsit ţara cu destinaţia Marea Britanie şi Germania, cea mai mare parte fiind tineri muncitori calificaţi şi absolvenţi de universitate. (Existã o lipsã alarmantã de medici şi asistenţi medicali.) Dacã aceştia vor fi înlocuiţi de refugiaţi musulmani (şi creştini orientali), aceasta ar însemna un dezastru economic, întrucât populaţiile îmbãtrânite est-europene – cu sistemul de pensii şi cel medical în prãbuşire – nu pot spera sã se descurce fãrã banii trimişi de nepoţii lor din Occident.
E în interesul vital al unor ţãri ca Ungaria sã-i opreascã pe refugiaţi, întrucât noi concurãm cu ei pentru resursele occidentale, economiile interne ale ţãrilor est-europene fiind nişte glume triste. Nu doar cã oameni precum d-l Orbán sau prim-miniştrii Slovaciei şi Cehiei, d-nii Robert Fico şi Bohuslav Sobotka, sunt refractari la a-i accepta pe refugiaţi – care sunt hrãniţi şi îmbrãcaţi numai din resursele secãtuite ale unor voluntari pe cât de admirabili, pe atât de epuizaţi –, ci vor sã se asigure cã emigranţii „noştri“ vor câştiga întrecerea, uşurând prin aceasta povara de pe sãrãcãciosul nostru buget social, unde ajutorul de şomaj poate fi accesat doar de cei care se înscriu sã presteze o muncã obligatorie în beneficiu public (salariul este în jur de 150 de euro pe lunã), organizatã şi supravegheatã de poliţia maghiarã de stat.
Invocarea dorinţei de a ne conserva aşa-numita moştenire creştinã occidentalã şi de a salva Europa de la o sinucidere culturalã – şi, vai!, acest lucru este crezut de multã lume şi ajutã la mobilizarea în favoarea Dreptei chiar şi a oamenilor care au interese elementare diametral opuse acestor politici – poate pãrea ridicolã, dar nu este.
Dupã 1989, interpretat ca sfârşitul definitiv al proiectului Iluminist, se crede mereu cã este imposibil sã desfãşori o criticã moralã a politicii, o astfel de criticã fiind consideratã, în culturile noastre antifilosofice, romantic-reacţionare, îngrozitor de kantianã şi de marxistã. Afirmarea interesului brut este suficientã pentru a justifica legislaţia funestã (ce face din imigraţie o infracţiune) şi starea de excepţie (Notstand, état d’urgence) declaratã de guvernul maghiar. (Acest lucru este descris foarte bine de Kim Lane Scheppele în Politico: http://www.politico.eu/article/orbans-police-state-hungary-serbia-border-migration-refugees.) Negarea aplicãrii drepturilor omului refugiaţilor – acest lucru contravine legislaţiei maghiare şi internaţionale, dar nu conteazã –, împrejmuirea graniţelor cu Serbia şi România (şi poate cu Croaţia), coruperea sistemului juridic, silit sã respingã automat cererile de azil, refuzarea în mod explicit a dreptului solicitanţilor de a li se traduce într-o altã limbã decât maghiara deciziile oficiale au stârnit unele proteste, mai cu seamã din partea unor jurişti liberali şi a câtorva universitari din ştiinţele sociale, însã grosul opiniei publice tace. Existã o oarecare compasiune pentru refugiaţii sãraci şi copilaşii lor, dar aproape nimeni nu este pregãtit sã-i primeascã, printre noi, pe oricare dintre ei. Indignarea justificatã şi rezonabilã a guvernelor sârb şi român – cu mult mai tolerante şi democratice decât cele ale mai bogatelor ţãri central-europene, aşa-numitul grup de la Visegrád – este ridiculizatã sau în cel mai bun caz ignoratã. Intelectuali cunoscuţi în toatã lumea precum Imre Kertész şi György Konrád susţin, mai mult sau mai puţin prudent, impostura isteriei antiislamice pe care o vânturã Dreapta. La fel fac şi alţi reprezentanţi de seamã ai societãţii. Dreapta antisemitã şi cea filosemitã vor fi în sfârşit în stare sã anunţe solemn o fuziune. Atmosfera moralã este în mod iremediabil poluatã.
Sã ne amintim de zile minunate de varã din anul 1944, când zeci de mii de evrei au fost forţaţi sã mãrşãluiascã spre moarte pe strãzile Budapestei: la cinematografe rulau comedii muzicale, teatrele puneau în scenã operete vesele, cabaretele şi cluburile de noapte ofereau distracţii pe cinste, iar oamenii citeau rubrica de sport din gazete, plictisiţi de ştirile de pe front. Muzica susura în jurul restaurantelor şi teraselor de pe malul Dunãrii, exact ca acum. Bãrbaţii admirã tinerele femei în ţinutele lor sumare de varã şi se citeşte poezie în localurile scãpãtate la modã.
Sfârşitul lumii abia dacã ar fi observat sau ar fi desconsiderat cu nepãsare ca neavând nicio consecinţã.

Traducere din englezã de Andrei State
Articolul de faţã a fost publicat iniţial pe 19 septembrie 2015, în cotidianul norvegian Klassekampen.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper