Romanul toamnei editoriale franceze

Un articol de TEODORA DUMITRU

Până la finele lui octombrie vor apărea „peste 400 de romane franţuzeşti” (după Le Figaro). 589 de noi romane franţuzeşti şi străine este suma vehiculată de Pierre Assouline, editorialistul de la Le Magazine
littéraire, numărul din septembrie a.c.. Dacă cifra e un motiv de euforie sau de scepticism (în raport cu recolta franceză a anilor trecuţi sau cu piaţa editorială mondială) e un lucru de mai mică importanţă; mai importantă pare traiectoria genului roman ca atare, ce anume converge spre el astăzi, ce se lasă atras spre această etichetă în condiţiile în care e gândită şi se face literatura în Franţa şi aiurea. Iar politica şi practica romanului – a celui francez, cel puţin – par să fi suferit metamorfoze substanţiale. Fără să am pretenţia unui verdict foarte documentat, mi se pare totuşi că romanul franţuzesc actual se distanţează tot mai mult de reţeta (să-i zicem) clasică a ficţiunii – în care existenţa literară a personajelor prevalează asupra surselor ei reale şi chiar le transcende, conform unei logici imanente a textului – preferând să-şi extragă pretextele din sfera deja-întâmplatului, deja-trăitului şi a personajelor deja construite de istorie. Aşa s-ar explica faptul că poate cea mai potentă în sensul ficţiunii pure pare, în acest peisaj, traducerea din suedeză a romanului Millennium 4 – Ce qui ne me tue pas de David Lagerkrantz (un fost reporter suedez care a luat asupră-şi controversata iniţiativă de a duce mai departe saga lui Stieg Larsson), carte de care s-a legat, cu sau fără strategii de marketing, şi o oarecare doză de scandal. În schimb, când comite un polar, romancierul francez contemporan aleargă în jurul morţii lui Roland Barthes şi a cabalei semioticii – vezi romanul lui Laurent Binet. Majoritatea scrierilor franţuzeşti intitulate azi romane parcă nu se mai pot desfăşura fără protagonişti anexaţi automat la dubluri cu existenţă reală. Proliferează eroii (antieroii sau non-eroii) cu autenticitate demografică indubitabilă (nu zic civilă, ca să nu fac o nedreptate aşa-numiţilor sans papiers), furnizaţi de economia, sociologia şi de geopolitica zilei; se face, altfel spus, literatură cu persoane/ personalităţi, nu cu personaje. Sau se face literatură în care protagoniştii sunt nu mai sunt oamenii, ci conceptele – terorismul, dictatura, Islamul, Holocaustul şi chiar semiologia sau structuralismul – caz în care omul ilustrează mai curând categoria de victimă a conceptului, decât pe aceea de subiect în sine. (Calitatea esenţială a persoanelor din proza franceză contemporană pare, oricum, aceea de victimă; tipurile critice sau ofensive au ieşit oarecum din modă.) Se scrie şi se traduce din şi pe subiectul moştenirii arabe a Franţei (vezi algerianul Boualem Sansal, cu 2084, ed. Gallimard), se face în continuare capital de imagine din halourile negative al Holocaustului (La Carte des Mendelssohn, ed. Sabine Wespieser) şi, mai nou, al terorismului islamist; sau din investigarea literară a psihologiilor unor dictatori livraţi de istoria reală – Saddam Hussein şi Muammar Gaddafi – mai mult simple studii de caz, fără alonja simbolic-universală şi inovaţia estetică din romanul sud-american. Romanul geopolitic sau polar-ul semiologic – iată noile specii.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper