Romanul emigranţilor

Un articol de CONSTANTIN CUBLEŞAN

Monica Săvulescu Voudouri, Dacă treci podul Soweto, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015

 

Când în 1989 apărea romanul lui Eugen Zehan, Prins în capcană, tratând experienţele de viaţă ale emigranţilor din România, obligaţi a locui o perioadă de acomodare într-un soi de „ghetou al străinilor“, în Austria, am presupus că vor urma numeroase altele, tema devenind una de actualitate mai ales după evenimentele din decembrie ale aceluiaşi an când au început de-acum să plece din ţară numeroase persoane, cu precădere intelectuali, căutând a-şi reface sau a-şi desăvârşi viaţa într-un spaţiu de libertate autentică, în condiţii europene de civilizaţie, în societăţi cu adevărat
democratice. N-a fost să fie aşa.
Subiectele luate din evenimentele existenţei celor aflaţi în diaspora n-au răzbătut în literatura noastră decât în foarte mică măsură şi nu întotdeauna în cărţi de cea mai bună calitate. Iată însă că de curând, Monica Săvulescu Voudouri, scriitoare de marcă, de altfel, ce s-a impus încă înaintea plecării sale din ţară, în 1980, cu volumul de nuvele Tulburi apele Crasnei (1974) urmat de trei romane bine primite de critica literară (Lumea toată, slobodă, Pragul de sus şi Pietrele din lună), consecventă cu preocuparea pentru lumea emigraţiei (nu numaidecât româneşti) despre care a scris câteva cărţi: În Europa! În Europa! şi Diaspora, rădăcinile mele, ambele din 1993, vine cu un roman de un dramatism liric emoţionant, Dacă treci podul Soweto, configurând câteva destine semnificative pentru ceea ce se poate numi de-acum omul mapamondului, căci graniţele geografice nu mai reprezintă bariere efective pentru cei ce doresc să-şi practice meseriile acolo unde cred că au cele mai bune condiţii, să-şi dezvolte talentele, să-şi împlinească viaţa intimă dincolo de orice restricţii obtuze impuse de apartenenţa la vreo anume religie, naţionalitate, rasă etc. „Meseria mă poartă – spune eroina romanului – dintr-o parte în alta a lumii. Asemenea multora din generaţia mea, experienţele mele s-au derulat departe de locul în care m-am născut. Am plecat în necunoscut. Trăiesc pe teritorii străine (…) Mă mână profesia de la o destinaţie la alta. Locuri la care mă adaptez. Oameni pe care îi cunosc ca să-i uit, mai devreme sau mai târziu. Legături temporare. Un prezent continuu. Început, ca o a doua naştere, într-o altă ţară decât a mea“. Ceea ce înseamnă, continuă aceasta, că „fac parte dintr-o generaţie care «şi-a câştigat mobilitatea»“, întrebându-se însă, cu îndreptăţire: „Oare care-a fost preţul?“ Tocmai despre acest preţ vorbeşte Monica Săvulescu Voudouri în romanul său.
Eroina, Marisia, scenografă cu totul remarcabilă în ţară, lucrând la teatre din capitală şi din provincie, se simte, de la un moment dat, bulversată de opacitatea celor care trebuiau să-i aprecieze creaţia („Doamnă Marisuca – o consolează, cu simplitatea, dar verticalitatea gândirii sale, un maşinist de scenă – nu puneţi la suflet. Dânsul nu e ca dumneavoastră. Nu e dintre ăia de-şi fac probleme. Priviţi-i şi dumneavoastră pe toţi cum râde şi bea beuturi scumpe. Dânşii e marţafoi“) şi simte că are nevoie de un alt aer pentru a putea respira cu desăvârşire liberă în exprimarea sa artistică. De altfel, nici viaţa de familie nu e tocmai liniştită, aşa că hotărăşte să rupă cu realitatea din ţară şi se exilează în Olanda împreună cu fiica sa, aflată încă la o vârstă fragedă. Aici cunoaşte viaţa de azilant, într-un mediu cu oameni de diferite naţionalităţi, cu diferite personalităţi, şi urmează regimul birocratic de asistenţă socială, până izbuteşte să-şi facă un rost în noua sa existenţă. „Totdeauna există şi o altă realitate decât cea pe care o cunoaştem – îşi spune Marisia – Orice perspectivă schimbată asupra vieţii, până la urmă, îmbogăţeşte“. Cunoaşte astfel alţi oameni, are o mulţime de relaţii noi, trăieşte momente mai dificile, dar şi altele care îi aduc satisfacţii. Romanul relatează tocmai această lume în mişcare, cu dramele personale ale unor oameni veniţi din toate colţurile lumii. Ea însăşi călătoreşte (îşi găseşte rostul în Grecia), mai apoi fiica sa, devenită medic, pleacă, urmându-şi vocaţia, în Africa, la Cape Town, în plină luptă împotriva apartheid-ului, mereu însă urmărind-o acel miros de fân proaspăt cosit („Mirosul de fân cosit mă învăluie, trezindu-mi deodată, amintirea tinereţii“) care, într-o sugestie delicată a autoarei, reprezintă, de fapt, sentimentul dragostei de ţară, nostalgia după meleagurile natale.
Romanul este alcătuit dintr-un număr de mărturisiri, de voci diferite, ale celor care îl animă, care îl populează (Nadia, Jurrian, Piet, Gerrit, Mamphela, Sofia, Iorgos), fiecare etalându-şi problemele de viaţă personale trăite însă într-o conexiune socială, într-o solidaritate de grup. Desigur, frământările interioare nu lipsesc. Dimpotrivă, ele predomină, eroina punându-şi mereu întrebări fundamentale în privinţa propriului destin: „oare cum se poate împleti plecatul în lume cu rămasul pe loc? Unde e creşterea? Care e pierdere? Ce mai avem – cei plecaţi, cei rămaşi – în comun? (…) Cine îmi va putea şterge din minte prima perioadă de după emigrare, şocul, inadvertenţa dintre aşteptări şi realitate, poate neşansa unei adaptări în sincope, poate şansa de-a vedea viaţa şi dintr-o altă perspectivă decât cea prin care eram pregătită să o privesc?“ Întrebările acestea, exprimate într-un fel sau altul, sunt ale tuturor personajelor romanului, care alcătuiesc astfel dramatice trasee umane. Dramatice poveşti pe care le derulează prozatoarea. „Ai un dar de a aduna fel de fel de poveşti tragice“, îi spune la un moment dat cineva eroinei, ceea ce este perfect valabil pentru autoarea romanului, căci în epica domniei sale se întretaie mărturisiri, se revelează dialoguri, se desenează profiluri umane doar din câteva trăsături de condei, din câteva fraze, din mărturisiri sau evocări.
Monica Săvulescu Voudouri are darul povestirii, într-un cenzurat sentimentalism, mereu susţinut de un filon poetic subteran (răzbătând la suprafaţă doar în sumarele contemplări ale peisajului: „A căzut întunericul. S-au aprins felinarele. Lumea se îndreaptă spre maşinile care fac legătura cu centrul. Mulţi turişti. Unii vin pentru prima dată. Alţii, pentru fiecare vacanţă. Grecia este pentru toţi ca un virus. De care nu reuşeşti să mai scapi. L-ai luat odată, îl porţi după tine toată viaţa. Tânjeşti. Să te întorci sub cerul cu stelele jos, să le prinzi în palmă. Unde seara miroase a mare. Şi unde ţi se pare că aerul cântă“), de o căldură sufletească ce dă epicii sale fior de autenticitate şi deplină sinceritate. Interesant este cum această lume, aceste destine ce se conjugă în acţiunile lor de devenire pe alte planuri existenţiale, îşi simt libertatea marcată de un sentiment al înstrăinării. Prozatoarea nu divaghează pe această temă, nu o teoretizează câtuşi de puţin, dar, cu discreţia cu care urmăreşte trăirile fiecăruia în parte, face loc mereu unei nostalgii profunde ce animă, paradoxal, tocmai perspectivele de viitor. E un roman al căutărilor de sine, al încrederii în capacitatea fiinţei umane de a se adapta la orice condiţii de mediu şi de societate, fără a trişa însă niciodată speranţa de mai bine.
S-ar putea crede că acest roman e scris conjunctural, având în vedere fenomenul emigraţiei cu care se confruntă în aceste momente Europa. Dar, înţeles astfel, am diminua mult amplitudinea ideatică a demersurilor prozatoarei care vorbeşte, în fond, prin exemplificarea unui destin individual (a unor destine individuale), despre destinul actual al umanităţii în mişcare, pe diversele meridiane ale globului, ce configurează, prin aspiraţiile sale, un alt mod de a trăi planetar. Faptul că se referă în context la mişcările studenţeşti din anii şaptezeci sau la actele teroriste, de anul trecut, asupra unei revistei umoristice din Franţa, etc., nu înseamnă câtuşi de puţin coborârea în particular a unei problematici de interes general azi, pretutindeni în lume. Destinul Marisiei şi apoi al fiicei sale, Nadia, sunt în felul lor exemplare pentru condiţia omului modern ce-şi caută împlinirea, degajat de cerinţele tradiţionale ale apartenenţei (încorsetate de cutume) la o identitate naţională rigid înţeleasă. „Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să mă adaptez unei lumi, aşa cum e ea – se mărturiseşte Nadia – Adică, am realizat la un moment dat că există şi o altă lume (…) Şi-am încercat să-mi găsesc locul. Mi-a reuşit“.
Romanul Dacă treci podul Soweto al doamnei Monica Săvulescu Voudouri e emoţionant prin simplitatea şi sinceritatea confesiunilor eroilor lui, prin coborârea abilă în subteranele conştiinţelor unor oameni aparent singuratici, dar solidari cu destinul unei societăţi ce nu şi-a pierdut omenia.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper