Riscuri ale interpretării în psihanaliza culturală

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

În psihanaliza culturală sau aplicată hermeneutica psihanalitică pare un exerciţiu intelectual. Pur intelectual. Cum, fie că interpretăm psihanalitic o carte, un film sau o sculptură, creatorul ei lipseşte de pe divan, transferul şi răspunsul acestuia lipsesc. Lipseşte astfel elementul-cheie al interpretării din psihanaliza clinică, analizându-l, cel pentru care o interpretare are sau nu are sens, este sau nu este adecvată sau oportună într-un anumit moment şi care poate oferi un feedback în această privinţă.
În lipsa analizandului psihanalistul cultural se descurcă după cum poate. În cea mai completă, probabil, aplicare sistematică a psihanalizei în cultură, psihocritica, Charles Mauron imagina patru paşi sau trepte de aplicare, începând cu juxtapunerea operelor literare ale unui autor sau chiar ale unui gen literar pentru aflarea, precum în suprapunerea fotografiilor lui Galton, elementele comune ale unui autor sau gen, firele roşii care îi traversează opera, continuând cu identificarea, astfel, a metaforelor obsedante şi a mitului personal al autorului şi finalizându-se cu o „verificare“ a rezultatelor obţinute – realizată prin apel la versiunile intermediare, de şantier, ale unei opere, la ceea ce a fost şters („refulat“ sau „reprimat“ am mai putea spune), la mărturiile anturajului creatorului şi mai ales la corespondenţă, jurnale, memorii etc. Cu alte cuvinte la o verificare în biografie a rezultatelor obţinute pe seama operei.
Riscurile aici sunt cele care decurg din incompletitudinea materialelor de verificare: oricând un amănunt poate scăpa din vedere, dintre mănunchiul materialelor „de bucătărie“ ale creatorului ori din memoria posterităţii. Or, acel amănunt poate schimba ori poate chiar răsturna o interpretare. De unde ştim că am epuizat toate materialele probatoare? Le cunoaştem în integralitatea lor? Şi, chiar dacă da (deşi puţin probabil), poate fi interpretul sigur că deţine „tot“? (Şi ce înseamnă „tot“?).
E o incompletitudine de principiu, aş spune.
Doar un exemplu: acum mai mulţi ani un psihanalist îşi construia o întreagă interpretare psihanalitică a operei şi a personalităţii lui Constantin Brâncuşi pe un fapt biografic axial: Brâncuşi ar fi fost înscris în acte de părinţii săi, cu numele, abia după trei zile de la naştere. Iată o traumă în viaţa genialului artist, care ar explica multe din punct de vedere psihanalitic, într-o înlănţuire foarte coerentă şi fertilă în insight-uri. Un specialist în opera şi biografia lui Brâncuşi (probabil cel mai avizat), prezent la conferinţa psihanalistului, a venit cu precizarea că faptul respectiv nu e câtuşi de puţin neobişnuit, ba chiar un obicei în Oltenia rurală a acelor vremuri, cam toţi gospodarii locului procedând aidoma (dintr-un motiv lesne de înţeles, omenesc, prea omenesc: vreo trei zile după zămislirea copilului se îmbătau de bucurie). Inutil de spus: întreg eşafodajul interpretativ, altfel extrem de coerent şi de inovator, s-a năruit la aflarea unui fapt nu atât biografic, cât istoric, tributar obiceiurilor locale.
Aici stă, de altfel, un întreg scandal, care nu se mai sfârşeşte (şi probabil că nu se va sfârşi cât psihanaliza), al psihanalizei culturale, cel puţin a celei aplicate la opera literară: interpretăm opera sau / şi autorul? Foarte multe intepretări amestecă de la început cele două planuri, tentaţia de a psihanaliza şi autorul, chiar in absentia, fiind cumva naturală. Unii chiar o declară programatic, precum Dominique Fernandez cu a sa metodă psihobiografică. Alţii acuză interferenţa şi încearcă să despartă apele, argumentând, istoric, că nici Freud, de pildă în analiza operei shakespereane, nu recurge la biografia acestui mare necunoscut. Este, de pildă, cazul psihanalistei Janine Chasseguet-Smirgel, care la începutul anilor ’70 încearcă să interpreteze filme – fără autor (ar fi, de altfel, şi greu să stabileşti un singur autor aici), extrapolând cultural teoria kleiniană a relaţiilor de obiect.
Psihanaliza culturală interpretează, prin urmare, cu sau fără autor? Iar dacă autorul urcă, totuşi, pe divan: interpretează în principiu opera sau autorul?

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper