Relecturi critice în contemporaneitate

Un articol de CORNEL MUNTEANU

Constantin Cubleşan, D.R. Popescu în labirintul mitologiei contemporane, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015

 

Cu o activitate literară rodnică, de peste cinci decenii, Constantin Cubleşan continuă să fie prezent în actualitatea literară cu acea acribie intelectuală şi acelaşi entuziasm al lecturii mereu revigorate. De câteva bune decenii, două direcţii ni se par relevante în preocupările istoricului şi criticului literar: prima, şi cea mai consistentă, vine din zona eminescologiei, a doua, din zona studiilor monografice, punctuale.

În ambele, Constantin Cubleşan face dovada unui spirit analitic atent la mişcarea de idei şi fecund în deschiderile spre sinteze integratoare. Constantin Cubleşan a adăugat nu doar consistenţă experienţei scrisului său matur, ci a şi calibrat orientarea lecturilor sale critice spre actul responsabil şi onest al valorizării studiilor critice, într-o posibilă reevaluare a dinamicii istoriei literare, în diferitele ei vârste şi în variatele forme de reprezentare. O recitire azi, cvasi-acoperitoare pentru scrisul acestui autor contemporan, care resuscită lecturi critice de repoziţionare şi o mai justă situare în orizontul cititorului de mâine, este şi miza noului studiu monografic al lui Constantin Cubleşan despre întreaga creaţie a octogenarului Dumitru Radu Popescu.
Volumul recent apărut, Dumitru Radu Popescu în labirintul mitologiei contemporane, nu reprezintă doar un act de recuperare pentru acest autor, intrat, pe nedrept, în conul de umbră al criticii contemporane, ci şi unul de reevaluare a creaţiei în contextul atât al anilor şaizeci, cât şi în actualitatea literară. Această reevaluare are şi o miză „sentimentală“, cum expune criticul în preambulul studiului, o amiciţie condescendentă care atinge pe alocuri întâlniri comune între cei doi în spaţiul literaturii, un D.R. Popescu în ipostaza shakespeariană a unui Rege Lear, care, după părăsirea conducerii Uniunii în 1989, s-a retras o vreme tăcut, asumându-şi trecutul, dar revenit în ultima vreme ca scriitor, recuperându-şi „regatul literelor, al cărţilor şi al spectacolelor“. Gestul recuperator, acum la senectutea scriitorului Dumitru Radu Popescu, devine astfel vector al reevaluării critice, subsumându-şi integral creaţia unei abordări globale a prozei sale, şi nu numai. „Lumea ca labirint“ pare să fie supratema sub care Constantin Cubleşan aşază creaţia lui D.R. Popescu, o lume a transformărilor bulversante pentru individul uman şi căreia autorul „îi propune un autentic sistem mitologic al actualităţii noastre labirintice (numeroase personaje traversează opera dintr-o carte în alta, dintr-un subiect în altul), o mitologie a decăderii morale, a maculării conştiinţelor sub semnul unui destin impus deasupra voinţei lor (…) o mitologie a maculaţilor de şi în istorie“.
Volumul monografic se structurează după genurile dominante în care s-a afirmat scriitorul (nuvelistul şi romancierul), dar şi publicistul proteic în formule diverse de articole şi eseuri, unele dintre ele cu trimiteri la creaţia fictivă a lui D.R. Popescu. Ultima parte (Addenda) este un excurs critic în receptarea operei, adusă la ultimele achiziţii.
Criteriul cronologic al inventarierii operei este subsumat celui modal şi configurează nu doar etape în devenirea lui D.R. Popescu, ci constituie interstiţii în care circulă idei şi personaje din întreg arealul prozei autorului. În aceste interstiţii, spiritul analitic al lui Constantin Cubleşan fixează tipologii textuale, înseriază şi propune moduri şi tehnici narative preferate de autor, etajează demersul critic printr-o conjugare echilibrată a sugestiilor de lectură în infra(structura) atât a ansamblului, cât şi a fiecărei opere. O motivare a preferinţei autorului pentru proza scurtă ia în discuţie „o strategie artistică“ a scriitorului care a parat „metoda realismului socialist“, ocolind romanul cu „eroi exemplari“ şi „conştiinţe vii ale socialismului în ascensiune“ şi concentrarea pe „fragmentul de viaţă trăită autentic“, „eroi fără trecut, dar cu o biografie veridică în trăirea emoţională a clipei lor istorice“. Evitarea tezismului socialist, în cazul primelor nuvele ale lui D.R. Popescu (Mări sub pustiuri, Duios Anastasia trecea), cu eroi care urmează propria conştiinţă şi nu-şi revendică apartenenţa la colectivitate ca „bloc de indivizi fără personalitate“, ci aparţin lor înşişi, ca oameni cu drame individuale. E limbajul unei evadări, cel al „prozei metaforice“, cum bine a sesizat C. Cubleşan în cazul nuvelei reprezentative Leul albastru, nuvelă care a produs şi o amplă dezbatere publică, în epocă, după rigorile comandamentelor ideologice ale vremii, la momentul apariţiei (1965). Fişa istorico-literară a nuvelei, cu întreg caruselul criticii negativiste de tip socialist, demonstrează că în chestiunea libertăţii umane, în sensul abscons al nuvelei, textul lui D.R. Popescu rămâne „un reper“ în „opoziţia puterii faţă de angajamentul generaţiei tinerilor scriitori de a deborda rigorile unei metode artificiale, impuse“. În Dor, fişa critică a lui C. Cubleşan înregistrează „stilul epic analitic şi descriptiv“, la intersecţia dintre „rigurozitatea descripţiilor slaviciene şi modernitatea comentariului faulknerian“, printr-o desfăşurare concentrică a intrigii.
Evenimentul epic se rezumă la „un fapt de viaţă autentic“ din care se dezvoltă conflicte ce depăşesc realitatea factuală şi ajung în parabolă, metaforă sau simbol (Scenariul picaresc), din povestirea Prea mic pentru un război atât de mare. Ele intră în acţiune cu fabulaţia şi sacrul, din Ploaia albă, în care prozatorul, ocolind tezismul ideologizant, recurge la „metaforizarea faptului comun“ prin transferul banalului într-o „mitologie“ a purificării.
Fişele analitice ale lui Constantin Cubleşan punctează pentru fiecare din textele lui
D.R. Popescu luate în discuţie nu atât „fabula“ narativă a acţiunii, cât formulele narative, inovaţiile epice, catalogarea tipurilor şi modalităţilor narative, dar şi argumente ale genezei unor opere şi raportul textului cu aceste pretexte narative, cum e cazul „dosarului“ în cazul nuvelei Duios Anastasia trecea. Nuvela se înscrie „în baladescul tragic“, care atribuie realului un „halou de baladă“.
În cazul romancierului, criticul observă predilecţia lui D.R. Popescu pentru evenimente disparate, încă de la debut (Zilele săptămânii), „o ţesătură aparent haotică a întâmplărilor“ şi amalgamarea detaliilor, în Vara oltenilor, care dă veridicitate acţiunii. Practica aceasta a disipării epicului, printr-o „minuţioasă observaţie de detaliu“, cu scene de „absurd baroc şi grotesc“ şi personaje agitate, cu „stări conflictuale“, din ciclul F, devine proba noutăţii romancierului, prin multiplicarea planurilor, viziunea „dinamică şi contemplativă în acelaşi timp, concentric simultană“ a realităţii, deschide „o mitologie contemporană lipsită de eroism şi măreţie“. Vânătoarea regală devine romanul unei epopei, fără adaosul eroic, cu „destine maculate istoric“, în vreme ce O bere pentru calul meu constituie „o farsă ateistă“, uzând de grotesc şi fabulos. Aproape în fiecare proză a lui D.R. Popescu, observă cu temei C. Cubleşan, există un mobil narativ în jurul căruia se ţese o intrigă cu multe ramificaţii, o crimă pe care eroii romanelor încearcă s-o elucideze, iar cititorul, cum afirmă scriitorul într-una din profesiunile sale artistice, este chemat, el, să sancţioneze fapta abominabilă.
Ciclul F, care se încheie cu romanul Împăratul norilor, din 1976, este interpretat din perspectiva „mitului călătoriei prin labirintul istoriei contemporane“, la joncţiunea dintre roman realist şi roman parabolic, o practică de asociere textuală preferată de romanele lui
D.R. Popescu şi care, în aprecierea lui
C. Cubleşan, trimite la „amploarea compoziţională faulkneriană“. De altfel, şi romanele „dipticului Tiron B. (Iepurele şchiop, Podul de gheaţă) însăilează structuri care mixează realitatea cu fantasticul oniric, ceea ce duce la hibridizarea romanului şi deschiderea lui spre structuri polimorfe (schiţe, eseuri, povestiri)“.
O catalogare succintă a celorlalte romane, din afara ciclurilor, operează C. Cubleşan, într-o abordare unitară a preocupărilor scriitorului şaizecist. Oraşul îngerilor e construit pe un „veritabil bestiar factologic al universului uman aflat sub zodia spaimei“, în vreme ce Dumnezeu în bucătărie, primul roman după patru ani de „tăcere“ ai autorului postdecembrist, întoarce eroii la realitatea interioară a conştiinţei umane, o lume nu mai puţin terifiantă prin trăirile şi convulsiile eroului în lupta sa cu istoria potrivnică. Parabola, grotescul, inserţia memorialisticii, fac posibilă deschiderea romanelor din ultima vreme spre construcţia postmodernistă, fie prin formula „romantz-ului“, structură mozaicată, după C. Cubleşan, fie prin discursivizarea traumei narative, prin „comentariul parabolic, în cheie parodică“, în Paolo Francisca şi al treisprezecelea apostol, pentru a ajunge la „farsa burlescă“ cu ţintă satirică sau la romanul-pamflet, în Săptămâna de miere. Constantin Cubleşan înseriază ultimele romane lui D.R. Popescu (Falca lui Cain, Întoarcerea tatălui risipitor) în categoria romanelor-sinteză, care culeg formule, tehnici şi modalităţi artistice din etapele anterioare, cu un adagio de agresivitate polemică, încât această „imagine spectrală“ a realităţii devine proba originalităţii acestui prozator contemporan: „Construcţie epopeică masivă, de ample proporţii epice, opera romanescă a lui Dumitru Radu Popescu trebuie judecată ca un singur tot, ca un ansamblu mozaicat de secvenţe cotidiene dintr-o nesfârşită desfăşurare a istoriei noastre contemporane“.
Publicistica lui D.R. Popescu este citită în termenii unui „manifest al creaţiei“, acoperind condiţia scriitorului în societate, dezbateri despre morala scriitorului, implicarea în susţinerea tinerilor scriitori. Practica eseului cultural, sub formula eseului cognitiv, care alimentează o publicistică de diagnosticare şi de atitudine a scriitorului D.R. Popescu, se înscrie în paradigma unei „analize sociologice şi mai ales morale a societăţii actuale“ într-o „continuă interferare a realului vieţii imediate cu literatura“. Concluzia care derivă din analiza volumelor de publicistică repune în discuţie raporturile complementare dintre realitate şi literatură, o complinire a ficţiunii cu formulele literaturii publicistice (eseul, polemica, pamfletul, epistola).
Volutele critice care însoţesc aceste fişe de lectură ale lui Constantin Cubleşan printr-o raportare onestă la interpretările de până acum ale operei lui D.R. Popescu (Mirela Roznoveanu, Valentin Taşcu, Marian Popescu, Andreea Vlădescu-Lupu, Sorin Crişan, Cornel Ungureanu) înregistrează noi teritorii de investigare literară, de la componente expresioniste la o tipologie a universurilor (ludic-imaginativ-ritualic, după V. Taşcu) până la „semnele unui neoexpresionism“, după Marian Popescu, ori conturarea unei „radiografii a insurgenţei generaţiei şaizeciste“, la Cornel Ungureanu.
Volumul lui Constantin Cubleşan oferă lecturi critice care invită istoricii şi criticii literari la o dezbatere necantonată ideologic privind destinul literaturii române de azi şi mai ales despre rolul şi locul scriitorului D.R. Popescu (şi nu numai), care a traversat atât momentul „literaturii socialiste“, cât şi cel postdecembrist, despre viabilitatea estetică a unor scrieri aparţinând generaţiei atât de diverse şi atât de hulite precum cea şaizecistă. Prudent în evaluări de grup, dovedind o responsabilă şi completă cunoaştere a perioadei, avansând corecte situări şi aprecieri ale scriitorilor vremii căreia îi aparţine D. R. Popescu, studiul lui Constantin Cubleşan este şi semnalul recitirii scriitorului fără patimă, cu mult calm şi cu o mai justă aşezare faţă de operă.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper