Proverbul şi aforismul în viziunea lui L. Blaga

Un articol de I. OPRIŞAN

 

Sunt două specii asemănătoare, reprezentative fiecare pentru cultura populară şi, respectiv, cultura majoră, puse – cel puţin la noi – pentru prima dată într-un interesant paralelism, mai mult sugerat decât analizat, în multiplele lor similitudini şi mai ales diferenţe.

Punctul de pornire al lui Blaga l-a constituit răsfoirea cărţii lui Anton Pann „pe care din copilărie n-o mai luase în mână: Povestea vorbei“. Cu acest prilej poetul se lansa într-una dintre cele mai călduroase aprecieri făcute vreodată la adresa vreunei lucrări: „Anton Pann, cel «isteţ ca un proverb»” – scria el în articolul Studiul proverbului (1925) – „a avut în valul de romantism, prietenos poporului, de acum un veac, fericita inspiraţie de a aduna proverbele noastre şi de a le grupa după subiect. Pentru fiecare mănunchi a dat şi o «poveste a vorbei», o anecdotă, o poveste versificată, drept tâlc al proverbelor înmănuncheate. Isteţimea cu care a legat, în buchete cu explozii multicolore, proverbele – şi exegeza naivă ce le-o alătură, fac din Povestea vorbei una din cele mai originale şi (mai) simpatice cărţi ale literaturii noastre“.
Iar pe autor îl considera un caz unic în toată existenţa literaturii române, întrucât numai el s-a identificat cu proverbul şi l-a trăit la cote maxime de reverberaţie structural-ideativă: „În Anton Pann s-a încarnat întâia şi ultima oară proverbul românesc; apariţia lui e în felul său desăvârşită. Ce s-a mai făcut după el echivalează cu un adaos mecanic de colecţiuni, mai bogate poate, dar mai puţin consistente. Nu s-a mai găsit un al doilea amator, care să trăiască în aceeaşi măsură proverbul, să aibă acelaşi tact, aceeaşi dragoste în întrebuinţarea lui, ca Anton Pann, profesorul de muzică, cu sezoanele vieţii împărţite între biserică şi aventură“.
Peste aproximativ un an, analizând demonicul la Goethe, în Daimonion (1926, 1930), desfăşura în capitolul Demonicul ca fatalitate o succintă prezentare a aforismului: „Spuneam că observaţiile ce ni le-a lăsat Goethe cu privire la «demonic», sunt îndeosebi fragmente reţinute din jocul şi dialectica unor conversaţii, iar uneori un fel de aforisme. Eckermann le-a însemnat. Dar pe unele le-a însemnat Goethe însuşi, în Dichtung und Wahrheit“.
Alte referinţe la aforisme şi circumscrieri a aforismelor sunt presărate în toate volumele de cugetări ale autorului: Pietre pentru templul meu (1919), Discobolul (1945), Elanul insulei (încheiat în 1946, tipărit în 1977 în Elanul insulei), Aforisme şi însemnări şi Din duhul eresului (ultimele două grupaje apărute în 1977).
Cea mai simplă şi mai radicală dihotomie pe care poetul o face între cele două categorii estetice e aceea că aforismul e o operă individuală, cultă, pe când proverbul e o creaţie anonimă, populară. „Proverbele sunt aforismele poporului“ – scria el, legând semnificativ înţelepciunea zicătorilor de splendoarea baladei Mioriţa, cu care ţinea să le alăture în comparaţia pe care o întreprindea cu produsele culturii majore – „Cum cântecul povestitor de moarte al ciobanului anonim se ia la întrecere în frumuseţe cu creaţiile poetului, ce-şi poartă cu orgoliu solemn numele, tot aşa un proverb poate să copleşească înţelepciunea cutărui gânditor excepţional cotat pe piaţa literară. Cântecul şi proverbul au deopotrivă un ce greu definibil aproape cu neputinţă de realizat unui creator cult, anemiat de îndoielile reflexiei: un firesc ce înduplecă inima şi inteligenţa cea mai compatibilă, o graţie a întâmplătorului, ceva mai presus de bine şi rău când e cântec, ceva mai presus de adevăr şi neadevăr când e proverb“.
Estimarea proverbelor urcă la asemenea cote, încât rafinamentul unora dintre ele îl fac pe Lucian Blaga să pronunţe aprecieri cu totul ieşite din comun, cum n-a mai rostit niciodată, nici chiar despre Mioriţa sau despre alte produse ale creaţiei arhaice: „Cunoaştem proverbe româneşti” – rostea tânărul Blaga în 1925, dar păstra neschimbată în esenţa ei aprecierea şi peste 11 ani – „care, prin fineţea lor, par cuvinte dintr-o conversaţie spirituală, ce are loc mai mult între nişte zei rustici decât între ţărani“… care – nota în 1936 – „par nişte cuvinte de spirit azvârlite pe câmp, unul altuia, de zei plugari“. Iar şirul elogiilor superlative continua: „Avem proverbe, care sunt biciuri de foc şi proverbe cari înainte de a se preface în cuvinte au fost flori. Unele, discrete, deschid orizonturi metafizice. Altele sunt surâsuri desprinse dintr-o tragică resemnare în faţa vieţii. Unele au urâtul obicei al dascălilor cari moralizează. Altele un umor izbitor de tristeţe“.
În această cascadă de laude aduse proverbelor, Lucian Blaga accentua neapărat vechimea care urcă dincolo de o mie de ani: „Adâncime, joc, grotesc întâlneşti la fiecare pas, dacă nu la orice ţăran, atunci în belşugul de înţelepciune al acelui ţăran fără de nume, sinteză rezumativă a geniului unui întreg popor, rămas aproape acelaşi prin cel puţin zece veacuri“. După care revenea la multiplele calităţi ale proverbelor şi la sferele de cuprindere, prin ele, a realităţii: „Observaţie, căreia nu-i scapă nici o nuanţă a realităţii, interpretare adeseori divinatorie a existenţei, spirit ce se joacă cu relativitatea valorilor, imaginaţie care fixează pentru eternitate o icoană grăitoare, găseşti din plin în înţelepciunea acumulată în acea miraculoasă memorie a poporului numită tradiţie“.
Spre a menţine paralelismul, pe care Lucian Blaga îl sugerează la distanţă şi îl realizează nemijlocit doar sporadic în acelaşi text, ne întoarcem la aforism.
Spre deosebire de proverb, privit din nenumărate perspective, de circumscriere fermă, aforismul e mai vag – voit se pare – delimitat.
Într-una dintre însemnări – prin care autorul transmitea voinţa testamentară privitoare la titlul dorit pentru ultimul mare florilegiu de gânduri, aforismul e enumerat nediferenţiat alături de multiple alte tipuri de reflecţii doar parţial sinonime şi nici într-un caz înrudite prin proiecţia valorică pe care, cum vom vedea, i-o dădea autorul. „Aceste gânduri, observaţii, consideraţii, puneri la punct, precizări, rectificări, aforisme, maxime, destăinuiri, dacă ar vedea vreodată (prin imposibil) lumina tiparului aş vrea să poarte un titlu legat de izvorul lor: Din duhul eresului“.
Definirea mai amplă şi mai expresivă, chiar în sferele mai restrânse ale sinonimiei, între cugetare (nu o dată numită şi maximă) şi aforism a fost creionată, în 1926, în Daimonion, în capitolul Demonicul ca fatalitate. „Un aforism” – nota Lucian Blaga – „trăieşte prin belşugul clar-obscur de gânduri pe care le implică fără de a le exprima. O cugetare care nu implică altele multe, neformulate, poate să fie haina de oţel a unei admirabile observaţii întâmplătoare, poate să fie un îndrăzneţ început de sistem sau să oglindească o constatare de natură mai mult sau mai puţin ştiinţifică, dar anevoie poate să alcătuiască un autentic aforism. Întocmai ca o poezie, cu farmecul alungat între rânduri, un aforism rezistă şi se recomandă mai mult prin ceea ce ascunde, decât prin ceea ce spune de-a dreptul. Aforismul e ca un salt intelectual cu o curbã numai parţial vizibilă. Restul traiectoriei trebuie ghicit. Aforismul e linia scurtă a stelei căzătoare, care, după drumurile cosmice străbătute fără de lumină, s-aprinde în clipa când încetează de a fi. Din palpitanta dungă cerească, din incandescenţa de-o clipă a stelei ghiceşti anume obârşii întunecate, anume direcţii problematice. Libertatea de a ghici şi de a întregi drumuri, ce se pierd în adâncimi de lume – e plăcerea incomparabilă a privitorului.“
Să nu uităm că „definiţia“ aforismului formulată de Blaga se referea în primul rând la „gândurile aforistice asupra demonicului, pe care Goethe le-a lăsat posterităţii curioase de oracole“.
Superb creionată metaforic, circumscrierea aforismului e împinsă puternic spre zonele vagului şi către piscurile realizării absolutului artistic. Încât ne întrebăm câte dintre aforismele literaturii universale şi ale lui Lucian Blaga însuşi ating pragurile rigorii impuse? E clar că într-o asemenea perspectivă multe dintre culegerile de maxime şi cugetări păstrate în patrimoniul mondial, de la Marc Aureliu, la Publilius Syrus, la Epitect, la Baltasar Gracián, la Blaise Pascal, la Arthur Schopenhauer etc. ar intra cu foarte puţine texte sau nu ar fi nici măcar menţionate într-o eventuală antologie universală a celor mai bune aforisme.
Alte definiri ale aforismului, chiar în cadrul unor texte aforistice, păstrează nivelul abisal al cerinţelor impuse speciei.
Chiar primul aforism din Discobolul (1945) reimpune rigorile din Daimonion: „Când formulezi un aforism, trebuie să-l aduci în situaţia de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva canonic, încheiat ca Biblia“.
Dacă aici se avea în vedere perfecţiunea formală, în alt text, tot din Discobolul, se viza polipotenţialitatea ideativă semnificativă, ascunsă în aparenta simplitate a exprimării: „Greutate cosmică – un aforism e un simplu grăunte de metal nobil, dar poate avea greutatea unei lumi“.
Altădată, tot în Discobolul, autorul ţintea inefabilul, inexprimabilul din toate perspectivele, mutând alcătuirea textului practic din planul material în cel imaterial, al imaginarului: „Ce este aforismul? – O floare în stare de graţie. Aleasă să conceapă Logosul şi să-l nască“.
Aceleaşi calităţi le releva, de altfel, şi proverbului, când afirma că „avem… proverbe care înainte de a se preface în cuvintele au fost flori“.
E greu de sesizat care dintre proverbele numeroase din cele zece volume masive ale colecţiei Iuliu A. Zanne au fost iniţial flori şi s-au transformat în zicători; şi încă şi mai greu – care dintre aforismele lui Blaga sunt „flori în stare de graţie“.
Sunt, evident, exprimări diafane, poetice, care sugerează doar idealul artistic.
Tot către o asemenea perfecţiune tindea poetul şi când afirma – cerând aceasta – că „Aforismele cele mai viabile au un accent de descântec. Ele sunt gânduri care vrăjesc“.
Iar prin maxima „Orice aforism trebuie să fie format, încât să spună mai mult decât spune“, relua cerinţa exprimată în consideraţiile din Daimonion, prilejuite de „gândurile aforistice“ goetheene.
În sfârşit, cu notaţia Calitate, Lucian Blaga lega aforismul nu numai de spiritualitate, ci şi de suflet, încadrându-l, de fapt, în sferele liricii celei mai profunde: „Aforismul are aer de evidenţă numai când exprimă o ipoteză a inimii“.
Două aforisme despre proverb ne reîntorc la reflecţiile scriitorului din Studiul proverbului şi Spaţiul mioritic.
„Proverbul” – nota Blaga, continuând circumscrierea trăsăturilor şi a cerinţelor aforismului – „are totdeauna înţelepciunea unui bătrân. Aforismul n-are vârstă“.
Sau aceeaşi idee în ce priveşte proverbul într-o altă formulare: „Despre proverb. – În proverb se rosteşte înţelepciunea omului care pătimeşte într-un chip sau altul în freamătul lumii. Proverbul este înţelepciunea omului păţit, iar nu simplu a omului cu experienţă, care priveşte lumea ca spectator“.
„Proverbele, ca şi aforismele, de altfel” – observa de data aceasta autorul în textul din 1925, Studiul proverbului – „cuprind de obicei adevăruri văzute dintr-o parte, pieziş sau de la înălţime. ?ăranul ştie să le dea proporţii, să le exalteze; şi astfel un adevăr relativ, prins într-o icoană vie, palpitantă, grotescă sau strigătoare înduplecă şi încremeneşte (h)ipnotic ca un ochi de şarpe mintea ascultătorului“.
Tot într-un paralelism subînţeles cu aforismul se afla autorul şi când considera că „Proverbele sunt deopotrivă: frânturi de sisteme filosofice, frânturi de psihologie, frânturi de mare pamflet“.
Concretizările ideii prin exemple alese de poet sunt exemplare, chiar antologice. „Când citeşti un proverb ca acesta «Cine se învaţă mincinos, se îmbolnăveşte când spune adevărul», te simţi ispitit să cauţi în istoria gândirii veacul, când filosofii continentului au denunţat apriorismul valorilor ca să ajungă în definitiv la acelaşi rezultat relativist al umilului gânditor înzestrat cu un aşa de pronunţat şi treaz simţ al contingenţelor şi condiţiilor umane. Trebuie să deschizi paginile de pamflet cele mai crude ale literaturii universale ca să mai întâlneşti imagini plastice ca aceasta: făţarnicul «mănâncă sfinţi şi scuipă draci»; ironii ca aceasta: «fă-ţi cruce mare că e dracul bătrân»; răutăţi ca aceasta: omul sărac şi nevoiaş «se îmbracă numai dinăuntru»“.
În Spaţiul mioritic mai adaugă încă un exemplu de „imagine sugestivă“ extrasă din noianul de proverbe: „ochii omului sunt din mare, fiindcă se bucură tot la mare“.
Nu uita, însă, în volumul postum de aforisme Din duhul eresului, să releve şi calitatea aforismului de a lua „în răspăr un sistem“ după cum poate „să ţină loc de sistem“.
Ca un răspuns la atacurile teologilor (al lui Dumitru Stăniloae, în primul rând) cu prilejul apariţiei volumului Diferenţiale divine (1944), introducea în volumul Discobolul (1945) aforismul A polemiza cu proverbul: „Omul sfinţeşte locul, iar nu locul pe om. Aşa spune proverbul. Teologii însă, care sunt în stare să polemizeze chiar şi cu proverbele, fac opinie separată, căci tot sistemul lor cosmic se întemeiază pe credinţa că locul sfinţeşte pe om“.
La inserarea articolului Studiu proverbului în capitolul Pitoresc şi revelaţie din Spaţiul mioritic (1936), Lucian Blaga a păstrat observaţia că în „privinţa vioiciunii imaginaţiei, dătătoare de semnificaţii, ţăranul nostru ia biruitor concurenţa cu oricare din vecinii săi“, dar a adăugat sugestivului exemplu „unde nu e pisică, şoarecii steag ridică“ încă opt zicători spre a putea conchide, în perspectiva bogăţiei mostrelor citate, că „acest pestriţ şi scânteietor proverb întrupează desăvârşit înţelepciunea clădită pe imagini şi pe pitorescul naturii“.
Similitudinea de sens a celor două specii în discuţie ne face să considerăm că chiar dacă autorul se referă numai la una dintre ele – „Genurile literare trebuie să fi fost născocite de fiinţele mitologice: Cuminţenia Pământului a născocit aforismul“ – reflecţia poate fi extinsă şi la cealaltă, cu atât mai mult cu cât proverbul e evident un produs al înţelepciunii, făcând obiectul, cum spunea autorul, al unor „conversaţii spirituale“ „între nişte zei rustici“.
Situaţia se repetă şi în cazul uneia dintre maximele fundamentale, profund individualizante ale genului – în care intră deopotrivă proverbul şi aforismul: „Literatura aforistică“ – deci nu numai aforismul ca atare – „e sarea gândirii“.
Acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre reflecţia următoare, chiar dacă poetul nu ar fi redactat-o o dată pentru proverb, în 1925 („La întrebarea despre ce glăsuieşte proverbul românesc, s-ar putea răspunde cu mândria doctorului medieval (sic!): despre toate lucrurile, care se pot şti, şi altele multe în afară de acestea“) şi o dată pentru aforism, după 1945 („În aforistică şi nicăieri în altă parte e justificată atitudinea lui Pico de la Mirandola: numai în acest domeniu este cazul să se vorbească despre tot ce se poate şi despre alte câteva lucruri în plus“).
De asemenea, observaţia că, „prin însăşi natura sa aforismul ezită între formulă şi aluzie“, e valabilă şi pentru proverb, care nu structurează, decât vag într-o formulă precisă reflecţiile, lăsând deschisă posibilitatea încadrării în sferele lui a oricărui învăţământ extras dintr-o experienţă umană, validată de circulaţia multiseculară.
În mod paradoxal, proverbul răspunde şi unei cerinţe întrucâtva de exclusivitate formulată de Lucian Blaga sub titlul Reguli de luptă: „E necavaleresc să combaţi un aforism altfel decât tot printr-un aforism“. Căci, în atmosfera de emulaţie folclorică din cadrul şezătorilor de odinioară şi la alte ocazii de petreceri familiale sau lărgite, pronunţarea unui proverb caracterizant pentru o situaţie oarecare, declanşa replica sau cumulul de proverbe din partea celor prezenţi. Încât, în această perspectivă însuşi enunţul filosofului pare a-i fi fost sugerat de arhicunoscuta realitate populară.
În sfârşit, observaţia lui Lucian Blaga că „un aforism prost e ca o scoică în care marea nu răsună“ îşi are probabil echivalenţa în numeroasele gânduri care n-au ajuns niciodată proverbe propriu-zise, fiind eliminate pentru că nu aveau răsunetul surdinat al înţelepciunii din veac.
Există cel puţin un caz la Blaga în care aforismul prin structură şi scurtimea sa imită proverbul, devenind clar un simil al acestuia: „Un cuvânt. – Marea e apă, dar nu adapă“. El s-ar putea transcrie şi în versuri, ca distih.
Revenind la una dintre observaţiile esenţiale – dacă nu cea mai importantă – din Studiul proverbului şi anume că „Totuşi, în mijlocul interesului nu e nici cerul, nici iadul, nici lumea, ci omul. Omul cu toate calităţile şi metehnele, cu toate apucăturile, întocmirile şi rosturile sale, voite şi ne-voite“, se cuvine să recunoaştem că abia aici cele două specii încep să se diferenţieze din punct de vedere al conţinutului.
Create de intelectuali cu largi orizonturi, preocupaţi, între altele, de metafizică, de religii, de astronomie, de adâncimi abisale – cazul lui Lucian Blaga în primul rând – aforismele tind, cel puţin virtual, să se refere şi la zone materiale şi spirituale care nu-şi au ecouri în proverb.
Din punct de vedere al formei, aforismele sunt chezăşuite prin cerinţele impuse de autor, de la început, spre alte orizonturi estetice.
Prin aforisme, Lucian Blaga nădăjduia, între altele, ca mãcar literatura gnomică să facă saltul spre monumentalizarea în cultura majoră a impulsurilor, a elanurilor venite din cultura de tip minor, din stratul mumelor.
Îndrăgind proverbul, considerându-l – după cum s-a văzut – un tezaur inestimabil, Lucian Blaga aspira, totuşi, personal, la o replică estetică superioară în cadrul aforismelor.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper