Profesorul Serebreakov

Când Barak Obama a câştigat primele alegeri, după noaptea nedormită aşteptând numărarea voturilor, după telefoanele entuziaste adresate şi primite de la prieteni din toată lumea, ştiu că am vorbit cu un bun regizor din America şi i-am spus: „Dacă nu câştiga cursa prezidenţială, cred că trebuia să vă gândiţi să-l faceţi actor“.
Nici acum, după două mandate, nu cred încă să fie prea târziu. La părăsirea Casei Albe, domnul Obama, atât de îndrăgit pe tot mapamondul la instaurare, mai are încă şansa să înceapă o carieră la Hollywood. Nu şi-a pierdut total carisma, expresivitatea facială, eleganţa ţinutei. La o casă de filme care promovează adevărul artistic, cred însă că n-ar mai putea face faţă. Cei opt ani petrecuţi în preşedinţie l-au transformat dintr-un actor de clasă mare într-un manierist. Mi-am dat seama de acest lucru urmărindu-i discursul la Aniversarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Domnul Obama are încă dicţia perfectă, privirea pătrunzătoare, face pauzele retorice între replici, priveşte în lături dus pe gânduri, de parcă de acolo şi-ar culege ideile, îşi mai muşcă buzele când e nevoie, ca să ne facă să-l admirăm cât de adânc gândeşte. Domnul Obama ar putea face încă roluri în filme de serie şi spun acest lucru cu mare regret, fiindcă nu-mi place să asist actori care-şi ratează vocaţia.
Dacă este să nu-l privim ca actor, ci ca om de acţiune, momentele în care ne asigura „Yes, we can“ au făcut istorie. Şi îi sunt recunoscătoare sorţii că am fost martoră la acea iluzorie ridicare a lumii pe baricade. Nimeni ca el nu ne-a promis, după dezastrul Bush, încetarea războaielor. Nimeni n-a fost mai aclamat decât acest bărbat frumos, pentru respectul pe care îl proclama pentru demnitatea umană. Acest mare actor-om politic ne-a demostrat cât de greu i-a fost rolul. Un rol care, chiar dacă i s-ar fi potrivit lui, nu i se potrivea lumii în care trăieşte. A făcut tot ce-a putut. Şi a putut puţin. Dacă la prima instaurare se spera într-o lume mai bună, acum lasă în urmă o lume complet dată peste cap. Nu din vina numai a lui, ci din vina lumii, pe care el n-a putut s-o oprească din e(in)voluţia ei. Desigur că răspunderea n-o poartă singur. La războaiele din ultimii ani a avut „aliaţi“. Europa îşi are şi ea fabricanţii de armament. Şi bancherii. Şi şomerii. Deci şi mercenarii.
M-am întrebat ascultându-i discursul la Aniversarea Naţiunilor Unite ce rol ar mai putea juca actorul Barak Obama. Şi cred că cel mai potrivit personaj pe care l-ar mai putea interpreta ar fi profesorul Serebreakov. Îl am în vedere pe veneratul profesor din Unchiul Vania de Cehov. Marele om de succes, distinsul, premiatul, academicianul. Despre care unul dintre personaje, întrebat cum i se pare acest monstru sacru, rosteşte o replică de te trec fiori: „Profesorul? Spune adevăruri pe care cei deştepţi le ştiu demult, iar pe proşti nu-i interesează“. La Serebreakov m-am gândit deci, când l-am auzit pe Obama spunând ca după o lungă meditaţie (în care i s-a arătat dintr-odată lui şi numai lui faţa cea luminoasă a adevărului), că da, trebuie pentru rezolvarea conflictului din Siria să coopereze cu Rusia, cu Iranul, cu Siria însăşi şi cu celelalte ţări din zonă. O zonă în care domnia sa, împreună cu tot neamul, se miră o lume întreagă ce caută. Dânsul şi „aliaţii“. Şi de partea lor sau împotriva lor, sau azi aşa şi mâine altminteri, toţi cei care trec lumea prin foc şi sabie, pe câteva continente.
Ce naiba?, m-am întrebat, frecându-mă la ochi. Păi cum se poate? Doar de acest lucru eram conştientă eu, o spectatoare oarecare a programelor de actualităţi; de acest lucru era conştientă nepoata mea; şi vecina de la etajul cinci; ba, cred că şi căţeaua înţelegea asta, aşa plină de bun-simţ cum e ea, atunci când, la răstimpuri, ne lătra sastisită de atenţia noastră concentrată doar spre micul ecran. Cum adică ne vinde el acum, omul acesta inteligent, „marea descoperire“? Cum de s-a ajuns la concluzia că mai marii lumii mai bine să-şi vorbească şi să se înţeleagă decât să bombardeze pământuri străine?
Şi totuşi… a existat în discursul lui Barak Obama o frază care n-a fost a profesorului Serebreakov. Cea mai banală frază. Cea mai lipsită de răsunet. O frază pe care n-a preluat-o nici un trimis al marilor organisme de presă, nici un post de radio sau de televiziune. O frază pe care actorul Obama a şi rostit-o perfect, semn că aparţinea unui rol care i se mai potrivea încă, un rol din alte vremi, din acea fericită perioadă a lui „Yes, we can“. Există – a spus el la un moment dat –, oameni care iubesc oamenii. Ei, uite, aşa vreau să-l ţin minte pe acest om plin de talent şi de personalitate. Pentru această observaţie am să-i port toată viaţa respect, deşi mă îndoiesc că şi dânsul se numără printre cei numiţi. După cum mă îndoiesc că acei iubitori de oameni s-ar fi aflat chiar şi acolo, în sala plină de reprezentanţi ai popoarelor, cu căşti la urechi pentru a se înţelege unii pe alţii, pe coridoarele pe care se face un lobby încrâncenat, la dineurile pline de fast, de flori, de toalete… Doamne, să nu scăpăm din vedere cu ce toaletă, de la ce casă de mode era îmbrăcată Michelle?
Nu, nu acolo cred că trebuia să fie căutaţi iubitorii de oameni pe care-i invoca Obama. El doar ne-a atenţionat că ei există. El, personajul care pendulează acum pe scena lumii, între eroul de pamflet şi de tragedie. Actorul înnăscut care s-a bucurat de aplauze bubuitoare de la cei din loji, din staluri, de la balcoane, de pe ultima strapontină. Obama a rostit, într-un moment în care se hotărăşte destinul planetei, un mare adevăr. Da, există oameni care iubesc oamenii. Doar că ei trebuie căutaţi dincolo de zidurile marilor întâlniri politice, unde se iau hotârâri care zguduie lumea. Ei sunt în stradă. Stau, zilele astea, câteva mii, la New-York, în faţa sediului Naţiunilor Unite. Cu pancarte pe care scrie „Încetaţi războaiele“. Ei defilează pe străzile Berlinului, cu pancarte pe care scrie „Primiţi emigranţii“. Ei sunt reprezentaţi de o profesoară din Norvegia care a acceptat refugiaţi în casa ei, spunând pur şi simplu că aşa a crezut ea că e bine. Ei sunt la noi, în Grecia, în apartamentele din jurul Platiei Victoria, unde s-au adunat fără adăpost câteva sute de scăpaţi de la naufragii.
„Nu era să-i lăsăm în ploaie – mi-a spus o grecoaică din zonă. Când a început furtuna i-am băgat în casele noastre. Le-am dat să mânânce, i-am ajutat să-şi spele hainele, le-am dat schimburi curate. Fiindcă suntem oameni cu iubire de oameni“.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper