Prinderea Leilor

Un articol de MAGDA MIHÃILESCU

Cu ani în urmã, când am ajuns pentru prima oarã la Mostra del cinema, tot drumul de la hotel la Palatul festivalului, Bulevardul Santa Maria Elisabeta, principala arterã a Veneţiei, Lido, era strãjuitã de statuile unor lei uriaşi, urcaţi pe un piedestal: cópii, stilizate, desigur, ale Leului înaripat al Sfântului Marcu, rãmas simbol al Cetãţii dogilor.
Festivalul l-a preluat ca trofeu. Îmi plãcea sã-i ating şi, chiar dacã sunau a gol, construiţi fiind din nu ştiu ce carton metalizat, ca sã aducã a bronz („materia din care sunt fãcute şi visele noastre“?), mã bucuram sã trec pe lângã ei de câteva ori, de dimineaţã pânã seara. La sfârşitul festivalului, a doua zi, când mã pregãteam de plecare, priveam cu tristeţe de la fereastra mea cum Leii erau strânşi şi urcaţi în camioane. Cât erau ei de falnici, pãreau nişte câini prinşi de hingheri. Un semn al efemeritãţii bucuriilor, al lustrului repede trecãtor. Îmi amintesc cu nostalgie aceste imagini pentru cã de vreo patru ani Leii nu mai stau de strajã pe bulevardul de la Lido. Au fost înghesuiţi prin grãdina festivalului, pe scãri. Coincidenţã sau nu (mai degrabã nu), asta se întâmplã de când, sistematic, în prima zi, cu câteva ore înaintea deschiderii oficiale, amintita arterã este ocupatã de manifestanţi. Revin şi în zilele urmãtoare, dar mai puţin numeroşi. Poate cineva s-a temut ca nu cumva sã-i treacã unuia prin cap sã se rãzbune pe Lei. Nu ştiu, zic şi eu. Cert este cã protestele diferitelor categorii de lucrãtori comunali au loc în dupã-amiaza şi în seara inauguralã, în speranţa cã vor fi auziţi mai bine de autoritãţi, reprezentate în acest an la cel mai înalt nivel, începând cu preşedintele Republicii, Sergio Mattarella. Dacã adãugãm acestora tensiunea evenimentelor internaţionale care frãmântã, mai intens decât oricând, Europa, confruntarea cu valurile de migranţi, fenomen pe care Italia, prin poziţia ei geograficã, îl cunoaşte mai dureros şi mai de multã vreme decât alţii (a avut rãgazul sã facã şi filme pe aceastã temã), vom avea imaginea unui timp în care politica, socialul concureazã mai mult decât oricând spectacolul, fie el şi cel al unui mare festival cum este cel de la Veneţia. Nu-mi amintesc ca prima paginã a marilor cotidiane italiene, La Repubblica, Corierre della Sera, Stampa, sã fie dedicatã în zilele festivalului exclusiv actualitãţii politice, fãrã urmã de fotografii ale starurilor descinse la Lido, aşa cum am vãzut în acest an. Doar Johnny Depp s-a strecurat cu o pozã-timbru într-un colţ. Nici prezentarea din seara festivã, de obicei convenţional-sentimentalã şi, în orice caz, neangajatã, a maestrei de ceremonii (italienii îi spun, cu tandreţe, „madrina“,„naşa“), Elisa Sednaoui, nu putea ignora realitatea momentului: „În fiecare zi suntem asaltaţi de imagini ale violenţei, ale intoleranţei şi neînţelegerii, mãrturii ale suferinţei şi ale unor greutãţi ce par insurmontabile şi care provoacã atâta frustrare. Suntem aici pentru a aplauda artiştii şi operele lor, pentru a ne emoţiona, a ne inspira şi a ne distra, dar şi pentru a învãţa sã facem o lume mai bunã“. Dupã cum cuvintele directorului Mostrei, Alberto Barbera, nu au ocolit semnificaţiile mutaţiilor de pe harta filmului: „Mai mult decât oricând“ – spunea el – „cinematograful se prezintã ca o geografie cu graniţe variabile şi cu articulãri interne supuse unor continue schimbãri. Dacã vrem sã ne gândim la o formã, aceasta ar fi aceea a unui arhipelag, compus din insule plutitoare, unele cu tendinţa de a se uni pentru scurt timp, pentru a se îndepãrta, apoi, unele de altele“.
Este cazul sã notez cã aceastã a 72-a ediţie a fost ultima din primul mandat, de dupã rechemare, al lui Barbera. Fostul critic de film a mai ocupat odatã scaunul directorial al manifestãrii de pe lagunã, între 1998-2002, nouã ani mai târziu fiind solicitat din nou, de data aceasta sã-l înlocuiascã pe Marco Müller. Spre deosebire de Cannes, unde directorii, delegaţii generali par sã fie numiţi pe viaţã, Veneţia funcţioneazã cu contracte de câte patru ani, doar cel al preşedintelui întregii Bienale (Paolo Baratta) fiind pe termen lung. Contestat de cãtre unii pentru gusturile sale uneori derutante, Barbera rãmâne, cred, cel care a încercat, asemenea lui Gilles Jacob, omul providenţial al Cannes-ului, sã dea Mostrei o structurã mai bine definitã, fãrã sã aibã însã la dispoziţie timpul acestuia şi poate nici diplomaţia şi carisma unui personaj intrat, de acum, în mitologia cinematograficã. Directorul ajuns la final de mandat (dar, se pare, cu perspectiva prelungirii) a redus numãrul filmelor selecţionate în diferite secţiuni, argumentând cã un festival nu trebuie sã aibã gradul de expunere al unui târg. În parantezã, fie spus, observaţia ar putea fi valabilã şi pentru festivalurile noastre de frunte, care au tendinţa sã aglomereze titluri, sã creascã precum aluatul bine frãmântat.
În acest an, din 3.193 de filme vizionate, au fost selecţionate 55: 21 în competiţia oficialã, 16 în afara concursului, 18 în secţiunea paralelã Orizzonti. 16 cineaşti au venit pentru prima oarã la Veneţia, chiar dacã sunt nume cunoscute, precum Atom Egoyan, Pablo Trapero, Charlie Kauffman, trei sunt debutanţi (Pierro Messina, Duke Johnson, Luca Guadagnino), alţi doi sunt deja deţinãtori ai unui Leu de Aur (Sokurov, Tsai-Ming Liang), doi – ai unui Oscar (Tom Hooper, Charlie Kauffman). Inspiraţia lui Barbera nu a dat greş: Trapero şi Kauffman aveau sã fie premiaţi, iar cinematograful latino-american vedeta Mostrei, anunţatã ca atare de cãtre selecţioner în ajun: „Cred cã rolul de locomotivã avut timp de un deceniu de cinematograful din Extremul Orient îl are acum cel din America de Sud, din Brazilia în Argentina, din Mexic în Venezuela, aceasta din urmã pentru prima oarã la Veneţia“. Pentru prima oarã şi, mai mult decât atât, având ca emisar un debutant, pe Lorenzo Vigas, care a plecat cu Leul de aur pentru Desde Alla (De departe). Voi reveni. Deocamdatã, sã mai amintim cã, multã vreme, Veneţia nu a fost mare iubitoare de staruri, în concepţia unora prezenţa vedetelor contrazicând oarecum condiţia de manifestare elitistã. Acelaşi Barbera, care a lãrgit accesul publicului printr-un sistem greu de imaginat la Cannes, a înţeles cã niciun festival nu se poate lipsi astãzi de marile staruri ale momentului, mai ales cã stelele sunt tot mai cãzãtoare în zilele noastre, spunea el. Au cãlcat la Lido Ralph Fiennes, Jake Gyllenhaal, Emily Watson, Keira Knightley, Johnny Depp, Juliette Binoche, Fabrice Luchini, Diane Kruger, Kristen Stewart, Tilda Swinton, precum şi deţinãtorul Oscarului din acest an, uluitorul Eddie Redmayne.
Voci ale cârcotelii se vor gãsi, spuneam, mereu, şi poate ele chiar indicã un anumit dinamism al ţinerii sub observaţie a alegerilor organizatorilor. Bunãoarã, pelicula din seara inauguralã, Everest, a regizorului islandez Baltasar Kormákur, nu a fost pe placul presei. Şi, din câte ne-am dat seama, nici al spectatorilor de lux din seara galei. Pe cât de mult au fost aplaudate opţiunile din ultimii doi ani ale lui Barbera, şi anume Gravity, în 2013, iar anul trecut Birdman, ulterior amândouã candidate cu succes la Oscar, pe atât de rece a fost reacţia de acum. Probabil cã aura Oscarului a întãrit comparaţia în dezavantajul filmului semnat de Kormákur. Polemica anticipativã declanşatã de celebrul alpinist Reinhold Meissner, care, cu puţin timp înaintea începerii festivalului, s-a aruncat asupra filmului, fãrã sã-l fi vãzut, a contribuit la o primire defavorabilã. Nu ştim de ce, dar sportivul, primul care a escaladat cele mai înalte 14 vârfuri din lume fãrã butelia de oxigen, s-a apucat sã-şi declare neîncrederea: „Nu poate fi decât un tipic produs hollywoodian, cu Everestul drept decor, o carte poştalã, pentru cã realitatea nu poate fi povestitã. Ca dovadã – a fost turnat pe o pârtie de schi, nimeni nu a urcat la 2500 de metri“. Dupã ce a vãzut filmul, alpinistul cârcotaş şi-a mai îndulcit opiniile. A vorbit chiar cu producãtorii cãrora le-a mãrturisit cum cã s-a convins de reconstituirea, fie ea şi parţialã, a unei tragedii. Poate, susţine el, ar fi trebuit sã rãzbatã mai clar ideea cã alpinismul nu este totuna cu turismul. Oricum, s-a convins cã Everest nu este o fantezie hollywoodianã în marginea unei tragedii reale, expediţia din 1996, când o furtunã de zãpadã i-a surprins pe membrii celor douã echipe care şi-au propus sã escaladeze acoperişul lumii, fãcând opt victime. Unii dintre supravieţuitori s-au aflat în salã. Emoţiile lor conteazã, poate, mai mult decât opiniile de spectatori. Mie una, deşi nu mã dau în vânt dupã filmele în 3D, Everest nu m-a lãsat de gheaţã, tocmai pentru cã
puteam sã ating cu mâna zãpada de pe culmi visate în nopţi glorioase sau de coşmar. Oamenii aceia ştiau la ce merg, ştiau cã în confruntarea cu muntele cel mai adesea câştigã el, muntele. Li s-a spus, fãrã menajamente, şi în orele de pregãtire, ce îi aşteaptã: edemul cerebral, pulmonar, „veţi simţi cum corpul vostru începe sã moarã“. Şi mai ştiau ceva, cât de greu le va fi celor de acasã sã aştepte cu sufletul la gurã: „Mai du-te o datã pe munte şi divorţez“, ameninţã o nevastã, dar de asta se face haz de necaz. Amintitul sceptic alpinist s-a înşelat şi când a rãspândit un alt zvon, cum cã filmul ar fi fost turnat în întregime în condiţii confortabile, pe o pârtie de schi. Nu, echipa s-a deplasat în Nepal şi în Alpii Dolomiţi şi, cu toatã prezenţa cascadorilor, actorii nu au avut deloc o viaţã uşoarã. „Simţeam cã am îngheţat cu totul, îmi venea sã las dracului tot romantismul, nu doream decât sã mã întorc acasã“, mãrturisea la conferinţa de presã Jake Gyllenhaal (Brokeback Mountain), interpretul lui Scott Fischer, alpinistul care şi-a gãsit moartea în Nepal, corpul sãu rãmânând în munţi. Când vedem, graţie ecranului, cum gheţurile l-au fãcut una cu peisajul, ne cutremurãm, fie şi numai pentru o secundã, de eterna fragilitate a fiinţei umane.

cinema

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper