Pozitivismul istoriei literare. Dimitrie Vatamaniuc – 95

Un articol de ION SIMUŢ

Un istoric literar de cursă lungă, ca şi un poet sau un prozator de acelaşi fel, nu apare peste noapte, imprevizibil şi inexplicabil: vine de departe, ca să ajungă departe. Are o genealogie şi un proiect de existenţă.
Născut la 25 septembrie 1920, în comuna Suceviţa, Dimitrie Vatamaniuc este un bucovinean cu o educaţie severă în spiritul culturii naţionale, al disciplinei de bibliotecă şi al principiilor morale de cea mai înaltă şi mai demnă ţinută intelectuală. A făcut Şcoala Normală de învăţători la Cernăuţi, în anii 1935-1940, ultimii ani ai României Mari, a continuat cu Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi“ la Rădăuţi (1940-1943), susţinând bacalaureatul la Cernăuţi, în septembrie 1943. Vocaţia pedagogică a primei tinereţi îi va rămâne neîmplinită, catedra ca profesiune de durată fiindu-i refuzată.
Bucovina şi Ardealul
în formarea istoricului literar
Studiile universitare, în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie, le face la Universitatea din Cluj, în anii 1943-1947, când universitatea se afla în pribegie, la Sibiu, revenind după război acasă. Îşi susţine licenţa în 1947 sub îndrumarea ştiinţifică a profesorului Dimitrie Popovici. I-a mai avut profesori pe Ştefan Paşca, Ion Breazu, Ioan Lupaş, Alexe Procopovici, Gh. Giuglea, dar şi pe Lucian Blaga, D. D. Roşca, Onisifor Ghibu. Bucovineanul s-a ardelenizat, exact în anii cei mai receptivi ai formării, deşi Bucovina dădea suficiente resurse naţionale pentru vocaţia istoricului literar devotat culturii române. La Cluj a dus Bucovina cu el, activând în societatea studenţească „Junimea“, a tinerilor bucovineni. A participat ca martor apropiat la activitatea tinerilor scriitori care au alcătuit Cercul literar de la Sibiu. Ca student, a participat, de asemenea, la redeşteptarea sentimentului naţional în Clujul sufocat de administraţia horthistă. Îl tenta o carieră de scriitor, căci începe prin a scrie poezie şi proză devreme, continuând în anii studenţiei şi mai ales proză în anii 1950. O mărturie detaliată despre aceşti ani găsim în volumul memorialistic sub formă de dialog cu Constantin Hrehor, Convorbiri sub scara cu îngeri, apărut în 2010, la editura ieşeană Timpul, sub egida Institutului „Bucovina“ din Rădăuţi, aflat sub patronajul Academiei Române.
Ce a contat probabil cel mai mult în aceşti ai formaţiei a fost ucenicia pe lângă profesorul Dimitrie Popovici. Dar nu am exagera dacă am acorda un rol simbolic şi lui Eudoxiu Hurmuzachi, ca un model din umbră, ca o voce a tradiţiei bucovinene profunde, pentru ceea ce va deveni la
D. Vatamaniuc cultul documentului şi al informaţiilor exacte, întemeietoare ale unei viziuni larg deschise asupra culturii naţionale izvorâte dintr-un spirit al locului, al regiunii natale ca rădăcină rodnică, înfiptă adânc în solul patriei cuprinzătoare. Aşa îi va înţelege D. Vatamaniuc pe scriitorii săi preferaţi, cărora le-a închinat ani şi, în câteva cazuri, decenii de studiu – Ion Popovici-Bănăţeanul, Coşbuc, Slavici, Agârbiceanu, Eminescu, Blaga, ca personalităţi izvorâte în mod firesc din solul provinciei natale: Banat, Transilvania, Moldova sau Bucovina.
După şase ani de profesorat la Liceul „Andrei Mureşanu“ din Dej (1947-1953), episodul  transilvănean al biografiei sale se încheie şi începe cariera bucureşteană de cercetător în domeniul istoriei literare. O primă etapă o constituie stagiul de doctorat la G. Călinescu, încheiat cu o teză, susţinută în 1957, şi o carte despre Ion Popovici-Bănăţeanul, apărută în 1959. Stilul său de lucru şi de redactare a textelor nu se va călinescianiza, preluând de la noul maestru, aflat la antipodul lui
D. Popovici, numai preocuparea stăruitoare pentru marile repere ale literaturii române. D. Vatamaniuc va rămâne în cadrele generoase ale unui bucovinism şi ale unui ardelenism de trudă, consecvenţă şi construcţie. Cercetător îndărătnic şi răzbătător, va trece profesional de la un loc la altul, cum îl vor obliga fluctuaţiile epocii: cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor din 1956, se va transfera apoi, din 1957, ca lector la Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene, dar numai până în 1961. Biblioteca, arhivele, biroul de documentare vor deveni de acum încolo locurile sale predestinate: în anii 1961-1964 e bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară, apoi în perioada 1964-1974 – redactor-şef la Centrul de Informare şi Documentare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, filolog la Insitutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ pentru scurtă vreme (1974-1975) şi cercetător la Muzeul Literaturii Române din 1975 până în 2001, la pensionare. În iunie 2001 este ales membru de onoare al Academiei Române şi devine director al Centrului de Studii „Bucovina“ al Academiei Române, Filiala Iaşi, cu sediul la Rădăuţi. Revine, într-un fel, la vatră, la provincia natală, dar într-o postură nouă, aceea de cercetător, şi cu o viziune nouă, aceea pe care i-au dat-o cinci decenii de activitate culturală în sfera marilor valori naţionale. Este, în fond, parcursul tipic al unui cercetător, căruia i se refuză agora academică (amfiteatrul profesorului) şi agora politică (nici nu ar fi dorit-o), condamnat la munca de arhivă şi de bibliotecă, în singurătatea vecină cu sihăstria.
I se va accentua cu timpul figura de benedictin ca a lui Perpessicius, cu multe dioptrii şi puţin adus de spate, înclinat peste manuscrisul sau documentul de pe birou.
O istorie literară pozitivistă
Ce înseamnă azi o istorie literară pozitivistă? Ce a însemnat şi ieri, fiind încă mai necesară în contextul noilor orientări filologice, mai moderne şi mai libere, îndepărtate de arhive. Istorie literară pozitivistă, aşa cum o practică D. Vatamaniuc, în disciplina marii noastre tradiţii de acest fel, înseamnă accentul pe informaţie, cultul documentului, al textului, al evenimentului biografic şi al contextului politico-istoric. Rezultatul se vede în monografii clasice, biobibliografii riguroase şi ediţii critice. Pe aceste trei direcţii, activitatea lui D. Vatamaniuc a înregistrat izbânzi filologice care vor rămâne un reper greu de depăşit. Despre Ion Agârbiceanu a dat o micromonografie (1970) şi o biobibliografie (1974). Despre Lucian Blaga a dat o biobibliografie (1977) şi un volum de istorie literară (Lucian Blaga. Contribuţii documentare la biografia sa şi a operei, 1999). În cazul lui Tudor Arghezi, scriitor cu o operă atât de întinsă, a realizat o impunătoare biobibliografie, în două volume masive (2005). Pentru Titu Maiorescu a sistematizat într-o nouă ediţie „criticele“, traducerile (Opere, I-II, 2005, seria de Opere fundamentale, ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de D. Vatamaniuc) şi discursurile parlamentare (Opere, III-IV, 2006, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi comentarii de D. Vatamaniuc). În astfel de cazuri, ca acela al lui Maiorescu, toate disponibilităţile şi competenţele de filolog ale lui D. Vatamaniuc se adună într-un singur loc. În alte cazuri (Slavici şi Eminescu), istoricul literar, extrem de meticulos, cufundat în detalii, dar având şi orizontul necesar al timpului istoric, a corelat ediţiile critice şi biobibliografiile cu monografiile, în întreprinderi diferite.
Monografiile valorifică acribia textologică şi bibliografică în interpretarea desfăşurată pe spaţii mari, cu toate argumentele biografiei şi ale operei. Lucrul la ediţia critică Ioan Slavici (Opere, I-XIV, 1967-1987) a fost fructificat în două modalităţi: pe de o parte într-o biografie (Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, 1967) şi o perspectivă asupra operei (Ioan Slavici. Opera literară, 1970), pe de altă parte în biobibliografia Ioan Slavici (1973), realizată în colaborare, ca şi ediţia critică. Nici nu se poate spune cu certitudine care a fost la început, pentru că ediţia critică, biobibliografia, biografia şi studiul operei se intercondiţionează. Dar ce e important şi excepţional ca faptă culturală e că, în cazul lui Ioan Slavici, D. Vatamaniuc le-a făcut pe toate trei sau patru, activităţi care necesită înzestrări diferite, modalităţi diferite de lucru şi încorporează ca efort intelectual, fizic şi arhivistic, foarte mult timp. În cazul lui Slavici, efortul nu se opreşte la atât. Perfecţionist, editorul a reluat munca de unul singur, realizând încă două mari ediţii Slavici: una în şapte volume (Opere, I-VII, 2001-2003), parţială deocamdată, şi alta, continuându-l pe Constantin Mohanu în ediţia Slavici din seria de Opere fundamentale.
Marele său devotament s-a manifestat, cu un nebănuit sacrificiu de sine, faţă de opera lui Eminescu. A intrat în colectivul care a continuat marea ediţie academică inaugurată de Perpessicius, de la volumul VII (proza), şi a dus-o până la capăt, la volumul XVI, în intervalul 1967-1993. Greul şi marea încercare pentru D. Vatamaniuc au fost în sectorul de publicistică eminesciană, veritabil hăţiş textologic şi problematic. Ca şi în cazul lui Slavici, D. Vatamaniuc a reluat întreaga ediţie Eminescu, cu altă organizare a textelor, în şapte volume din seria de Opere fundamentale. Din acest vast şantier, istoricul literar şi-a extras şi şi-a înfăţişat experienţa, relevând conexiunile şi deschizând orizonturile, în şase volume de reflecţie, pe care ar trebui să le parcurgă nu numai oricare eminescolog, dar oricare cercetător care intenţionează să se devoteze domeniului: Publicistica lui Eminescu. 1870-1877, Iaşi, 1975; M. Eminescu. Manuscrisele, jurnal al formării intelectuale şi al lărgirii orizontului ştiinţific. Laborator de creaţie. Instrument de lucru, Bucureşti, 1988; M. Eminescu. Contribuţii documentare, Galaţi 1992; Eminescu şi Transilvania, Cluj-Napoca, 1995; Publicistica lui Eminescu. 1877-1883, 1888-1889, Bucureşti, 1996; Caietele Eminescu. Mitologie şi document, Bucureşti, 1998. Dacă astăzi publicistica lui Eminescu poate constitui un teren sigur al disputelor (sigur prin harta detaliată oferită de editor), acest lucru se datorează în cea mai mare măsură strădaniei şi probităţii ştiinţifice a lui
D. Vatamaniuc în restituirea şi clasificarea textelor, în identificarea surselor şi în participarea sa la controversele inerente.
În ultimele două decenii, din 1994, D. Vatamaniuc a înălţat un monument filologic şi istoriografic închinat Bucovinei natale, în cadrul Centrului pentru Studierea Problemelor Bucovinei al Academiei Române, devenit Institutul „Bucovina“. A editat la Rădăuţi, în colaborare cu un colectiv de redacţie, periodicul Analele Bucovinei, cu peste treizeci de tomuri în perioada 1992-2010. A iniţiat şi a organizat conferinţe ştiinţifice internaţionale pe tema Bucovinei, reunind specialişti din România, Germania şi Ucraina. A contribuit la realizarea şi tipărirea a peste douăzeci de lucrări, dintr-un total de treizeci şi două, câte au apărut în intervalul 1996-2010 în cadrul colecţiei Enciclopedia  Bucovinei  în studii şi monografii, fondată la Rădăuţi în 1996. Răbojul faptelor culturale întreprinse de istoricul literar nu se încheie aici.
D. Vatamaniuc continuă strălucit şcoala noastră pozitivistă de istorie literară, axată pe ediţii critice, biobibliografii şi monografii tradiţionale, de fundamentală necesitate pentru cultura naţională.    n

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper