Poveşti pentru umilirea ficţiunii

Un articol de MAGDA MIHĂILESCU

Câteva scurte enunţuri ale subiectelor unor filme: 1. Drama unei pretinse cântăreţe de operă care a trăit şi a murit cu iluzia că poate seduce lumea. 2. Povestea unei familii în aparenţă normale, dar care a terorizat societatea argentiniană. 3.Ultima zi a unui mare lider politic. 4. Copiii abuzaţi de preoţii catolici. 5. Destinul unui transsexual. 6. Un alt destin, al unui gangster.7. Muzeul Luvru în timpul Ocupaţiei. Înşiruirea ar putea continua. Ce se ascunde în spatele acestor filme, din start atât de diferite? Evidenţa punctului de pornire. Toate sunt inspirate de cazuri reale, petrecute într-un timp sau altul. Nu ştiu cum de s-a întâmplat aşa, dar anul acesta Mostra del cinema a strâns în diferitele ei secţiuni, cu precădere în cea a competiţiei oficiale, autori care nu au aşteptat inspiraţia din ceruri. Au găsit-o în arhive, în cronicile faptelor diverse, au fost fascinaţi sau indignaţi. Poate că la mijloc este doar întâmplarea, poate că numai ea a făcut ca în această ediţie realitatea cu identificare exactă să fie mai tare decât ficţiunea. Coincidenţă-coincidenţă, dar în faţa unei asemenea aglomerări mai că aş aduce în discuţie, fie şi numai în treacăt, umilirea ficţiunii de către realitate. Unele cazuri aveau un asemenea potenţial de seducţie încât ne-am şi întrebat cum de nu au fost exploatate până acum. Voi începe cu două dintre ele. Au mers mână în mână, până în ultimele zile, la bursa predicţiilor, pentru că actorii principali erau marii favoriţi ai premiilor de interpretare, Cupa Volpi. Deşi a fost prezentat la începutul festivalului, în a patra zi, The Danish Girl al lui Tom Hooper (Discursul regelui) nu a mai ieşit de pe buzele criticilor până la sfârşit. Aparţine acelor nu multe filme despre care se poate spune că, la sfârşitul lor, parcă ne ia cineva minţile. Suntem conştienţi de anihilarea măcar a unui capăt de judecată lucidă, dar nu aş spune că ne dă târcoale ruşinea. Puteam jura în privinţa numelui marelui câştigător, interpretul Eddie Redmayne. Nu mă îndoiesc că mulţi îşi amintesc fiinţa chircită dintr-un scaun de paralitic, dar care ne dădea curaj cât zece bărbaţi sănătoşi la un loc, nimeni altul decât savantul genial Stephen Hawking din Teoria întregului, rol pentru care actorul englez a câştigat anul acesta Oscarul. Copleşitor, acum, sub înfăţişarea/ înfăţişările primului transsexual din Europa care s-a supus unei intervenţii chirurgicale. Născut în 1882 ca Einar Wegener, pictor de peisaje, devine peste opt ani Lili Elbe. Ştiu ce înseamnă aplauzele la Lido, altfel modulate în comparaţie cu Cannes-ul, mai întotdeauna prudent, rar dezlănţuit, pentru că tonul îl dau cumpătaţii ziarişti francezi, prin forţa lucrurilor cei mai numeroşi din sală. Cu alte amintiri sonore mă întorc de la Veneţia. Încă mai am în urechi dezlănţuirile de anul trecut, la intrarea în sala conferinţei de presă a lui Al Pacino. Acum, la apariţia lui Eddie Redmayne, au fost de-a dreptul chiote, de bucurie şi imensă admiraţie. Cineva a ţinut să-i spună de la bun început să-şi pregătească un colţ, acasă, pentru Cupa Volpi care, nu încape nicio îndoială, îi va reveni. Nu a fost aşa, dar, despre palmares – într-un număr viitor. Subţire, fragil, aproape străveziu, cu o privire luminos mirată, îmbrăcat ca un elev, cămaşă albă şi pulovăr mov, fostul coleg de la Eaton al prinţului William mi s-a părut nespus de timid, în faţa unei săli în care abia s-a mai găsit câte un loc în picioare, pe margini. Bea tot timpul apă, în timp ce încercam – sunt sigură că şi alţii făceau asta – să ghicesc în gesturile sale ceva din personajul de care tocmai ne despărţiserăm. Poate ochii, cum spuneam, cu acea lumină a uimirii, nu ne lasă să ne rupem de drama celui care „şi-a schimbat corpul în numele libertăţii“, care „a avut curajul alegerii“, într-o societate a anilor ‘30, nepregătită să accepte diferenţa. Spectaculozitatea vieţii tinerilor soţi Wegener (nevasta – pictoriţa Gerda Wegener), îndrăgostiţi şi puşi pe joacă, frumuseţea interioarelor cu al lor „calm, lux şi voluptate“ par a nu avea vreo fisură prin care să se strecoare drama. Doar o plăcere stranie, însoţită de o teamă difuză, pune stăpânire încetul cu încetul pe Einar. Privirea îi întârzie, vinovat fascinată, pe obiecte ale lenjeriei feminine, mângâie mătăsurile, se ascunde în moliciunea lor. În ochii soţiei sale totul pare o joacă, spiritul ludic este inconştient alimentat, se distrează încurajându-l, ba chiar iese cu el în lume deghizat în… verişoară, fără să bănuiască chinul celui de lângă ea: „Dumnezeu mi-a dat un corp greşit“. Când va descoperi adevărul, filmul devine şi povestea unei mari iubiri complice. Asistăm nu la drama construirii unei alte identităţi, ci a aducerii la suprafaţă a celei adevărate. Cu ajutorul, cu sacrificiul femeii care îşi pierde bărbatul, dar nu vrea să renunţe la omul atât de apropiat (excelentă tânăra actriţă Alicia Vikander). Cu durerea smulgerii dintr-o condiţie străină a bărbatului irepresibil chemat de feminitatea din el. Este coarda pe care uriaşul talent al lui Eddie Redmayne face minuni. Viaţa devine o luptă chinuitoare pentru amândoi, o luptă în voaluri, blănuri, dantele vor spune vocile critice cu orice preţ. Nu au lipsit nici unele comentarii cu trimiteri la amănuntele cazului real – soţia nu chiar atât de credincioasă, calvarul intervenţiilor chirurgicale în urma cărora Lili Elbe a murit. Suntem, totuşi la cinema, nu la o reconstituire şi, probabil, ultima amintire a eroinei/ eroului („Am visat-o pe mama, eram fetiţă, mă striga Lili“) contează mai mult, dacă vrem să admitem că există un mister al fiinţei umane. Actorul mărturisea că a avut în faţă cel mai bun scenariu oferit vreodată, (Lucinda Coxon): „a fost o mare şansă propunerea unei transformări iconice, dar rolul nu a însemnat, la început, o plimbare de plăcere. Căutarea limbajului corpului s-a dovedit a fi fundamentală, pentru că exista pericolul devierii în caricatură. Eram complet ignorant în materie, de aceea am mers în diferite comunităţi de transsexuali. Am întâlnit oameni extrem de generoşi şi curajoşi, care luptă pentru propria lor viaţă“. Chiar dacă premiul Cupa Volpi nu i-a fost destinat, cred că este imposibil ca acest rol să nu-l propulseze pe Redmayne direct în cursa viitoarelor Oscaruri.
Spre deosebire de Einar Wegener, care nu se simţea bine „dans sa peau“, afona Florence Foster Jenkins, bogătaşa americană de prin anii ‘40, se plăcea de minune în rolul de mare cântăreaţă de operă, chiar dacă şi pentru un necunoscător în ale muzicii era limpede că falsează de la un capăt la altul. Neobişnuita poveste a celei mai proaste cântăreţe lirice a tuturor timpurilor l-a inspirat pe regizorul francez Xavier Giannoli, care a transpus-o în Parisul anilor ‘20, mult mai ofertanţi în materie de decoruri fastuoase şi ambianţă, botezând-o pe Florence cu numele de Marguerite, în filmul cu acelaşi nume. Aristocrata doamnă Dumont are o singură obsesie: să fie luată în seamă drept cântăreaţă de operă, iluzie întreţinută cu o crudă ipocrizie de cei din jur, de înalta societate, de presă, gata să o ovaţioneze ori de câte ori, în spectacolele de binefacere (dar nu numai), masacrează marile arii. Filmul începe, de altfel, ex abrupto, cu o arie de Haendel luată razna, ceea ce nu a împiedicat aplauzele distinsei societăţi. Lumea este, de fapt, îngrozită, copiii se ascund sub mese, în timp ce armata servitorilor îşi face datoria entuziasmului ca exerciţiu cotidian. Întregul personal este dresat în a întreţine candoarea femeii tenace, lăsate să fie subiectul şi obiectul deriziunii până la moarte. Unul dintre asistenţii ei lansează chiar o memorabilă frază justificativă: „Doamnă, profesorul meu indian de dans avea obiceiul să spună că perfecţiunea nu înseamnă să faci ceva grandios şi frumos. Important este să faci ceva cu grandoare şi frumuseţe“. Cum ar veni, visul poate fi trăit şi pe dos şi chiar acest trist adevăr întreţine emoţia. Nu poţi rămâne de piatră în faţa unei asemenea concentrări de voinţă, energie şi văzduhism. La urma urmei, Marguerite Dumont are nonşalanţa unei femei care a înfruntat în felul ei epoca, văzând în muzică o cale de eliberare din constrângerile vieţii burgheze. Îi strigă bărbatului care nu va înţelege decât târziu determinarea ei maniacală: „Muzica este tot ce mi-ai lăsat. Fără ea, înnebunesc“. Iar atunci când va pricepe, va fi alături de ea până la moarte. În interpretarea unei minunate actriţe, Catherine Frot, inocenta cântăreaţă, cu imensa ei bună-credinţă, nu are nimic comic, falsările ei nu stârnesc râsul, ci un soi de compătimire combinată cu o uşoară spaimă în scenele din urmă. Atâta chin, chiar trăit ca o desprindere de urâţenia din jur, nu putea sfârşi bine. După lecţii peste lecţii cu profesori care sincer binevoitori, care interesaţi, Marguerite Dumont, cu paroxisticul ei perfecţionism aplicat unei voci neascultătoare, îşi va da duhul pe scenă, în încercarea disperată de a porunci corzilor vocale imposibile note înalte. Dacă ar fi să decupez o singură scenă din acest film, ea ar fi cea în care Marguerite nu cântă, ci ascultă, singură fiind, Casta diva, în interpretarea dumnezeiască a unei mari soprane. Atunci, pentru o clipă, am fost una cu actriţa Catherine Frot. Mi s-a părut că ascult visul ascuns în fiecare dintre noi.

P.S. Meryl Streep şi Hugh Grant filmează, în momentul de faţă, o altă versiune a istoriei cântăreţei Florence Foster Jenkins.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper