Portretul scriitorului la vreme de toamnă

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Leul albastru, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015

 

Apărut în condiţii de lux la Editura Academiei Române, impozantul volum omagial Leul albastru,
prilejuit de aniversarea lui Dumitru Radu Popescu, este o carte de care oricine va scrie biografia autorului Vânătorii regale şi a operei sale nu va putea face abstracţie. 45 de prozatori, poeţi, dramaturgi, critici şi istorici literari, teatrologi, jurnalişti şi oameni de ştiinţă din mai multe generaţii concură la realizarea unui portret al scriitorului, revelat din diverse unghiuri.

Două sunt aspectele ce mi se pare că trebuie subliniate înainte de toate. Unul priveşte faptul că textele din acest volum nu sunt, aşa cum se întâmplă de obicei în astfel de ocazii, nişte panegirice. Al doilea, poate cel mai important, e că avem în faţă şi în bibliotecă o admirabilă carte de literatură, un roman al unei formaţii şi al unei deveniri cu o multitudine de voci, ilustrând o diversitate de genuri: de la memorialistică la proză, de la poezie şi eseu până la publicistică de cea mai bună calitate. Inspirată a fost ideea celor ce au alcătuit volumul de a plasa în mijlocul opului nuvela Leul albastru, reprezentativă şi faimoasă nu doar prin valoarea ei, ci şi prin dramatica poveste ce a iscat-o la apariţie, mai întâi în revista Luceafărul (1965), apoi în volum (1981), când a fost ţinta unor atacuri şi contestări de pe poziţii dogmatice.
Multe dintre comentariile critice din acest volum au fost scrise şi publicate în diverse momente ale evoluţiei lui D.R. Popescu de-a lungul a peste 60 de ani de la debutul său, ca prozator, în revista Steaua. Ele aparţin unor autori ca Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Nicolae Balotă („Printre prozatorii români contemporani, cel care a demonstrat până acum o mai acută sensibilitate a tragicului este D.R. Popescu“), I. Negoiţescu („Incontestabil Duios Anastasia trecea e o capodoperă a prozei româneşti“), apoi, Ion Simuţ, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, fără a-mi propune să epuizez lista. Interesante sunt opiniile unor prozatori de prim plan, precum Augustin Buzura, Nicolae Breban, George Bălăiţă, Ştefan Bănulescu, Eugen Uricaru, Radu Cosaşu, pentru a da doar câteva nume. Iată cum îl caracterizează pe D.R.P. prozatorul de mare putere Nicolae Breban: „Odată cu romanul F, mai ales, dar şi cu altele, D.R. Popescu a devenit, indubitabil, unul dintre maeştrii prozei române postbelice, artist desăvârşit, profund original, al unei coloraturi expresioniste în epica amplă, cu portrete şi personaje ce mătură şi însufleţesc întreg arealul contemporan, sud-american, mai ales, cu o ramă multiplicată în zeci de variante, capabile de a exprima nesiguranţa şi simbolistica clătinătoare, înalt expresivă, a psihologiei şi psihologiilor contemporane“. George Bălăiţă scrie, la rândul său, un admirabil eseu epic animat de figura piticului Rinaldo, dar avându-l ca personaj central pe însuşi creatorul acestuia. Pe scurt, lumea în două pagini şi începutul sfârşitul unei poveşti adevărate: „Ascultaţi: D.R.P. este o maşină gigantică de scris, de unde a ieşit o operă importantă, în care, din când în când, capodopera se arată cum aripioara cu dinţi tăioşi de pe spinarea rechinului, când fiara taie apa cu înfricoşătoare linişte şi fără nici o grabă. Aţi auzit ce trebuie să auziţi: The rest is silence!“. Eugen Uricaru schiţează un profil moral al scriitorului ajuns în toamna vieţii: „Mare iubitor de Shakespeare, a ştiut de la început cât de singur este, la fel de singur şi când în jurul său zumzăiau tot felul de aspiranţi şi când sufletele mici cu orgolii mari i-au întors spatele, uneori demonstrativ, confundând, din pricina orgoliului lor, fotoliul puterii cu puterea talentului. Ştiind, parcă, totul dinainte, n-a clipit a uimire niciodată şi nici nu va clipi în faţa monstruozităţii umane. Va privi mereu cu o sfântă curiozitate, aş spune copilărească, la tot ce se întâmplă în jurul său, pentru că vrea să ştie tot ca să poată să scrie despre tot. Uriaşul său talent l-a înconjurat cu o lume fremătătoare, însă el ştie că nu e decât o hărmălaie, fără regulă şi fără normă. E rostul său să le afle şi să le dăruiască regula şi norma – în scris“. Marin Sorescu, „convocat“ şi el la symposionul sui generis din acest volum omagial, îşi începea un comentariu din volumul Uşor cu pianul pe scări (1985), cum nu se poate mai sorescian: „Poet al prozei, D.R. Popescu creează cu uşurinţă simboluri. Bucăţile, uneori realiste, se scoală deodată în simbol, cu noaptea-n cap, ca sicriul generalului mongol «acţionat» de baloane“. Şi încheia astfel: „D.R.P. stă pe catalige, ca un personaj al lui, exact în unghiul mort format din traiectoriile posibilului şi imposibilului şi vorbeşte la telefon cu inspiraţia. Aceasta urlă întruna: «Contemplă viaţa!», «Alo! Contemplă viaţa!»“.
Dar să ne întoarcem la critici. În Scriitori români de azi, vol. IV, 1989, Eugen Simion conchide, pe baza analizei întregii creaţii epice a lui Dumitru Radu Popescu de până la finele acelei epoci: „Romanele din ciclul F formează o întinsă şi substanţială parabolă, cu punctele de vârf în F şi Vânătoarea regală. Ea impune în proza noastră un stil, o viziune epică (în care toate valorile şi toate categoriile se amestecă), un mod de a nara şi un spaţiu imaginar inconfundabil“. Nicolae Manolescu figurează cu câteva fragmente din cronici şi eseuri apărute în timp, la care se adaugă unul scris, cu o expresie din jargonul jurnalistic, la cald. Aleg să citez din cel pe care autorii volumului omagial îl reproduc din Arca lui Noe, vol. II, 1982: „Ultimele romane din ciclul F suferă de stereotipia situaţiilor şi personajelor. Căzând fie în pură atrocitate, nu numai fără substrat etic, dar şi fără substrat estetic, fie în sofistica pură a căutării adevărului, în delirul interpretativ abstract şi relativist, fără vreun contact cu viaţa. Acolo unde acest lucru nu se întâmplă (în F, în Vânătoarea regală şi în Cei trei din dreptul Ţebei), D.R. Popescu este creatorul uneia dintre cele mai stranii, originale şi violente viziuni epice din întreaga noastră literatură“. În opinia lui Eugen Negrici – „Dumitru Radu Popescu se numără printre acei câţiva prozatori postbelici care, depăşind graniţele realismului tradiţional, au împins foarte departe nivelul transfigurării materiei, dincolo de ce izbutiseră, în acest sens, predecesorii lor postbelici“. După o analiză succintă a unor romane şi referiri la alte proze ale lui D.R. P., Eugen Negrici trage o concluzie care, fără cu totul nouă, este definitorie: „Folosindu-se de un număr uimitor de tehnici narative învăluitor-dezvăluitoare, acest virtuoz al formei a izbutit performanţa de a impune, precum romancierii sud-americani, în proza noastră – un teritoriu spiritual, o lume având la centru o memorie colectivă magmatică“. Paul Cernat priveşte lucrurile pe un fundal mai larg, cel al istoriei literare postdecembriste: „… acest scriitor de vârf pare să fi ieşit din zodia nefastă a revizionismelor est-etice, iar opera sa e, din nou, înconjurată de preţuirea cvasi-unanimă a confraţilor. Mă bucur să constat că începe să i se facă dreptate. E şi acesta un semn că, inclusiv în vremuri «relativiste» de confuzie şi debusolare axiologică, valoarea autentică rezistă, impune şi se impune“. Un substanţial eseu critic este cel al lui Mihai Iovănel. E vorba de postfaţa la ediţia din 2004 a romanului F. După ce observă că „ficţiunea poate formula întrebări pe care eventuala banalitate a vieţii din realitatea zilnică nu ajunge niciodată să le formuleze, să ne pună în situaţia de a le simţi ca importante, ca reale. Literatura se ocupă cu invenţiile, dar acestea sunt adesea mai reale decât ceea ce se întâmplă în jur (profunzimea dostoievskiană nu se găseşte în stare liberă în natură…)“, criticul constată că „F inventează o profunzime pe care nu o vom găsi decât acolo. O profunzime persistentă, ca lucrurile care există cu adevărat. Desigur, la un moment dat, cartea va fi închisă sau chiar uitată. Dar, vorba lui Călinescu, va rămâne un ecou“. Propoziţii memorabile, dintre cele ce îmi întăresc impresia că volumul Leul albastru, paradoxal, este omagial în măsura în care nu e deloc festiv. E meritul celor ce l-au conceput şi alcătuit. Ei ne-au oferit o carte de referinţă, o carte de sociologie literară, care poate interesa nu numai pe biografii şi exegeţii lui D.R. Popescu, ci şi pe cei preocupaţi de literatura română în general şi de tumultuoasa viaţă literară din epocile postbelice.
Melancolizat de atmosfera acestei cărţi ce conţine multe pagini de memorialistică, închei cu o evocare. Într-o toamnă îndepărtată m-am aflat în comuna băcăuană Răchitoasa, la o întâlnire a unui grup de scriitori cu sătenii şi intelectualii de acolo, din şirul celor programate în cadrul Festivalului Bacovia. Agreabila întâlnire s-a terminat în fapt de seară. O seară înmiresmată şi senină, cu stelele ce păreau că ating vârfurile copacilor. Aveam bucuria să mă plimb pe uliţa mare a satului împreună cu D.R.P., cu taciturnul D.R.P. Ca să sparg tăcerea, chiar dacă, recunosc, ea era mai grăitoare decât vorbele, m-am hotărât să zic şi eu ceva. Şi am spus, mai mult pentru mine: Doamne, cum să părăseşti la un moment dat pentru totdeauna aceste frumuseţi?! Şi gândul m-a dus în acea clipă la Marin Preda, care mărturisea că natura nu-l interesează, de vreme ce el va muri, iar ea va dăinui până la sfârşitul lumii. Am înţeles asta ca o revoltă a marelui scriitor faţă de efemeritatea fiinţei umane. Şi atunci, ieşind din tăcerea sa, D.R.P. mi s-a adresat consolator: lasă, dragă Coroiu, că în următorii 20-30 de ani se va descoperi sigur ceva care ne va prelungi viaţa… Vă mai amintiţi, iubite Domnule Dumitru Radu Popescu? Au trecut deceniile în goană şi previziunea Dv. nu s-a adeverit. Nu s-a descoperit vreun secret al tinereţii fără bătrâneţe şi cu atât mai puţin al vieţii fără de moarte, ca în basmele româneşti pe care le repovestiţi atât de tulburător şi le tălmăciţi sensurile filosofice mai bine decât mulţi etnologi şi exegeţi ai genului. Dar fiindcă aţi prevăzut-o Dv., pentru mine este ca şi cum marea descoperire s-ar fi produs!

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper