Politica ironiei poetice

Un articol de ION SIMUŢ

Corina Croitoru, Politica ironiei în poezia românească sub comunism, prefaţă de Ioana Bot, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014

 

Volumul de critică literară Politica ironiei în poezia românească sub comunism semnat de Corina Croitoru (fostă Boldeanu) s-a prezentat iniţial ca teză de doctorat susţinută în octombrie 2013 la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, sub coordonarea Ioanei Bot cu altă variantă de titlu: Politica ironiei poetice în poezia românească scrisă în perioada comunistă. O teză de doctorat foarte bună (am fost în comisia de evaluare şi ştiu) a devenit, cum e firesc, o carte foarte bună a unui tânăr critic aflat la început de drum. Cartea a fost onorată cu premiul pentru debut al Filialei din Cluj-Napoca a Uniunii Scriitorilor, evidenţiind-o pe bună dreptate şi solicitând, drept urmare, o atenţie specială. O discuţie mai largă ar putea porni de la ea, pentru a releva unele aspecte ale condiţiei specifice a literaturii române în comunism.
Evaluarea academică standardizată (deşi nu există aşa ceva) a unei teze de doctorat în filologie, ca şi a unei cărţi care o preia, ar trebui să cuprindă sau să urmărească următoarele criterii: perspectiva metodologică adoptată; formularea temei de cercetare şi relevanţa ei în contextul actualităţii; organizarea ideilor şi a argumentelor într-o structură bine elaborată; definirea şi instrumentalizarea conceptelor; validitatea demonstraţiei critice; originalitatea interpretărilor; capacitatea de cuprindere a fenomenului estetic; orizontul bibliografic şi comparativ; onestitatea exploatării surselor şi a referinţelor. La oricare din aceste puncte am examina-o, cartea Corinei Croitoru (identică cu teza, fără prelucrări ulterioare) îşi dovedeşte pe deplin calităţile şi îndeplinirea criteriilor pe care le-am enunţat. Pe deasupra, avem de evidenţiat calitatea scriiturii, în foarte rare alte cazuri ireproşabilă ca acum; practic, teza a putut fi propusă unei edituri exact în forma în care a fost prezentată spre susţinerea publică.
Înaintea formulării unor aprecieri generale, în funcţie de criteriile anunţate, amintesc două observaţii pe care le-am făcut la susţinerea tezei şi care nu au mai putut fi luate în seamă la publicare decât prin adaosul unei note de subsol: prima legată de titlu, de conceptul-cheie şi deci de formularea temei de cercetare, aparent un detaliu, dar care atinge o problemă de fond ; a doua observaţie, mai de substanţă, priveşte tipurile de poezie, operative în distincţiile întreprinse de autoare de-a lungul întregii cercetări.
Po-etica, ruptă şi coruptă
Autoarea a scurtat la publicare titlul, renunţând la adjectivul (sofisticat tipografic) adăugat ironiei, scris în forma „ironie poetică“, prin care se subliniază în interiorul poeticii rolul eticii (un rol ipotetic). Cu alte cuvinte, ironia unei părţi din poezia scrisă în perioada comunistă s-ar baza pe o etică încorporată în poetica ei. E, să recunoaştem, un joc de cuvinte interesant, dar gratuit, după părerea mea, pentru că poetica ironiei nu conţine în fond nicio etică. Ironia poeziei ce implică un protest mascat faţă de regimul comunist e una prin excelenţă politică, nu neapărat etică. Excesul de subtilitate a inteligenţei speculative se vede în conceptul de „ironie poetică“ elaborat de Corina Croitoru şi pe care mizează toată demonstraţia sa. Politica ironiei poetice în poezia românească scrisă în perioada comunistă (cum era iniţial titlul) intenţionează să atingă în combinaţia dintre primele trei cuvinte mai multe sugestii deodată şi mai multe piste de interpretare, subsumabile unei idei importante: implicaţiile etice ale poeziei ironice în contextul politic al comunismului românesc – dar în această formulare nu ar fi sunat prea bine şi nu ar fi avut un skepsis ca atunci când presupui că în atributul „poetic“ al ironiei intră, ca într-un mot-valise, şi poezia, şi etica sau, ca să rimeze, şi poetica, şi etica. Numai că nu prea intră. Desigur, nu ignor faptul că nu în alăturarea a două particule relativ independente într-un cuvânt stă subtilitatea, ci în suprapunerea eticului peste poetic. Modelul jocului de cuvinte pe care îl va fi avut în minte exegeta (voluntar sau involuntar) va fi fost „est-etica“ lansată de Monica Lovinescu şi consacrată de critica ulterioară ca o sugestie inspirată despre corupţia morală a esteticii literare în comunismul românesc. Estetica estică e una coruptă de presiunile regimului comunist – e o idee care a devenit banală, unanim acceptată şi vehiculată ca un loc comun. În speculaţia Monicăi Lovinescu despre ruptura din estetica literaturii române în comunism, ambele particule au sens şi independenţă: şi estul, şi etica. În „po-etica“ ruptă şi coruptă a speculaţiei Corinei Croitoru trebuie să înţelegem eticul infiltrat în poetic. Nu eticul e infiltrat de fapt în poetic, ci politicul. Nu e rău, dar e un joc de cuvinte destul de chinuit şi destul de greu de acceptat. De aceea, i-am propus autoarei ca, în eventualitatea în care publică teza (eventualitate perfect justificată şi deja împlinită), să mizeze pe speculaţia Monicăi Lovinescu şi să pună în titlu: Politica ironiei est-etice în poezia românească scrisă în perioada comunistă, în loc de „Politica ironiei poetice…, cu acea poticnire în interiorul cuvântul. Nu ştiu dacă, din punctul de vedere al autoarei, este acceptabilă modificarea, dar eu o văd mai utilă ca sugestie de sensuri, pentru că în poezia noastră din perioada comunistă, cel puţin aceea vizată de Corina Croitoru, sunt corupte şi etica, şi estetica. În sfârşit, chiar dacă nu ar fi destul de transparentă din titlu, ideea este cu asupră de măsură probată de întreaga argumentaţie a cărţii. Şi trebuie să spun de la început, după această discuţie exagerată în chip de reproş nevinovat şi neglijabil legat nu doar de titlu, ci de un concept, că am citit o analiză excelentă despre politica ironiei şi ironia politică, despre implicaţiile etice ale poeticii ironice în poezia românească din perioada comunistă. Cartea semnalează o situaţie estetică şi politică definitorie pentru literatura română în comunism, în ambele corelaţii sau direcţii, adică şi înspre estetic, şi înspre politic. Din acest motiv, apreciez că desfăşurarea analizei, un veritabil eseu critic, atinge un fenomen intern al literaturii române prinse între două constrângeri, un fenomen relevant cu o capacitate de iradiere semnificativă în analiza critică a poeziei. Să mai semnalez la acest prim punct câmpul de aplicaţie. Corina Croitoru exemplifică, într-o primă etapă, ironia poetică prin cazurile particulare din generaţia războiului: Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian. Din aceasta ar decurge ironia poetică a generaţiilor postbelice: a şaizeciştilor Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Ioanid Romanescu şi Nicolae Prelipceanu (lipseşte de aici, în mod frapant, Ileana Mălăncioiu), a şaptezeciştilor Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran şi a optzeciştilor Matei Vişniec, Magda Cârneci şi Mariana Marin.
Câte feluri de poezie avem?
Al doilea punct al discuţiei ar fi despre tipurile de poezie. Înainte de a le comenta, trebuie să citez in extenso pasajul din introducere, unde se încearcă o definire a lor: „Datorită înţelegerii lor, în parte şi împreună, ca forme de reacţie la context, poezia tranzitivă şi ironia etică obligă demersul critic să staţioneze în zona conceptului de angajament, redefinit, în sens larg, drept preocupare pentru viaţa socială şi politică ce transpare, într-un fel sau altul, în scriitură. De aceea, lucrarea va trece în revistă trei tipuri de angajare a poeziei faţă de prezentul istoric – angajarea în pofida acestuia (specifică poeziei reflexive), angajarea în vederea acestuia (exemplificată de poezia militantă) şi angajarea în relaţie cu acesta (proprie poeziei tranzitive) – pentru a insista, ulterior, asupra angajării poeziei tranzitive, prin intermediul ironiei, în relaţie cu realităţile regimului comunist“. Iată comentariile mele: toate cele trei forme de aşa zis angajament sunt în relaţie cu prezentul politic (deci sunt politice, nu etice), nu numai cea de-a treia; aş renunţa la noţiunea de angajament, plăcută francezilor, pentru că, în română, ne conduce spre ideea literaturii angajate în accepţia univocă de literatură militantă, pusă în slujba regimului politic şi subordonată lui totalmente; aş pune în locul noţiunii de angajament pe aceea de atitudine politică; dacă suntem mai atenţi, trebuie să observăm că nu există numai cele trei tipuri de poezie; există şi o a patra, perfect logică şi documentabilă, rezultată din angajarea (cum ar spune autoarea) sau atitudinea (cum aş spune eu) împotrivă, împotriva prezentului politic, concretizată în poezia anti-comunistă; prin urmare, există patru tipuri de poezie şi, odată cu ele, patru tipuri de literatură, fapt pe care nu-l ştie sau îl ignoră şi Eugen Negrici, atunci când distinge literatura aservită şi două forme ale literaturii tolerate, una cu aspiraţie la adevăr şi alta cu aspiraţie la literaritate, uitând că există şi literatura netolerată de regimul comunist. În ceea ce mă priveşte, am argumentat existenţa clară a patru tipuri de literatură şi, implicit, de poezie, corelative cu noţiunile propuse de Eugen Negrici şi Corina Croitoru, în felul următor: 1. literatura oportunistă, echivalentă cu poezia militantă de la Corina Croitoru şi literatura aservită de la Eugen Negrici; 2. literatura evazionistă, apolitică, abstrasă din prezent, corespunzând poeziei reflexive de la Corina Croitoru şi literaturii tolerate ca aspiraţie la literaritate de la Eugen Negrici; 3. literatura subversivă, adică poezia tranzitivă cu infuzii de ironie etică (de fapt, ironie politică) de la Corina Croitoru sau corespunzătoare literaturii tolerate cu aspiraţie la adevăr de la Eugen Negrici; 4. în sfârşit, literatura disidentă sau literatura împotriva regimului comunist, ignorată, împotriva oricăror evidenţe, atât de Corina Croitoru, cât şi de Eugen Negrici; Corina Croitoru nu are nevoie de ea, în sistemul său, axat pe poezia tranzitivă, cu accente clare de subversivitate. Ca să închei deducţiile din această observaţie despre tipurile de poezie şi tipurile de literatură, voi spune că exegeta avea nevoie de noţiunea de subversivitate, chiar de cea de literatură subversivă, pentru a încadra corect poezia ironiei etice în sfera adecvată a unei atitudini politice definitorii. Nu aş numi-o carenţă de conceptualizare, ci mai degrabă insuficientă claritate a unui punct de vedere politic asupra scopului ironiei poetice din poezia tranzitivă: subversivitatea, atitudine cu vechi tradiţii, de la Shakespeare, Beaumarchais şi Marivaux la Swift, Voltaire, Byron şi mulţi alţii. Înţelegerea acestei literaturi esopice este o dificultate nu numai pentru literatura subversivă din perioada comunistă (cum afirmă la un moment dat exegeta), ci şi pentru alte epoci. Literatura subversivă, esopică, nu este o invenţie a perioadei comuniste. Dar asta e o altă problemă.
Corina Croitoru e critic fin, riguros şi subtil (uneori chiar prea subtil), un critic mai mult decât un istoric literar, deşi apelează şi la informaţiile şi investigaţiile de istorie literară, atât cât e necesar pentru relevanţa contextualizărilor. Sunt frumoase şi relevante demonstraţii de critică şi interpretare de text analizele desfăşurate în sfera modului de întemeiere şi constituire a viziunii cuprinzătoare a poeziei ironice ca reacţie la context, ca să relev zonele de excelenţă ale cărţii ei de debut.
Poezia ironiei est-etice (sau, mai bine zis, politice) din perioada comunistă beneficiază de o aplicaţie riguroasă, inteligentă şi generoasă în exegeza Corinei Croitoru. Autoarea are apetit pentru dezvoltarea relaţiilor estetice, etice sau politice dintre elementele universului liric ale fiecărui poet analizat şi pentru glosarea conceptuală a virtualităţilor imaginarului acestui tip de literatură. Se situează, complezentă, dar nu obedientă, în vecinătatea celor mai bune exegeze despre poezia ironică, acelea ale lui Laurenţiu Ulici, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Petru Poantă şi ale altor critici importanţi ai literaturii române contemporane, alături de Ioana Bot, de la care a învăţat o metodă de analiză, o modalitate critică de abordare a poeziei.
Am mare încredere în capacitatea exegetică dovedită de Corina Croitoru şi în disponibilitatea ei de a-şi asuma în viitor un alt subiect, pentru a excela într-o nouă cercetare filologică şi pentru a-şi extinde astfel competenţele. Corina Croitoru e un nume care se alătură convingător unei pleiade glorioase de tineri critici afirmaţi în ultimii ani.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper