Pielea şi hainele

Un articol de Arthur Suciu

Haina este cea mai versatilă parte a corpului, după creier. Ea nu ne aparţine câtă vreme se află într-un dulap sau un sertar, dar devine a noastră, devine noi imediat ce-am hotărât s-o purtăm. Haina ajunge astfel extensia plină de semnificaţii a pielii, pe care o protejează sau o irită, o ascunde sau o arată, după caz. Înainte de a analiza gesturile unei persoane, de a-i auzi glasul, de a-i înţelege gândurile, îi vedem şi îi interpretăm hainele.
Adesea, acest lucru se întâmplă înainte chiar de-a o privi în ochi. Suprapuse inconştientului pielii, hainele alcătuiesc sistemul primar de semnalizare şi semnificare socială, prin care ne identificăm şi ne exprimăm intenţiile, prin care de asemenea suntem văzuţi în lume. „Vei întâlni un bărbat, îmbrăcat într-o haină gri“, i se spune unei femei, care tocmai urmează să-l cunoască pe viitorul ei coordonator de doctorat. Descrierea chipului este prea complexă pentru o identificare imediată. Rareori apelăm la ea. Hainele, în schimb, sunt uşor de recunoscut şi nu necesită o cunoaştere prealabilă. Înainte de a ne întâlni cu un om, ne întâlnim cu o haină.
Hainele exprimă atitudinea faţă de propriul nostru corp şi, în mod special, faţă de piele. Sfinţii creştini, cunoscuţi pentru dispreţul faţă de corpul lor, obişnuiau să se îmbrace în haine neatrăgătoare, care irită pielea, o desensibilizează. Haina era, pentru ei, un semn de umilinţă şi de penitenţă continuă, era păcatul implacabil şi vizibil. Renunţarea la haine, pe care o întâlnim la Sfântul Francisc, exprimă de aceea reîntoarcerea la condiţia adamică, atunci când corpul încă nu se dedublase în piele şi haine. Lipsa de interes faţă de haine exprimă, în general, o voinţă scăzută de participare la jocul social laolaltă cu exigenţa de a privi dincolo de corp sau împotriva lui, de a privi în invizibilul interiorităţii. Când nu este asta, atunci e vorba despre simplul semn al sărăciei, şi nimic nu devine mai incitant decât a descoperi mesajul corpului dispreţuit de haine:
„Fată cu păr arămiu,
Zdreanţa ta-mi vorbeşte viu
Despre-un trai sărăcăcios
Şi un trup frumos.“ (Baudelaire)
Zdreanţa este uniforma săracului. E nevoie de un ochi de poet pentru a trece dincolo de cenzura ei nemiloasă. Întâlnim, dar numai rareori, oameni bogaţi, îmbrăcaţi în haine scumpe şi mătăsoase, care însă nu ne spun nimic ca şi cum în spatele lor s-ar afla corpul unui sfânt. Chipul unui om şi ochii, acele semne ale corpului care exprimă cel mai profund personalitatea unui om, pot delegitima întregul sistem de semnificare al hainelor, deconspirându-le sărăcia mijloacelor de exprimare. Hainele pot ascunde urâţenia unui corp, dar niciodată un corp frumos, căci acesta din urmă se impune de la sine. De asemenea, o minte luminoasă nu poate fi eclipsată de haine, iar a judeca un om inteligent după haine înseamnă a formula o judecată greşită.
Hainele nu exprimă însă în mod vădit o atitudine negativă faţă de corp, ci o sfială faţă de potenţialul lor comunicaţional, conformism sau o dorinţă de deghizare, atunci când semnificarea lor este redusă, iar hainele impun rolul omului discret, chiar şters. În aceeaşi măsură, hainele pot introduce un sistem de semnificare fals sau prezumţios, exprimând dorinţa omului de a fi altcineva decât este, adică mai bogat, mai atrăgător sau, dimpotrivă, sărac şi neatractiv, sau de a părea altcineva decât este, ca atunci când joacă un rol într-o piesă de teatru sau îşi asumă un statut pe care nu-l poate nicidecum acoperi (poartă un halat de medic într-un spital, chiar dacă nu este medic).
Hainele sunt capabile să comunice felul în care ne raportăm la principalele probleme ale vieţii: sexualitatea, munca, moartea. Ele sunt un rezumat la tratatul de filosofie, pe care fiecare om are dreptul să şi-l scrie singur. Hainele arată – la fel ca semnalele corporale ale animalelor – dacă suntem (sau nu) în căutarea unei iubiri sau măcar a unei partide de sex; dacă suntem deschişi la flirt şi comunicare sexuală sau, dimpotrivă, dorim să nu ne expunem, condiţia noastră sexuală fiind asigurată. În raport cu trupul care le poartă, hainele sunt o formă de flirt sau de anti-flirt. Ele arată, de asemenea, care este statutul nostru social sau dacă ne aflăm în timpul nostru liber. Hainele ne uniformizează în aceeaşi măsură în care ne legitimează şi ne conferă prestigiu. Ele dezvăluie nu doar câte parale facem sau dacă suntem mulţumiţi cu cât câştigăm, ci şi care este atitudinea faţă de vârsta pe care o avem. Ştim totdeauna ce vrea să spună un bărbat la 60 de ani, care se îmbracă „tinereşte“, aşa cum înţelegem de ce un tânăr de 18 ani insistă să se îmbrace în costum. În sfârşit, hainele de doliu semnifică anularea temporară a oricărei intenţii de semnalizare şi semnificare, faptul că exprimarea noastră socială a fost „pusă între paranteze“ de faptul oficial al doliului.
Hainele sunt, fireşte, expresia personalităţii noastre şi, cum se spune, ne îmbrăcăm diferit pentru că suntem diferiţi. Un dulap de haine este un recipient, care conţine instrumente de semnificare socială, pe care le alegem pentru a exprima acordul sau dezacordul faţă de un context şi o situaţie anume: la serviciu, la un concert rock, într-un pub, la o seară de gală etc. Fiecare context solicită din partea noastră o semnificare adecvată prin intermediul hainelor.  Adecvată sau, dimpotrivă, dorind să comunice un dezacord strategic sau narcisic faţă de situaţia dată. Există o uniformă a autenticităţii, exprimată prin haine, aşa cum există o uniformă de lucrător la bancă.
Hainele comunică, în orice fel; îmbrăcaţi, suntem întotdeauna împreună cu ceilalţi. Dezbrăcarea este de aceea un act de desolidarizare. Este o expunere radicală, pe care de regulă nu ne-o permitem decât în singurătate. Pielea nu comunică prin semne şi nu creează distanţe. A comunica prin piele înseamnă a fi foarte aproape şi a mângâia.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper