PAUL GOMA 80

Un articol de ***

În 2015 mulţi scriitori importanţi din generaţia ’60 au împlinit 80 de ani: Radu Ciobanu şi Romulus Rusan (în martie), George Bălăiţă (în aprilie), Ion Gheorghe şi Dumitru Radu Popescu (în august). Paul Goma, născut la 2 octombrie 1935 în localitatea Mana, judeţul Orhei, din Basarabia, îi urmează.

Dintre instituţiile centrale, prima (nu ştiu dacă vor mai urma şi altele) care s-a gândit să-l aniverseze pe Paul Goma este Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Sesiunea de comunicări a fost găzduită cu generozitate de Jockey Club-ul din Strada Episcopiei, în 24 septembrie a.c. Simpozionul a fost organizat din iniţiativa Lilianei Corobca, una dintre cercetătoarele de la Institut, în compartimentul dedicat exilului românesc. Cuvântul de deschidere (prezent în paginile revistei Cultura) a fost rostit de domnul Dinu Zamfirescu, preşedintele Consiliului ştiinţific al IICCMER şi membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, care a atins o serie de probleme esenţiale legate de biografia şi opera lui Paul Goma, oferind şi un document extrem de important ce iscă noi nedumeriri şi semne de întrebare.
Alături de Liliana Corobca, moderatoarea uneia dintre sesiuni, le-am remarcat în primul rând ca animatoare ale colocviului pe doamnele Mariana Sipoş şi Flori Bălănescu, autoare ale unor cărţi documentare şi exegeze semnificative despre Paul Goma, aflate în relaţii de comunicare directă cu scriitorul şi păstrătoare ale unui adevărat cult pentru el, ca două veritabile vestale, cunoscătoare a o mulţime de detalii biografice, intervenind să rectifice orice probabilă inadvertenţă care ar fi putut apărea în discuţii, mai ales atunci când a fost vorba dacă acum Paul Goma este un azilant politic sau un apatrid, de ce a obţinut cetăţenia Republicii Moldova şi de ce nu a obţinut cetăţenia României.
Cele mai multe dintre comunicări au vizat caracterul politic al biografiei şi al operei lui Paul Goma. De la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris, Matei Cazacu a arătat cum a constituit Paul Goma un factor de unitate pentru exilul românesc. De la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului din Bucureşti, Ana-Maria Cătănuş a reluat într-o formă nouă anumite episoade din ceea ce a numit „povestea unei disidenţe flamboaiante“. Radu Negrescu-Suţu, semnatar al apelului Goma în 1977, membru activ al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, venit de la Paris, a arătat modul în care lupta lui Goma pentru drepturile omului a contribuit la „regăsirea demnităţii de om“. Dintr-o altă generaţie, Ioana Macrea Toma, de la Open Society Archives Budapesta, a analizat percepţia drepturilor omului la Radio „Europa Liberă“ prin cazul Paul Goma. Sergiu Musteaţă, istoric, profesor la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă“ din Chişinău, a prezentat cu documente cum apăreau Basarabia şi basarabenii în intervenţiile lui Paul Goma la „Europa Liberă“. Andrei Ţurcanu, de la Academia de Ştiinţe a Moldovei din Chişinău, s-a referit la impedimentele întoarcerii lui Paul Goma acasă, după obţinerea cetăţeniei, ca şi cum Ithaca i-ar fi interzisă.
O altă serie de comunicări a dovedit aplicaţie pe texte. Dan Culcer, venit şi el de la Paris, a analizat comparativ cum a procedat cenzura în două situaţii similare, texte de Paul Goma şi Romulus Guga, severă în primul caz şi mai permisivă în al doilea. Aliona Grati, de la Academia de Ştiinţe a Moldovei, a realizat o analiză exclusiv estetică a profilurilor feminine din romanele lui Paul Goma. În sfârşit, eu m-am referit la implicaţiile morale ale dramei copilului basarabean în romanul Din calidor. Ar fi trebuit să încheie această serie Liviu Antonesei de la Iaşi, care nu a putut fi prezent, dar se gândea să explice de ce unii nu îl cred scriitor pe Paul Goma.
Atmosfera ideală de lucru, adică de reflecţie despre biografia şi opera lui Paul Goma, a fost completată de două stimulente esenţiale. Primul a fost dat de editurile care au serii parţiale de autor, fiecare o altă parte a operei lui Paul Goma: Editura Curtea Veche, cu o serie de şase volume, îngrijite de Flori Bălănescu; Editura „Ratio et Revelatioa de la Oradea, cu o serie de cinci volume, ultimul reeditat fiind volumul de debut Camera de alături, volume supravegheate tot de Flori Bălănescu, reprezentantă editorială a lui Paul Goma în România; Editura Gunivas, de la Chişinău, cu două romane recent reeditate. Al doilea stimulent l-a constituit publicul, nu prea numeros, dar foarte interesat de subiect. I-am remarcat printre ascultători, unii şi participanţi la discuţii, pe regizorul Ion Ieremia, pe cercetătoarea franceză Catherine Durandin, pe cercetătorul Adrian Niculescu, pe prozatorii Radu Aldulescu şi Dumitru Ungureanu. Din partea mass-media, am identificat reprezentanţi ai TVR, Radio România Cultural, Radio Trinitas, poate că vor mai fi fost şi alţii, dar, oricum, interesul nu a fost pe măsura evenimentului.
Privit în ansamblu, simpozionul internaţional organizat de IICCMER a fost extrem de stimulator ca spaţiu de reflecţie despre destinul scriitorului Paul Goma, după cum sper că se va vedea şi din volumul care va reuni lucrările colocviului. (Ion Simuţ) 

 

Mişcarea Goma în contextul politic

DINU ZAMFIRESCU

Este foarte posibil ca simpozionul iniţiat astăzi de IICCMER să stârnească o oarecare mirare. De ce Paul Goma, această personalitate pentru mulţi controversată? Păi, foarte simplu: Paul Goma se înscrie perfect în sfera de preocupări ale Institutului. Atât în ţară cât şi în exil el a însemnat un reper ca opozant-disident al regimului comunist şi, chiar înainte să fie practic expulzat din România, ajunsese un reper al exilului românesc parizian reuşind să coaguleze, la un moment dat, mai toate tendinţele până atunci divergente.
Dar personalitatea şi acţiunile lui desigur că toţi ceilalţi vorbitori le vor evoca.
În ce mă priveşte, doresc să dezvolt succint câteva realităţi istorice.
Înainte de toate aş sublinia un paradox. Goma este un scriitor. El şi-a dorit să fie cunoscut şi apreciat ca atare. Ei bine, aprecierea şi cunoaşterea lui de către opinia publică românească şi străină s-a datorat în principal atitudinilor lui de opozant al regimului comunist din România ca şi a comunismului în general, mai ales cel sovietic, aş spune, acest pretext al imperialismului rusesc dintotdeauna.
Paul Goma s-a manifestat încă din studenţie ca opozant, ceea ce i-a adus o condamnare de 2 ani în urma unei anchete nemiloase a Securităţii, condamnare urmată de alţi trei ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
Mai târziu, în 1968, după ocuparea samavolnică a Cehoslovaciei de către sovietici şi sateliţii săi, mai puţin românii, la fel ca mulţi intelectuali a fost şi el înşelat de aparenţele oferite de Nicolae Ceauşescu. S-a înscris în partid şi a cerut să facă parte din unităţile aşa-ziselor gărzi patriotice create atunci.
După nouă ani, în 1977, a realizat imensa minciună a celor proferate de Ceauşescu dar şi influenţat de documentul redactat în ianuarie a acelui an de Václav Havel, Jan Patocka, Jiri Hájek şi Pavel Kohout, intelectuali cehoslovaci, document denumit „Charta ’77“, Paul Goma şi-a pus şi el semnătura pe acel document.
Nu doresc să intru prea mult într-o analiză a situaţiei atât interne cât şi internaţionale. Totuşi, mai ales pentru cei care n-au cunoscut nemijlocit perioada, voi aminti câteva evenimente din 1977. Mai întâi precizez: Charta ’77 a cehoslovacilor era o critică a regimului comunist cehoslovac pentru nerespectarea drepturilor omului şi nepunerea în aplicare a unor documente şi tratate internaţionale la care aderaseră conducătorii cehoslovaci înscăunaţi de sovietici.
Paul Goma s-a solidarizat deschis cu această Chartă, creându-se apoi şi în România ceea ce a fost denumită „mişcarea Goma“. Nu voi intra însă în amănuntele acestei faze, care a reprezentat totuşi un reper în istoria recentă a României. Paul Goma este persecutat de Securitate, arestat şi practic obligat să se exileze.
Va trebui să menţionez că, după ce a luat fiinţă „mişcarea Goma“ în favoarea respectării drepturilor omului, în ianuarie 1977 i-au urmat greva minerilor din Valea Jiului, în august acelaşi an, crearea Sindicatului Liber, predicile părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa la biserica Radu-Vodă din Bucureşti – care au dus la arestarea şi condamnarea acestuia –, apoi manifestările publice ale altor opozanţi şi disidenţi ca Mihai Botez, Radu Filipescu, Doina Cornea, Oni Brătianu, Dorin Tudoran şi mulţi alţii.
Acel an 1977 a însemnat atât la figurat, cât şi la propriu, un cutremur nu numai al pământului, la 4 martie, dar şi al oamenilor. În acelaşi an, profitându-se de cumplitele distrugeri ale cutremurului în multe locuri din ţară şi în special în Bucureşti, Ceauşescu a pus în aplicare legea elaborată cu ani înainte, aşa-zisa „sistematizare“ prin care 900 din cele 2.700 comune urmau să dispară, iar satele, în număr de 13.123, urmau să rămână doar 5.000-6.000.
Regimul din ţară devenea tot mai dur pentru întreaga populaţie. Tot felul de hotărâri şi dispoziţii ale Partidului Comunist, care în fapt se substituise statului, erau luate, cu totul arbitrar, de conducătorii acelui partid, a cărui unealtă fidelă până în 1989 a fost Securitatea.
Paul Goma se instalează la Paris şi după ce fusese practic expulzat, probabil şi din cauza numeroaselor manifestaţii organizate la Paris de exilaţi, în special de Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din România şi de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, ce-şi aveau sediul la Paris.
Ajuns în „Lumea Liberă“, Paul Goma nu încetează să se manifeste împotriva regimului din ţară, din „Ceauşima“, cum era desemnată România în presa franceză. Aici el scrie, publică în traducere franceză o serie de cărţi, ca şi prima sa carte apărută în foileton în limba română Din calidor, publicată de revista Dialog, ce apărea în Germania, în redacţia lui Ion Solacolu.
Multe alte detalii le veţi afla desigur de la ceilalţi participanţi, în cursul acestei zile.
Doresc să vă mai înfăţişez doar două citate, unul din cartea Gherla-Lăteşti, publicată în româneşte, la Bucureşti, la Editura Curtea Veche, în 2008. Citatul se află la pagina 93: „libertatea se cucereşte mai întâi dinăuntru ca să devii liber, trebuie mai întâi să vrei, să doreşti să fii liber, apoi să-ţi propui să faci totul ca să te liberezi“.
Acest citat îmi reaminteşte de un altul, cu care de altfel se întregeşte. Dinu Brătianu, ultimul preşedinte al PNL până în 1950, când a murit la închisoarea din Sighet, spunea: „Libertăţile publice se cuceresc uneori fără jertfe, dar nu se păstrează decât cu jertfe“.
În încheiere vă voi citi un document din Arhiva fostei Securităţi, care îl priveşte pe Paul Goma, după ce acesta se instalase în Franţa şi colabora la postul de radio Europa Liberă: „Acest document exprimă, cred eu, foarte clar, cum activa unealta Partidului Comunist Român împotriva noastră a celor care îndrăzneam să înfruntăm public, aşa după cum a făcut-o Paul Goma“.
Pe de altă parte, circulă în cadrul unor cercuri intelectuale bucureştene susţinerea că Paul Goma ar fi dat informaţii Securităţii. Cercetând în Arhivele CNSAS, am constatat că există un dosar de reţea cu numele Goma Paul, dar este vorba despre o altă persoană care poartă acelaşi nume, este născută în acelaşi an cu scriitorul, dar s-a născut la o altă dată, prenumele părinţilor este altul, iar localitatea natală este cu totul alta. De unde evident o confuzie care poate fi evitată.

 

Amestecul exploziv de politică şi literatură

ION SIMUŢ

Nu am putea spune că biografia şi opera lui Paul Goma sunt îndeajuns de cunoscute pentru a nu mai stârni controverse. Scriitorul e, din păcate, mai mult comentat din auzite decât citit. E un caz notoriu, pe care toată lumea pretinde că-l cunoaşte, fără a mai fi nevoie să se documenteze suplimentar. Suspiciunile ajung şi ţin loc de adevăruri. E riscul celebrităţii. Ca şi înainte de 1989, şi după 1990 au rămas neclarificate o mulţime de aspecte, lucru profitabil pentru o discuţie deschisă ipotezelor de interpretare, ceea ce nu e rău în principiu, dar e dăunător pentru atmosfera morală din jurul scriitorului, viciată de bănuieli. Străduinţa neostenită a scriitorului de a aduce clarificări s-a soldat, în mod paradoxal, cu apariţia altor incertitudini, difuzate public în acuze grele: ba e agent străin (CIA, Mossad, KGB), ba e agent acoperit al Securităţii trimis cu misiune în Franţa; ba e „jidovit“, ba e antisemit; ba e naţionalist, ba e antiromân; ba că nu a fost anticomunist, ci doar anticeauşist; ba că nu ar conta pentru politica mare, ci doar pentru lupta sindicală; ba că nu e nici măcar scriitor, ci doar un agitator, iniţiatorul unei mişcări de paşaportare; ba că nu e un opozant pe cont propriu, ci un disident teleghidat din umbră, făcut sau inventat de alţii (Radio Europa Liberă, de pildă). Minimalizările şi încercările de compromitere au fost numeroase. Toate aceste ipoteze animă piaţa publică şi împart opinenţii în grupuri contradictorii, capabile să dezvolte o adversitate de neîmpăcat. Spune-mi ce crezi despre Goma, ca să-ţi spun cine eşti! Să recunoaştem că despre niciun alt scriitor român nu s-au iscat atâtea suspiciuni şi controverse. Cazul Paul Goma ar putea fi discutat printr-o comparaţie potrivită numai în raport cu Panait Istrati, deşi situaţiile sunt mult diferite, dar amestecul exploziv de politică şi literatură din biografia şi opera celor doi e cam acelaşi.
Opera politică: drama libertăţii
Caracterul confesiv al operei sale izvorăşte din nevoia de a depune mărturie despre o viaţă de opozant la regimul comunist din România. Omul nu poate fi detaşat de scriitor.

Paul Goma a revenit de repetate ori asupra unui adevăr despre sine însuşi pe care l-ar vrea formulat în favoarea scriitorului, şi nu a disidentului. Scriitorul este mai important decât disidentul, iar disidentul nici nu este disident în sensul propriu al acestui cuvânt (persoană care se separă de o comunitate politică din care a făcut parte), ci un opozant. Experienţa lui cuprinde o serie de episoade de confruntare cu Securitatea, de detenţie şi de efecte dramatice distorsionante ale propriei vieţi. Opera sa este, în mod firesc, o reflectare a acestei experienţe. Faptele sunt îndeobşte cunoscute. Opoziţia lui Paul Goma faţă de regimul Ceauşescu s-a soldat în 1977 cu expulzarea lui în Franţa. Cazul militantului pentru respectarea drepturilor omului în România fusese internaţionalizat şi va deveni ulterior şi mai mediatizat. Niciun alt scriitor român din perioada comunistă nu a avut notorietatea lui Paul Goma. Un asemenea merit e greu de iertat.
Oricare ar fi atitudinea noastră faţă de scriitor, nu putem să nu recunoaştem, de oricare parte a baricadei am fi, că Paul Goma reprezintă un capitol important din istoria politică a României postbelice şi un capitol şi mai important din istoria literaturii române postbelice. Ne putem despărţi, în această din urmă privinţă, şi să apreciem diferit importanţa sa dacă o integrăm şi o evaluăm într-o istorie politică sau într-o istorie estetică a literaturii române postbelice. Criticii care au adoptat ca suveran criteriul estetic i-au rezervat lui Paul Goma un loc mai modest sau chiar l-au ignorat în istoriile lor, deşi nu cred că se poate face abstracţie de condiţia politică a literaturii române în perioada comunistă, oricât de mari adepţi ai autonomiei esteticului am fi. Cum a trăit Paul Goma experienţa libertăţii refuzate într-un regim dictatorial şi cum şi-a asumat această idee a libertăţii reprezintă interesul maxim al operei politice a lui Paul Goma.
Dacă îi putem citi din perspectivă strict estetică pe Tolstoi şi pe Dostoievski, pe Malraux şi pe Graham Greene, deşi operele lor au atât de frapante conţinuturi extraestetice, nu văd de ce nu l-am putea citi şi pe Paul Goma dintr-o perspectivă strict estetică. Tentative există şi aş vrea să menţionez dintre cărţile apărute până acum drept cea mai reuşită tentativă aceea a Alionei Grati. Autoarea descoperă, fără mari dificultăţi, un poet al iubirii în opera lui Paul Goma, ce se constituie în cea mai bună parte a ei într-o erotologie specifică. O lectură exclusiv politică face o mare nedreptate complexităţii operei lui Paul Goma, oricât ar fi ea de resimţită ca imperioasă şi constrângătoare. O ieşire majoră există în această direcţie: romanele de dragoste ale lui Paul Goma, romanele intimităţii, reliefează memorabil o serie de portrete feminine şi relatează picante poveşti de amor din copilărie şi adolescenţă până la maturitate. Este situaţia romanelor eclipsate o lungă perioadă de timp: Sabina, Justa, Roman-intim, Altina, Adameva. Aliona Grati a glosat foarte convingător despre „femeia ca spectacol estetic“ în romanele lui Paul Goma. Dacă este un mizantrop, Paul Goma nu este şi misogin.
Nu un misogin,
dar un mizantrop
Dar ce e cu mizantropia lui Paul Goma? Îmi îngădui să amintesc o demonstraţie pe care am făcut-o în altă parte, pornind de la romanul Din calidor. Dacă întreprindem o lectură morală în filigran a acestui roman, ce descoperim? Efectul de uzură al anticomunismului generalizat: toţi din jurul copilului memorialist, cu excepţia mamei şi a tatei, sunt comunişti sau au reminiscenţe comuniste şi merită doar dispreţul său, nimic mai mult.
Autorul la maturitate (atunci când scrie romanul Din calidor, în anii 1980) pune în seama copilului o dramă politică, o traumă ce-i explică inevitabilitatea atitudinii sale radicale. În rezumat, psihologia copilului şi adolescentului Paul Goma evoluează printr-o serie de despărţiri. Fuge din Basarabia, împreună cu familia, de frica ruşilor care aduc comunismul şi persecuţia. Ajunge în Ardeal, unde refugiaţii basarabeni nu sunt deloc iubiţi şi înţeleşi, cum se aşteptau. Dimpotrivă, sunt persecutaţi, chiar repudiaţi, suspectaţi. Crezând că se salvează la români, basarabenii refugiaţi urmează o altă serie de umilinţe şi de suferinţe. Despărţindu-se de ruşii sovietizanţi, de basarabenii resemnaţi cu ocupaţia rusească, refugiaţii descoperă că, în 1949, românii (la început, numai ardelenii) sunt la fel de detestabili, de răuvoitori: „Autorităţile ne pândesc, ne iau periodic, ne mai sperie, ne mai întreabă dacă nu ne-am răzgândit (cu repatrierea)… Noi… ne vedeam de antisovietismul, de anticomunismul nostru, ca unii care cunoscuserăm pe pielea noastră socialismul-sovietic şi fugiserăm de el – dar localnicii ne tratează, în continuare, pe noi de filo-sovietici, însă ei, marii patrioţi ardeleni, lucrează bot în bot cu Ruşii; ei, marii anticomunişti ardeleni, intră în partidul comunist şi lucrează – conştiincios, ca Ardeleanul – la consolidarea comunismului în România. Dar suspecţi tot noi rămânem! Tot noi, refugiaţii – care nu intrăm în partid, nici în Miliţie, nici în Securitate! Şi, culmea obrăzniciei: le mai şi povestim ce-am păţit noi, în trecutul nostru, de la Ruşi. Şi-i mai şi avertizăm: «Atenţie: trecutul nostru – viitorul vostru!»“ (p. 187 în ediţia a III-a). Copilul şi adolescentul Paul Goma şi părinţii rămân într-o marginalitate, într-o excluziune din comunitate, care se transformă în destin. Refugiatul spera într-o „adopţie“ fericită în România. Orfanul de patrie, de Basarabia, nu-şi găseşte o alta care să-l mulţumească. Paul Goma devine succesiv antirus, antibasarabean şi antiromân, pentru că Rusia, Basarabia şi România sunt contaminate de comunism. Anticomunismul său antrenează celelalte repulsii, pe măsură ce se dezvoltă şi se clarifică. Anticomunistul cu predispoziţie spre mizantropie se bazează, în subsidiar, pe o logică vicioasă de extensiune a vinovăţiei: dacă un singur om (un rus, un basarabean, un român) a putut fi comunist, atunci toţi oamenii (toţi ruşii, basarabenii sau românii) merită să fie dispreţuiţi. Paul Goma ne e antipatic (sau îl considerăm incomod, dificil, recalcitrant) pentru că ne suspectează pe toţi de lipsă de curaj, ca români comunişti (sau ca urmaşi ai acelora), care i-am refuzat cândva dragostea şi salvarea. El este exilatul absolut, pe care nu-l poate mulţumi nicio patrie şi niciun om. Anticomunistul neînţeles a devenit un mizantrop incurabil.
Banalizarea anticomunismului
Anticomunismul a devenit astăzi, în România, politică oficială de stat, având drept consecinţă, pentru cine îl adoptă, un conformism rezultat dintr-un fel de corectitudine politică unanim acceptată. Consecinţa, tristă şi surprinzătoare, este că anticomunismul însuşi, altă dată atât de rar, clandestin şi eroic în condiţiile dictaturii lui Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu, se devalorizează. Paul Goma, cel mai important scriitor disident al nostru (sau opozant), pierde din aură prin oficializarea unui gest ce fusese singular în anii ’70. O atitudine de opoziţie la regimul comunist ca societate închisă (controlată de partidul unic şi de securitate), atitudine ce avusese impresionante ecouri în presa internaţională, se banalizează, simultan cu literatura care a însoţit-o. Paul Goma, un Soljeniţîn român, cum a fost numit acum trei-patru decenii, s-a multiplicat la scară naţională: toţi suntem anticomunişti, mai mult sau mai puţin oneşti. O singură împrejurare (esenţială) s-a schimbat: nu mai înfruntăm interdicţia de a fi anticomunişti. Nu mai e atât de interesantă în sine disidenţa lui Paul Goma, pentru că tuturora ne e uşor să ne imaginăm retrospectiv anticomunişti, ignorând faptul că nu avem un adversar care să ne pună viaţa în pericol. Dar nu şi-a pierdut interesul modul în care s-a construit şi s-a dezvoltat această atitudine. Cum se naşte şi cum se formează un disident? – iată o curiozitate ce poate rămâne intactă, iată un subiect ce poate particulariza literatura unui scriitor, aşa cum îi particularizează şi biografia.
Anticomunismul e astăzi una dintre soluţiile (morale, politice, intelectuale) cele mai la îndemână. Obligă la un conformism inevitabil: decent şi onest, nu poţi fi decât anticomunist. Cazul Paul Goma (notoriu altădată) şi literatura lui sunt victimele acestui fenomen de uzură (adică de uzualitate şi banalitate) a anticomunismului. S-a dus gloria de a fi fost anticomunist, pentru că anticomunismul s-a oficializat! Romanul autobiografic Din calidor ne face să înţelegem cum a putut deveni cineva anticomunist încă de la instaurarea comunismului în România. Aceasta e partea pozitivă, o cazuistică de istorie trăită în împrejurările cele mai dramatice, când nu doar identitatea îţi este pusă în pericol, ci viaţa pur şi simplu. Anticomunismul nostru de azi nu comportă niciun risc, e banal. Anticomunismul lui Paul Goma comporta toate riscurile, era excepţional. De aceea nu trebuie să-l privim ca pe un simplu caz documentar, istoricizat, ci ca pe unul de exemplaritate morală ce merită permanentizat ca memento şi ca termen de comparaţie pentru noi înşine.

 

Paradoxul subiectivităţii intransigente

DANIELA IEDERAN

E greu să eviţi implicaţiile politice când scrii despre Paul Goma, deşi el însuşi a atras atenţia că ar fi preferat să fie discutat în primul rând ca
scriitor: „Nu sunt istoric, nici
sociolog, nici om politic (şi mă bucur că nu sunt, fiindcă sunt liber să nu colorez cu vopselele lor). Sunt, întâmplător, scriitor. Acel animal care povesteşte ce ştie, chiar dacă, uneori, nu ştie ce povesteşte.“
În peisajul literar românesc, Paul Goma reprezintă un caz aparte. Despre el s-a scris, paradoxal, şi mult, şi puţin. S-a vorbit enorm despre apetenţa sa pentru negare vehementă, până dincolo de limite, uneori sfidând legile bunului-simţ, despre memoria sa uluitoare, încastrând, în mod vindicativ şi coleric, toate detaliile unui traseu ontologic dramatic în esenţă. Destinul său este în permanenţă patronat de muza memoriei, care absoarbe toate manifestările eului, însoţind călătoria simbolică permanentă a sufletului până la punctul lui de plecare: calidorul.
Cazul Paul Goma reprezintă un paradox, deoarece e greu de găsit „un punct de echidistanţă“ (după cum constată Ion Simuţ) în emiterea unor judecăţi de valoare. Unii îi pot aprecia cărţile la modul superlativ, datorită tonalităţii vindicative, a limbajului uneori violent şi a satisfacţiei nedisimulate de a „pedepsi“ prin forţa cuvântului. Alţii, mai puţini, se opresc asupra oazelor nostalgice din romane în care oferă viziunea unui paradis pierdut sau insistă asupra ipostazei de cavaler în armura luptei pentru exprimarea curajului de opinie. Cunoscut mai ales ca voce singulară a disidenţei româneşti, Paul Goma a fost receptat mai mult în ipostaza de rezistenţă faţă de sistemul opresiv ca, mai apoi, activitatea literară să fie eclipsată de ecourile Jurnalului său incomod. Profilul autorului se constituie prin receptarea sa dublă, reprezentând un real caz al scrisului românesc: latura disidentului marcată de polemica politică şi istorică pune în umbră activitatea literară, generând o injustă marginalizare a sa, precum şi o subiectivitate pregnantă a opiniilor critice. Destinul său este marcat de puternica amprentă a timpului istoric nefast, a cărui acţiune influenţează traseul existenţial, generând desprinderea forţată de spaţiul – matrice urmată de transmutarea în spaţiul refugiului şi, finalmente, în cel al exilului.
Dincolo de tonalitatea vindicativă, de aciditatea replicilor şi de situarea în postura de etalon moral, scriitorul îşi dezvăluie potenţialităţile creatoare într-o proză modernă, oglindind un univers interior receptiv la ecourile spaţiului exterior şi reconstituind astfel propriul său traseu existenţial cu ajutorul memoriei, într-o manieră narativă aflată sub semnul autenticităţii depline.
Ipostaza disidentului depăşeşte, în cazul său, tiparele traiectoriei literare; însă revolta nesusţinută este, aşa cum afirma Soljeniţîn în Pavilionul canceroşilor, „asemeni unui râu ce se varsă în nisipuri (…) nu se varsă nicăieri“. De aceea resimţirea frustrării şi a dezamăgirii îşi găseşte ilustrarea în luările de poziţie ulterioare, prin polemici aprinse. În ansamblul ei, disidenţa românească n-a fost caracterizată de unitate; poate că se resimte în cadrul ei aceeaşi resemnare de care pomenea Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României, aflat într-o continuă aşteptare a unei necesare afirmări a culturilor mici: „Să ne fi născut din oboseala romanilor şi din lacrimile dacilor?“.
Paul Goma depăşeşte această ipostază printr-o detaşare voită, îndârjită şi virulentă, chiar dacă îmbracă forma unei negări vehemente. Paul Goma nu este acel artist al foamei schiţat de Kafka, ce se stinge treptat din cauza faptului că n-a găsit un fel de hrană care să i se potrivească; dimpotrivă, el se identifică cu ipostaza panterei căreia spectatorii cu greu îi pot ţine piept. Când revolta rămâne sterilă, în sensul solitudinii iniţiatorului ei, rămâne ca soluţie ruptura definitivă de spaţiul exterior ca reper al vieţuirii. De aceea, scriitorul va alege ca ultimă soluţie exilul, conştient că cercurile pe care le are de străbătut îl vor aduce, simbolic, la imaginea calidorului pierdut ca spaţiu al siguranţei existenţei.
Omul Goma este orgolios peste măsură şi incisiv în afirmarea judecăţilor sale. Scriitorul Goma dezvăluie, la o analiză atentă, potenţialităţi nebănuite prin relevarea ancorării în viaţa trăită, ridicată la rang de condiţie esenţială pentru înălţarea casei-ficţiune. Problema care se iveşte este tocmai impunerea în conştiinţa societăţii doar a efectelor luărilor de poziţie polemice, în detrimentul operei.
În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu îl consideră „un erou prea mic pentru un război atât de mare“, lipsit de fibra talentului autentic, ceea ce îi induce un sentiment de frustrare şi la o izolare autoimpusă în exil. Opera sa e văzută ca un amestec de manieră subiectivă a evocării şi exactitate a informaţiei cu un pronunţat caracter documentar, generând tipul eclectic al scrierilor. Opinia criticului pare a se resimţi de o puternică intenţie revanşardă după publicarea Scrisorilor întredeschise, în care Paul Goma, autodefinindu-se ca „muşcăcios agresiv“, se exprimă cu virulenţă la adresa eticii inconsecvente a intelectualului român.
În aceeaşi ordine de idei, Alex Ştefănescu apreciază în Istoria… sa că, din cauza publicării Jurnalului după 1989, reputaţia scriitoricească a autorului se erodează ca efect al orgoliului său puternic. Criticul evidenţiază caracterul memorialistic al operei, concepută ca o vastă saga a unui destin tulburat, dar consideră că principalul viciu al ei îl reprezintă subiectivitatea selectivă a rememorării, în funcţie de imaginea pe care i-o compune autorului. S-ar părea că ar predomina în exces ceea ce Julia Kristeva numea în Noile maladii ale sufletului „adolescentismul scrierii“, evident în modul virulent în care scriitorul se confruntă cu datele realităţii neconforme cu propria sa viziune.
Într-adevăr, posesor al unei memorii vii, Paul Goma mărturiseşte în Scrisori întredeschise că „pe măsură ce trece timpul, constat că realitatea depăşeşte violenţa verbală a unui violent ca mine“. Pe de altă parte, criticul Virgil Podoabă insistă asupra cortegiului de reprezentanţi ai atitudinilor eroice care se revendică de la cea a autorului, subliniind situarea sa in avangarda eticii unui disident autentic, fără compromisuri şi acceptări resemnate (Metamorfozele punctului, 2004). Eva Behring, în aceeaşi ordine de idei, evidenţiază prezenţa stilului franc, şocant pe alocuri, şi a expresiei acide, directe în rostirea adevărurilor supărătoare (Scriitori români din exil, 1945-1989. O perspectivă istorico-literară, 2001). Virgil Ierunca reafirmă impactul pe care îl are apariţia romanului Ostinato, el simbolizând o răscumpărare a lipsei de reacţie autentică a altor scriitori români în faţa manifestărilor regimului opresiv (Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, 1993). Alţi critici au putut releva statutul de novator al prozei moderne.
Pe lângă această sumară trecere în revistă a opiniilor diverse, un lucru este cert: publicarea Jurnalului şi a Scrisorilor întredeschise ilustrează faptul că Goma îşi întoarce privirea de la infernul lăuntric din exil spre carnavalul lăsat în urmă: în viziunea sa, pe o mare scenă improvizată de timpul istoric defilează măşti groteşti sau caricaturale etalând faţetele minciunii. Scriitorul se erijează în deţinătorul absolut al puterii şi al curajului de opinie, ceea ce exprimă o dureroasă incompatibilitate cu spaţiul lăsat în urmă. El este vocea care acuză şi incriminează, uneori subiectiv şi pătimaş, din pricina unui temperament năvalnic; astfel Virgil Podoabă îi certifică acest drept de „ghimpe înfipt în inima conştiinţei noastre morale“. Paul Goma reafirmă răspicat, în virtutea susţinerii unei maxima moralia, că prea puţini şi-au asumat o conştiinţă a culpabilităţii, adoptând o atitudine defensivă şi resemnată. Dar, dincolo de a fi „singur împotriva lor“ (cum se consideră Paul Goma), opera sa, irumpe din spaţiul intrinsec al memoriei, se revendică dintr-o estetică a autenticităţii depline, neviciate de intervenţii formaliste.
Aflat mereu în căutarea unui spaţiu propice desfăşurării fiinţei dincolo de geometrizarea unui traseu ontologic sinuos, scriitorul este tributar unui destin ce ilustrează „disperarea celui ce vrea să fie el însuşi (Trotz)“ (după expresia lui Kierkegaard din eseul despre Boala de moarte). Proza lui Paul Goma dezvăluie, la o incursiune în labirintul ei, nebănuite valenţe simbolice legate de propria traiectorie existenţială a autorului, relevând o neîncetată căutare de spaţii ficţionale ca oglindă a propriului univers interior frământat.

MI
Departamentul Sec. St.
Nr. 225/f1/0030782/24.06.81    Strict secret
Notă

Raportăm că pe baza ordinului şi indicaţiilor tov. gen.-loc. Nicolae Pleşiţă, adjunct al Min. de Interne şi şef al UM 0544, privind folosirea de agentură dublă şi iniţierea de combinaţii informativ-operative pentru implicarea unor servicii de informaţii şi contrainformaţii străine în acţiuni de compromitere şi izolare a angajaţilor şi colaboratorilor „Europei Libere“ am întreprins următoarele măsuri:
1. În cazul Paul Goma, printr-o sursă externă care are legături cu serviciul de informaţii vest-german (BND), serviciul de contrainformaţii francez (DST) şi cel englez, s-au plasat – în martie a.c. – într-o formă plauzibilă, date şi argumente din care să rezulte că acesta a devenit şi ajuns „disident“ în Occident, ca urmare a faptului că este agent al KGB-ului şi că toate acţiunile sale antiromâneşti nu reprezintă altceva decât diversiune politică şi „manevre tactice“ prin care se urmăreşte subminarea politicii de independenţă şi suveranitate a RS România.
De asemenea, sursei i s-a prezentat date din care rezultă că P.G. are legături prin socrul său Năvodaru Petre Ferdinand din Bucureşti, cu Ilie Constantinovski, cetăţean sovietic originar din Basarabia, colonel KGB, membru al Uniunii Scriitorilor din URSS, care vizitează frecvent RS România.
La sugestia noastră, sursa respectivă a întocmit un raport pe baza datelor furnizate de noi, pe care l-a prezentat conducerii secţiei pentru România a „Europei Libere“, date care au ajuns astfel şi la CIA.
Aceeaşi sursă a plasat datele respective şi lui Helmuth Fischer, cadru al serviciul de Informaţii Vest-german (BND), lui Pierre de Villemerest, ofiţer superior al Serviciului de Contrainformaţii Francez (DST) şi legăturii sale din Anglia.
În paralel, pentru susţinerea acestei versiuni am redactat şi trimis la Agenţia de ştiri „Vox Mondi“ din Berlinul Occidental – folosită de CIA, o scrisoare şi o fotografie reprezentându-l pe Năvodaru P.F. însoţit de Ilie Constantinovski, „plimbându-se“ prin Bucureşti, urmând ca o sursă a noastră să folosească aceste „documente“ pentru demascarea publică a lui Paul Goma. (…)
În urma acestor măsuri şi combinaţii informativ-operative, atât „Europa Liberă“, cât şi postul de radio vest-german „Deutsche Welle“ au încetat să-l mai folosească pe Paul Goma în emisiuni şi redactarea de materiale.
Prin posibilităţile specifice muncii noastre am verificat efectul măsurilor întreprinse de noi în acest caz, rezultând că atât conducerea americană a „Europei Libere“, cât şi angajaţii şi colaboratorii secţiei pentru România a acestui de post de radio, îl suspicionează pe Paul Goma ca agent KGB, l-au izolat şi au renunţat la „serviciile“ sale.
Văzându-se izolat, Paul Goma a început să se manifeste nemulţumit de atitudinea celor de la Europa Liberă, inclusiv faţă de Noel Bernard, care l-au angrenat în activitatea de „disidenţă“ şi apoi l-au abandonat, fapt ce a contribuit la adâncirea conflictelor dintre aceştia. (…)

 

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper