Pasiune şi ură în tenis

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Psihanaliza este teritoriul paradoxului. Motivul este transparent: inconştientul se supune unor legi pe care logica binară le repudiază. La fel ca în vis, trama narativă a funcţionării sinelui are la bază alte mecanisme decât cele reductibile la dubletul adevărat-fals. De aceea, situaţiile paradoxale abundă în registrul sufletului inconştient. Şi pentru că viaţa insului este adeseori dominată de impulsuri inconştiente, de instincte, pulsiuni, porniri atavice şi interpretări onirice, e lesne de înţeles de ce comportamentul uman nu constituie o lectură descifrabilă în manieră denotativă. Destinul omului este infinit mai mult decât un raport-verbal sau decât procesul de redactare a unei telegrame.
În autobiografia campionului american de tenis Andre Agassi, intitulată Open, miracolul destinului acestuia poate fi descifrat pornind de la faptul că tenismanul ura sportul în care se remarcase şi graţie căruia devenise şi celebru, şi bogat. În acest sens, avem de-a face cu un aparent paradox: după retragerea din activitatea sportivă în care a excelat, Agassi a declarat că, de fapt, urăşte tenisul. Dacă puştiului din Las Vegas i-ar fi plăcut domeniul său de excelenţă, atunci cu siguranţă că am fi asistat la o carieră încă şi mai spectaculoasă decât cea de care a beneficiat. Dacă atunci când urăşti o activitate ajungi să realizezi performanţă în acel domeniu, devine legitimă întrebarea privind nivelul de excelenţă posibil de atins dacă respectiva activitate ar fi fost privită pozitiv…
Mai mult, până şi unul dintre criticii cărţii semnate de fostul campion yankeu, adică Ilie Năstase, recunoaşte în propria sa autobiografie că e mai bine să îndrăgeşti ceea ce faci pentru ca lucrurile să iasă bine, să ai parte de succes şi de bucurie sufletească: „(…) în toată această perioadă, părinţii mei nu m-au împins niciodată într-o direcţie sau alta <adică spre tenis sau fotbal>. Nu făcuseră sport în viaţa lor şi n-au manifestat nici cel mai mic interes pentru cariera mea sportivă… Sincer să fiu, ei nici nu ştiau cum mă descurcam în sport… Pot astfel declara răspicat că părinţii mei erau exact opusul părinţilor insistenţi din tenisul actual. Ei nu s-au apropiat niciodată de un teren. Eu însă doream să fac sport. Nu-mi păsa unde avea să mă ducă sportul… Ştiam doar că nu mă puteam imagina făcând altceva. Singura problemă era să aleg între tenis şi fotbal. Până la urmă a câştigat tenisul, întrucât îmi plăcea mai mult şi în adâncul inimii ştiam că eram mai bun în sportul acela. Iar atunci când te pricepi la ceva, te implici şi emoţional“.
De aceea este dificil de înţeles atitudinea arogantă şi reducţionistă pe care o manifestă campionul nostru faţă cu dezvăluirile lui Agassi. La limită, lucrurile sunt foarte simple – Andre nu a ales tenisul, ci a fost constrâns să o facă, lui Andre nu i-a plăcut să joace tenis, dar a făcut-o obligat, Andre s-a implicat emoţional în tenis, dar a făcut-o negativ, cu ură, disperare şi dramatism, spre deosebire de Nasty, care a îndrăgit de la început sportul, simţindu-se ca la el acasă în acest orizont. Mai mult, Iliuţă a avut posibilitatea să aleagă între tenis şi fotbal, ceea ce lui Andre i s-a refuzat ca drept. În autobiografia sa, minunea blondă din Vegas povesteşte cum, la un moment dat, în şcoala elementară fiind, clasa lui a trebuit să susţină un meci de fotbal american. Deşi avea antrenament la tenis, micuţul a preferat să contribuie la succesul colectivului din care făcea parte, prezentându-se la confruntare, nu înainte de a cere permisiunea mamei, căci îl cunoaşte pe Mike cât de smucit şi autoritar este.
Atunci s-a petrecut catastrofa: seniorul a venit de la Cazinou, unde lucra, cu o falcă-n cer şi una în pământ, a urlat la băiat să părăsească imediat terenul, i-a ordonat puştiului să se dezechipeze pe loc, a aruncat apoi cu hainele de sport în antrenor, căruia i-a strigat să nu-l mai selecţioneze niciodată pe Andre în echipă. Să mai adaug că Agassi jr. se simţea mai bine pe terenul de fotbal, unde nu conta prea mult dacă greşeai, eludând astfel culpabilitatea răspunderii individuale şi inevitabila pedeapsă paternă? Prin urmare, în aceste condiţii, cum să nu-l înţelegi pe Năstase că a iubit tenisul, pe care l-a practicat absolut liber, fără nici o presiune paternală, având toată disponibilitatea din lume să câştige sau să piardă, după poftă? Or, situaţia americanului era una complet diferită.
Andre Agassi a trebuit să aştepte vremea retragerii ca să realizeze, în sfârşit, că de tenis îl lega nu doar o ură incandescentă, ci şi o iubire secretă, până atunci ţinută în umbră. De altfel, în Open, supercampionul american mărturiseşte că a trăit o revelaţie târzie, dar cu atât mai autentică. Atunci când, la ceva timp după retragere, Andre Agassi şi Stefanie Graf trebuiau să participe la un meci demonstrativ în scopuri caritabile, undeva, la Tokyo, s-au gândit să nu se facă de râs după atâta inactivitate, aşa că au decis să se antreneze împreună. Contrar aşteptărilor noastre, casa lor din Las Vegas, altfel una generoasă ca spaţiu lăuntric şi exterior, nu beneficia de… teren de tenis. Când Steffi a hotărât să se retragă, a făcut-o radical. Nothing about tennis. Andre, la fel. Mai mult, în interviuri el a reiterat ideea că speră din tot sufletul ca micuţii lor să nu devină jucători de tenis – decât dacă o vor dori cu insistenţă. Drept urmare, soţii Agassi s-au dus ca doi inşi oarecare să închirieze un teren în spaţiul unui complex sportiv din aproprierea reşedinţei lor. Iată descrierea acestui eveniment: „Ea loveşte uşurel cu dreapta. Îi retrimit mingea, scârţâind de parcă aş fi din fier. Ne angajăm într-un schimb timid şi ezitant, apoi, brusc, Stefanie îmi plezneşte un lung de linie care face zgomot infernal, la fel ca un tren de marfă. Îi arunc o privire. Deci aşa vrei să joci, nu? Îmi trimite apoi un slice pe rever, marca Stefanie. Flexez picioarele şi lovesc sec. Mormăi: Trebuie să-ţi plătesc datoria, iubito! Ea zâmbeşte şi-şi suflă o şuviţă ce-i acoperă ochii. Umerii ni se relaxează, muşchii încep să se încălzească. Lovesc din ce în ce mai puternic mingea, la fel face şi soţia mea. Trecem pe nebăgate de seamă de la un schimb dezinvolt la o vie dispută pe puncte. Dreapta lui Stefanie este ucigătoare. Reverul meu, nemilos… doar că aterizează în fileu. E primul rever încrucişat pe care-l ratez în douăzeci de ani. Privesc dezamăgit mingea. O clipă mă simt cu totul absorbit. Îi spun nevesti-mi că nu-mi place că greşesc. Simt cum îi creşte iritarea. Dar apoi izbucneşte în râs. Râdem amândoi şi ne reluăm schimbul de mingi. Cu fiecare lovitură, Steffi se vădeşte din ce în ce mai fericită. Picioarele nu o mai deranjează. Se gândeşte că o să reziste la demonstraţia de la Tokyo. Cu cât se eliberează mai mult de grija privind accidentarea, cu-atât începem să jucăm, de-acum chiar jucăm tenis. În curând ajunge să ne placă atât de mult, încât nici nu mai sesizăm că a reînceput să plouă. Ignorăm cu desăvârşire că un om s-a oprit şi ne priveşte. Rând pe rând, mai mulţi spectatori îşi fac apariţia. Chipuri noi, mereu altele; cineva a dat un telefon, apoi altcineva a telefonat altora ca să le spună că ne aflăm pe teren, unde jucăm doar pentru plăcerea noastră, fără nici o obligaţie…
Plouă din ce în ce mai tare. Nici nu se pune problema să plecăm. Pierdem simţul timpului. Spectatorii care vin sunt înarmaţi cu aparate foto. Izbucnesc flashuri. Lumina camerelor este deosebit de strălucitoare, efectul ei fiind reflectat şi amplificat de picăturile de ploaie. Dar nu-mi pasă şi nici Stefanie nu le acordă atenţie. Nu suntem concentraţi decât asupra mingii, fileului şi felului în care ne mişcăm. Un schimb lung. Zece lovituri. Eu sfârşesc prin a greşi. Terenul este plin de mingi. Aleg trei, una o vâr în buzunar. Îi strig lui Steffi: Ce-ar fi să reintrăm în circuit? Ce spui? Dar ea tace. Tu şi cu mine, insist eu. O să dăm anunţul chiar săptămâna asta! Steffi continuă să tacă. Ca de obicei, concentrarea ei este mai adâncă decât a mea. La fel cum nu face nici o mişcare inutilă pe teren, tot aşa şi vorbeşte, fără cuvinte de prisos… Este absorbită de fiecare lovitură. Fiecare este importantă. Nu oboseşte niciodată, nu ratează niciodată. Este o bucurie să o priveşti jucând, dar este deopotrivă şi un privilegiu. Mi se cere adeseori să vorbesc despre asta, dar nu izbutesc niciodată să găsesc formula perfectă, deşi cred că acest cuvânt este cel mai potrivit pentru a exprima adevărul. Privilegiu. Privilegiu. Continui să greşesc. Ea închide ochii şi aşteaptă. Servesc. Stefanie îmi dă returul, apoi îmi face un semn inconfundabil, unul teribil de personal, de parcă ar strivi un ţânţar, cum că a terminat de jucat. E vremea să-l luăm pe Jaden <primul copil al familiei Agassi>. Apoi părăseşte terenul. Nu încă! Îi strig. Ce? Se opreşte, mă priveşte. Şi izbucneşte în râs. Ok, îmi spune, ducându-se în spatele liniei de fund. E absurd, dar ăsta sunt, asta simt, şi ea mă înţelege. Ne rămân lucruri minunate de făcut, şi o să le facem negreşit. Îi vine greu să înceapă, la fel şi mie. Însă nu mă pot opri. Tot ce îmi doresc este să mai joc puţin. Încă puţin“.
Oare aşa se manifestă ura? Nu cumva este vorba despre dimensiunea amoroasă, despre trăirea pozitivă, despre liantul libidinal în această redescoperire liberă a plăcerii de a juca tenis, după ce Andre Agassi s-a retras din tenis, din acel tenis la care l-a obligat tatăl său, exagerat de durul Mike Agassi, un frustrat şi un ratat, unul care a năzuit furibund să-şi împlinească destinul de campion prin delegarea acestei maladive pasiuni către fiul său?

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper