Orbire, iubire, singurătate

Un articol de RODICA GRIGORE

Yasunari Kawabata, Păpădiile, traducere şi note de Andreea Sion, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2015

 

„Pe malurile râului Ikuta cresc multe păpădii. Abundenţa lor reflectă atmosfera oraşului cu acelaşi nume: este un loc ca o primăvară în care au înflorit păpădiile“. Pus în faţa acestor cuvinte, cititorul ar putea avea impresia că ceea ce urmează va fi o naraţiune senină, calmă şi luminoasă, ce va descrie universul naturii şi minunile primăverii. Numai că, autorul fiind Yasunari Kawabata, lucrurile se schimbă, iar amănuntele de acest fel trebuie privite dintr-o altă perspectivă. Căci, deşi aceste prime rânduri din romanul Păpădiile (1972) ar putea da senzaţia că deschid calea către prezentarea laturii exterioare a existenţei, textul în ansamblu demonstrează, la fel ca majoritatea scrierilor primului laureat japonez al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1968), apropierea de marile teme care l-au preocupat pe acesta: singurătatea, nevoia de comunicare, dar şi dificultatea acesteia, presimţirea morţii.
Un roman neterminat
Dar Păpădiile este o carte care, dincolo de reluarea preocupărilor majore ale lui Kawabata, evidenţiază şi semnificaţiile pe care, în anumite condiţii, le poate avea/ primi nebunia. În plus, aceasta este o scriere delicată, profundă şi gravă, care are, ea însăşi, o adevărată istorie. În primul rând, Păpădiile e un roman neterminat, dar foarte elaborat construit, dovadă a importanţei pe care o avea pentru autor. Numai că, deşi textul a fost publicat în foileton, între anii 1964 şi 1968, Kawabata nu l-a mai definitivat, marcat fiind, în ultimii ani ai vieţii, de sinuciderea prietenului său Yukio Mishima şi de propriul drum spre moartea pe care o va alege el însuşi, în 1972. Prin urmare, varianta de faţă (recent publicată în limba română, la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Andreei Sion) se bazează pe notele din manuscrisul autorului, editat, ulterior, de ginerele său.
Iar dacă debutul textului dă senzaţia serenităţii, ceea ce urmează modifică fundamental această primă impresie. Cititorul va intui rapid că e vorba despre o problemă extrem complicată, pe care trebuie să o rezolve apropiaţii frumoasei şi tinerei Ineko, mai precis mama şi iubitul său, după ce se vădeşte cã fata suferă de o boală foarte rară şi, deopotrivă, gravă: orbirea temporară, manifestată mai cu seamă faţă de corpul omenesc. Neştiind ce să facă şi cum altfel s-o ajute, cei doi o conduc pe Ineko la Ikuta, un orăşel liniştit care, pe lângă luminoasele păpădii, adăposteşte şi un sanatoriu de boli mintale. Fata va rămâne acolo pentru a urma tratamentul menit s-o ajute să se vindece, iar Hisano, iubitul său, împreună cu doamna Kizaki, mama ei, îşi petrec noaptea următoare la un han din localitate, discutând despre o serie de lucruri care ar trebui să-i ajute şi pe ei să înţeleagă mai bine întreaga situaţie şi, poate, să se împace cu decizia luată.
Din punctul de vedere strict al evenimentelor, nu se întâmplă altceva în Păpădiile, dar asta nu înseamnă că textul ar fi lipsit de consistenţă. Dimpotrivă. Căci, deşi constând, practic, doar din lungi dialoguri purtate de mama fetei şi de Hisano, întrerupte din loc în loc de rememorări ale unor întâmplări din trecut, chiar dacă e neterminat şi nu ştim cum ar fi intenţionat autorul să încheie această tulburătoare istorie, romanul impresionează de la prima lectură şi, apoi, bântuie de-a dreptul cititorul ce se lasă de bună voie prins în şi printre sugestiile şi aluziile ce compun cartea, ca într-un labirint al diferitelor (infinitelor…) posibilităţi de interpretare – şi al potenţialelor variantelor de final. Ar putea, oare, dragostea, să vindece totul, chiar şi nebunia? Se poate trece definitiv peste rănile trecutului pentru a trăi viitorul fără teamă şi fără regrete? Şi cine are dreptate în disputa ce marchează conversaţia celor două personaje: mama care, îngrijorată pentru sănătatea fetei, decide s-o interneze la sanatoriu, sau Hisano, cel convins că un mariaj fericit al lui Ineko alături de el ar izbăvi-o de toate suferinţele? Sunt doar câteva dintre întrebările asupra cărora cititorul ajunge să mediteze, iar Kawabata procedează şi aici la fel ca în alte mari romane ale sale, de la Ţara zăpezilor la Vuietul muntelui sau O mie de cocori: nu încearcă nici o clipă să ofere, asumându-şi o omniscienţă în care, de fapt, nu crede, vreo explicaţie exhaustivă sau vreun răspuns unic. El lasă deschis drumul multiplelor posibilităţi şi construieşte o carte extrem de sugestivă şi de convingătoare pe baza sugestiei, a exprimării eliptice şi ambiguităţii.
Trecut şi prezent
În permanenţă, discutând despre problemele care le preocupă în cel mai înalt grad, mai cu seamă sănătatea lui Ineko, şansele ei de vindecare şi cauzele care au determinat apariţia acestei neobişnuite boli, personajele par a vorbi şi despre altceva. Iar acest „altceva“ dă textului o limpezime aparte şi profunzimi de haiku, deschizând deopotrivă calea spre interpretări în cheie filosofică. Astfel, mama lui Ineko are impresia că unul dintre stejarii din apropierea spitalului plângea în momentul în care au trecut pe lângă el: „Era destul de mare. N-ai remarcat că plângea? – Ce spuneţi? Plângea? – Mie, cel puţin, aşa mi s-a părut. <…> – V-aţi imaginat că acel copac varsă lacrimi pentru bolnavii spitalului? – Nu, a spus mama clătinând din cap. Plânge pentru că a fost rănit de bolnavi. Picături de lichid ies prin tăieturi, se întăresc şi rămân ca nişte bobiţe de ceară. Eu le-am asemuit cu lacrimile. Copacul nu plânge pentru nebuni, ci din cauza lor“. Apoi, bolnavilor li se permite să sune clopotele templului aflat în apropierea spitalului şi, ascultând sunetul plin de melancolie, cei doi au impresia că o aud şi o văd încă pe Ineko, amintirea ei fiind singurul lucru care le poate alina golul pe care-l simt în suflet.
Iar această proză de atmosferă, marcată de sentimentul risipirii şi al pierderii celor dragi – semn distinctiv al operei kawabatiene –, plus sugestiile poetice şi lirismul de substanţă care infuzează textul, fac din Păpădiile un veritabil testament literar al scriitorului nipon. În plus, sentimentul permanentei legături cu trecutul nu e vizibil doar în lungul dialog al personajelor, acesta vizând, desigur, trecutul personal, ci şi în ceea ce priveşte atitudinea autorului însuşi, care include, în textul de faţă, mai multe trimiteri la o serie de aspecte culturale nipone extrem de importante pentru descifrarea semnificaţiilor ansamblului. Mama şi iubitul fetei discută parcă la nesfârşit, revenind iar şi iarăşi asupra aceloraşi amănunte. În primul rând asupra importanţei unei tragice întâmplări petrecute în urmă cu ani de zile, pe când Ineko era doar o fetiţă. Pe atunci ea fusese de faţă, singura persoană de faţă, la moartea tatălui ei, în urma unei căzături de pe cal (bărbatul s-a prăbuşit în mare, de pe o faleză înaltă) şi, ulterior, s-a simţit vinovată că nu a putut face nimic pentru a-l salva sau măcar pentru a-l ajuta.
La nivel simbolic, cei doi repetă, în alt sens, ceea ce face unul dintre pacienţii spitalului, prezentat chiar la început: bătrânul Nishiyama, un fel de patriarh al sanatoriului, caligrafiază la nesfârşit câteva cuvinte: „Se pătrunde lesne în lumea lui Buddha, se pătrunde anevoie în lumea demonilor“. Aparent, un simplu element exterior, menit a sublinia sentimentul de alienare trăit de bolnavi. Numai că trebuie să ne amintim că, în discursul de acceptare a Premiului Nobel, Yasunari Kawabata însuşi a rostit aceste cuvinte, citându-l pe Ikkyû, poet şi filosof zen al începutului de secol XV, pentru a sublinia relaţia extrem de complexă între frumos, moarte şi gândirea niponă. Prin urmare, în Păpădiile, autorul are în vedere aceleaşi aspecte, iar citarea repetată a acestor vorbe e de natură a evidenţia graniţa fragilă dintre normal şi patologic („Sănătatea mintală şi nebunia sunt separate de un fir de păr“, se spune la un moment dat în text), dintre un univers închis şi unul al libertăţii; dar şi a pune în discuţie însăşi esenţa acestei libertăţi şi semnificaţia noţiunilor de închis sau deschis. Totul pare, deci, a avea un simbolic dublu, iar romanul e o veritabilă carte a reduplicărilor, dar într-un sens fundamental diferit faţă de, să spunem, Ţara zăpezilor. În Păpădiile, morţii tatălui lui Ineko îi răspunde suferinţa din prezent a fetei, durerea bolnavilor e exteriorizată doar de lacrimile copacilor sau de sunetele clopotelor de la vechiul templu („Sunetul clopotului este ecoul vremelniciei tuturor lucrurilor“), singurătatea lui Ineko e reflectată de nevoia mamei ei şi a lui Hisano de a vorbi tocmai pentru a umple cu ceva golul dintre ei şi din sufletele lor, chiar dacă e vorba doar de cuvinte, iar dragostea şi moartea devin, din nou, faţa şi reversul aceleiaşi medalii… Dialogul celor două personaje se transformă, în acest fel, într-o digresiune – uneori, într-un fascinant studiu! – asupra existenţei umane şi a nevoii de apartenenţă, de căldură şi de tandreţe a omului.
Drumul de întoarcere al celor doi reprezintă, privit astfel, şi o recuperare, fie ea şi dureroasă, a trecutului lui Ineko, prin intermediul căreia Hisano şi doamna Kizaki vor, ei înşişi, să se vindece de mari suferinţe, cărora, altfel, le-ar fi fost greu, dacă nu cumva chiar imposibil să le dea glas. De aici şi melancolia ce domină textul acesta, dar şi înfruntarea care devine, pe alocuri, evidentă, între două poziţii divergente, expresie deopotrivă a unei surde confruntări între generaţii (temă prezentă la Kawabata şi în romanul Maestrul de go). Pe de o parte, e viziunea sceptică şi conservatoare a mamei lui Ineko, iar pe de alta, cea încrezătoare în puterea vindecătoare a dragostei, susţinută de Hisano. Şi, cumva plutind pe deasupra tuturor, e Ineko însăşi, acest extraordinar personaj absent, construit doar din tuşele de culoare reprezentate de amintirile pe care le au despre ea cei care o iubesc. Şi, mai presus de toate, sunetul clopotului tras de frumoasa, nefericita şi atât de însingurata tânără, ca o voce a ei care se aude din depărtare, „care încearcă să ne spună ceva, ca un fel de ecou ce răzbeşte din adâncul sufletului“.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper