Oraşul antropologului subtil

Un articol de MARIN MARIAN-BALAŞA

Nicolae Panea, Oraşul subtil, Editura Etnologicã, Bucureşti, 2013

Aşa cum subliniază autorul atât în introducere, cât şi în paginile concluzive, cartea lui Nicolae Panea intitulată Oraşul subtil (Bucureşti, Editura Etnologică, 2013) continuă şi oarecum desăvârşeşte empatica, voyeuristica, subiectiva şi poetica sa antropologie a obiectelor şi spaţiilor urbane, o abordare lansată deja în volumul Zeii de asfalt.
Într-un prim capitol, Despre subtilitate, Nicolae Panea navighează cu graţie printre referinţe bibliografice, citate şi frânturi de contribuţii antropologice, colaţionate în vederea unei radicale reformulări şi emancipări a unei antropologii postmoderne. Mai apropiat paradigmei europene a gândirii antropologice, autorul recunoaşte performanţele sau vârfurile antropologiei nord-americane, sprijinind totuşi curentul/ jocul destul de antiamerican al disocierii şi emancipării eurocentrice (cea din urmă numind disciplina transoceanică drept una postcolonială, hegemonică, elefantină). În sensul acesta, totuşi, profesorul craiovean, în buna sa intenţie de a autohtoniza (în cadrul umanisticii româneşti) cel puţin literatura vest-europeană, nu este deloc un militant facil sau mimetic. Nici măcar atunci când se alătură „manifestelor“ eurocentriste (Le Manifeste de Lausanne et l’antropologie roumaine în Revista de etnografie şi folclor / Journal of Ethnography and Folklore 1-2/2014: 129-144) el nu se integrează total minorului iz de rebeliune puberă. Panea nu doar că face pod prin însăşi gândirea şi scrisul său, ci şi împinge bine paradigmele disciplinei, cu deosebire prin dovedirea şi performarea unei puteri de observaţie şi de interpretare foarte consistente, ca şi a unei descrieri/ comunicări creative, pline de inspiraţie (inclusiv literară). Talentul său scriitoricesc transformă lectura acestei cărţi în fascinaţie.
Afară de lungul zig-zag printre contribuţiile antropologice care fie au inspirat, fie ţin spate propriei opere, Nicolae Panea îşi redefineşte propriul teren, adaptând şi lărgind conceptul de „muncă/ cercetare terenistică“ (călătoria este aici bine inclusă), ca şi conceptul de cercetător de teren, observator, antropolog participativ/ empatic. El demonstrează că metoda sa reprezintă o dezvoltare naturală a altor vederi şi contribuţii antropologice recente, astfel individualizându-se şi legitimându-se competent. Pe scurt, propria sa contribuţie – cum se dovedeşte în Oraşul subtil – se bazează pe un fel subtil (aş zice carismatic) de a privi (prin plimbare/ umblet/ călătorie) viaţa unui/ oricărui oraş. Cu alte cuvinte, performarea unei priviri rafinate asupra aspectelor marginale, secundare, uşor de ignorat, ale existenţei/ civilizaţiei umane în cadrul peisajului urban. Panea scanează realitatea parcă fracturând lumina şi pixelii, descriind-o apoi pe îndelete, precum impresioniştii de altădată.
Spunând cele de mai sus, poate că aici ar fi cazul explicitării şi opţiunii de faţă: pentru a exemplifica expansiunea analizelor lui Panea (conectarea faptelor şi înţelesurilor merge la el departe şi profund, mai tot timpul, ori cel puţin foarte des) ar fi greu de ales citate ori s-ar putea eşua în redarea prea multora. Nu citez, aşadar, subliniind că volumul acesta trebuie citit cu deschidere şi lentoare, cu reveniri sau în fluenţă constantă. În versiunea engleză a acestei recenzii (Marin Marian-Bălaşa, Nicolae Panea, Oraşul subtil <The Subtle City>…, publicată în Revista de etnografie şi folclor/ Journal of Ethnography and Folklore 1-2/2015: 221-225), totuşi am tradus şi redat câteva fragmente (în ciuda caracterului foarte idiomatic al scrisului semnat NP).
Capitolul 2, Mirosul, survolează prezenţa şi rolurile odorilor (de la parfum la putoare) întru formarea unei anima/ persona, egal persistente şi evanescente a oraşului. Rezumând, aici este vorba de felul în care mirosul configurează şi identifică cultura oraşului, în timp ce oamenii se integrează în interiorul unor varii câmpuri odorifice contribuind la acestea involuntar, dar esenţial. Panea preia ideea unei hărţi a mirosurilor (pentru orice oraş) şi o extinde elaborând ideea codurilor identitare spaţiale. El identifică caractere urbane caracterizate prin odori specifice, impuse de diverse fabrici, şi discută mai multe mirosuri teritoriale (periferia vs centrul) care sunt create şi prin comportamente culturale ori divertismentale (în termeni precum solidaritate reală/ iluzorie, joc de putere, dominaţie).
Afară de paginile despre mirosurile gunoaielor şi ale industriilor, găsim aici pagini foarte inteligente despre doamne şi prostituate, câini şi pisici, parfumuri feminine/ masculine, detergenţi, fumat, arome şi obiceiuri culinare, toate performate nu doar individual, ci şi social, ca şi în lumile confuze/ difuze ale imaginaţiei/ imaginarului formatat/ procesat cultural. Există mirosuri profesionale şi sociale (bancheri vs homleşi, casnice vs beţivi), mirosurile alterităţii antropologice (străinii, turiştii), mirosurile unor/ tuturor clădirilor (case vs moluri) şi mai ales mirosul vechiului (totemicul, fetişistul „vechi/ venerabil“ – aş parafraza) sau al noului.
Capitolul 3, Gunoiul de aur, vine natural după paginile dedicate mirosului, deoarece felul în care oamenii privesc, dispreţuiesc, aruncă sau ascund resturile, lăturile sau putrefacţiile este relevant pentru numeroase cadre mentale şi gesturi culturale care scapă conştientizării şi discursivităţii comune. Şi aici, ca în toate capitolele, observatorul/ povestitorul se referă doar la economiile, practicile, politicile, structurile şi comportamentele româneşti, specific urbane, ignorând astfel aspecte adesea mult mai spectaculoase din metropolele străine, totuşi exemplificând treaba unui antropolog local, (post)modern şi raportând despre o societate „în curs de dezvoltare“ (care nu mai este de văzut/ studiat în multe alte locuri).
Cercetarea prezentată aici este bogată nu doar prin noutatea sa, ci şi fiindcă se referă la sistemele de locuire specifice/ tipice implementate în ţările comuniste (blocurile de apartamente, casa scărilor, micile grădini sau spaţii de joacă, subsolurile comune, platformele de gunoi – atât de comune tuturor blocurilor de locuinţe). În vreme ce psihologia, sensibilitatea şi rutina cotidiană a adulţilor şi copiilor/ şcolarilor, ca şi asocierea dintre gunoi, noapte, frică, violenţă şi gruparea/grupismul tinerilor, sunt surprinse/ redate aici profund, subtil, exemplar.
Capitolul 4, Urechea lui Dionysos. Zgomotul, oferă observaţii atente despre mereu crescuta – totuşi neconştientizata – familiaritate umană cu tot mai complexele surse şi conţinuturi zgomotoase. Desigur, nici aici nu avem de-a face cu o simplă etnografie a sunetelor şi zgomotelor, găsind mai degrabă o filosofare asupra sensurilor sociale – şi a dinamicii lor – care fac din convieţuirea cu zgomotul o paradigmă imanentă, tipică/ emblematică. Panea survolează re-organizarea socială, umană/ antropologică a segmentelor temporale (dimineaţă, prânz, seară, noapte) de către stimulii specific acustici/ auriculari, aşadar de către ritmurile şi calendarul acustic/ auricular în care locuitorii urbani trăiesc constant. Astfel, el observă şi interpretează nu doar zgomotul curent al oraşului (strigătele oamenilor, conversaţiile, vorbitul la telefon, plus zgomotele automobilelor şi al maşinilor de construcţii ori de curăţenie), ci şi cadrele temporale şi periodicităţile care segmentează anotimpuri şi clase sociale (în momente de sărbătoare sau de vacanţă), ca şi concertele şi festivalurile pe care municipalitatea le oferă cetăţenilor pentru a-i încânta şi a le controla/ stăpâni starea de spirit. Cu privire la sunetul religios, Panea se referă doar la instrumentele ecleziastice (precum clopotele). Iar cu privire la – şi în contrast cu – formele tradiţionale/ rurale/ folclorice de perfomare a magiei, ritului şi ceremoniei, el analizează îndelung nunta urbană de astăzi.
În secţiunea Zgomotul ca reflectare a crizei, Panea vorbeşte despre ţipetele oamenilor care se ceartă şi alte zgomote care provin din periodicitatea crizelor private/ domestice, despre sirenele maşinilor de poliţie şi de salvare (scăpând din vedere pe acelea ale pompierilor), care – argumentează subtil Panea – „sugerează includerea oraşului în circuit cosmic“ (de o natură sau nuanţă pe care nici măcar biserica nu este capabilă să o realizeze aşa cum o fac acele sunete critice – observă autorul volumului la pagina 171). Panea analizează şi sunetele naşterii şi ale morţii (glosând asupra sunetelor comunicării şi învăţării emise de către bebeluşi, asupra cântecelor de leagăn, apoi asupra multor gesturi sonore – preponderent moderne – care acompaniază procesiunile funerare). Apoi vorbeşte despre zgomotoasa trecere a ambulanţelor (şi senzaţia de incluziune umană şi de solidaritate pe care o mediază în public), despre strigătele nebunilor, despre zgomotul ambuteiajelor din trafic, despre cele ale demonstraţiilor şi marşurilor protestatare.
Capitolul 5 (Bulevardul) avansează ca o poveste lină – destul de bogată – despre felul în care uliţele rurale, gardurile şi porţile (de altădată, desigur) permiteau comunicarea şi asocierea umană, ospitalitatea (sau alte sentimente şi valori); în vreme ce contemporanele bulevarde, largi şi lungi, giratoriile lor şi micile lor spaţii verzi, pline de trafic şi zgomot, canalizând înghiţirea şi rejectarea oamenilor sunt văduvite de referenţialul individual, subiectiv, auto-identificator al locuitorilor, plimbăreţilor (prommeneurs), trecătorilor. Aşa eliptic cum este, capitolul acesta trebuie luat ca una dintre cele mai sensibile (şi subtile) – pentru mine, cea mai bună, dacă nu chiar unică – poveste intelectuală ori ca o promenadă frumos ghidată, dedicată unui asemenea subiect (bulevardul).
Micile Concluzii sau despre ierarhiile secundarului ale lui Nicolae Panea au şi o foarte folositoare versiune engleză (pp. 213-220).
Pe parcursul întregii lucrări are loc o constantă comparaţie între ruralul trecut şi urbanul prezent, cel mai adesea în favoarea primului element de binom şi în totala defavoare a celui secund, aşadar o idealizare a ruralităţii, a aşezărilor, obiceiurilor, comportamentelor şi rosturilor paseiste, în paralel cu o nemiloasă judecată a înstructurărilor şi sentimentelor recente/ prezente, urbane. Chiar dacă pledoaria aceasta ar putea fi, cel puţin uneori, corectă sau adecvată, anumite interpretări şi raţionamente merg un pic prea în ton cu atitudinile conservatorist vetuste, apologetic paseiste (fiindcă precis vor fi fost şi în cadrele şi mentalităţile rural-tradiţionale nevoinţe, circumstanţe, aspiraţii nefericite şi eşecuri; în vreme ce, pe de altă parte, oraşul modern nu trebuie negreşit tras de urechi pentru încercările sale kitschoase de a procura valori şi bucurii genuine, pentru modalităţile sale de a recupera/ învia firimituri de sacru). Oricum, simplista diviziune rural/ tradiţional/ bun/ superior/ sacru versus urban/ artificial/ rău/ chici/ profan constituie fără îndoială un tribut adus folcloristicii şi etnologiei convenţionale/ oficiale din sânul cărora autorul provine. Iar apoi, ori cel puţin (spre deosebire de trendul majoritar), Nicolae Panea actualizează sau menţine acel comparativism maniheistic cu graţie.
Aşadar, dincolo de faptul şi observaţia făcută, merită subliniat că la autorul Oraşului subtil (ca şi al Zeilor de asfalt) respectiva dualitate/ opoziţie devine stilistică şi elegantă. Ea furnizează o tensiune care-l face pe autor energic şi fertil în interpretarea şi scrisul său. Cartea aceasta este excepţională, plină de înţelegeri şi de înţelepciuni. În toate paginile sale, foarte des, există paragrafe care spun ori doar sugerează mai mult decât capitole întregi ar face-o. Ca atare, cartea inspiră şi lasă mult spaţiu pentru următoare/ posibile elaborări.
Fără îndoială, ar merita o traducere internaţională – cu precădere în engleză (întreprindere dificilă/ provocatoare) şi o difuzare mai largă. Căci este păcat ca intelectualitatea internaţională să nu-l cunoască pe Panea, un scriitor cu totul aparte în cultura academică a României post-2000. Profesorul craiovean stăpâneşte nu doar literatura universitară franceză (să zicem, cea mai influentă în antropologia Europei de Vest), dar a fost inspirat de către şcolile de gândire care au transformat scrisul intelectual într-o manieră plină de arguţie, hedonism, literaritate, speculativitate, festiv.
Panea scrie egal, clar/ precis şi creativ (demipoetic/ metaforic câteodată), făcând lectura o euforie. Motiv pentru care consider sincer că ar trebui să devină mult mai influent pentru (cel puţin) antropologii şi etnologii locali, de fapt pentru toţi experţii în studii culturale.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper