O cale spre muzeul mondial

„Vanitas vanitatum
et omnia vanitas.“
Ecleziastul

Lumea devine din ce în ce mai mică. Suntem, într-un fel, victimele succesului speciei noastre. Trăim în medie mai mult decât strămoşii noştri, suntem mai puternici decât oricare dintre strămoşii noştri şi ştim mai multe lucruri decât ştiau cei mai documentaţi dintre ei. Ce-i drept, se pare că nu ne-am înţelepţit foarte mult, dar asta e altă poveste. Numărul de atei – mai ales printre persoanele educate – nu a fost niciodată atât de mare raportat la populaţia globului. Poveştile cu lumea veşnică de după moarte nu mai au trecere. Oamenii vor să trăiască etern în lumea aceasta, nu în împărăţia cerurilor. Nu acolo se află toate bunătăţile pământului, ci aici. Şi acestea trebuie consumate acum. Toate! Nu mai există pământuri şi ape virgine, ci doar locuri care nu au fost vizitate încă. Tocmai de aia omul contemporan visează să trăiască etern, pentru a vedea tot, pentru a merge peste tot, pentru a consuma tot. Şi toate aceste locuri şi lucruri trebuie depozitate undeva. Cum casele în care locuim sunt tot mai mici (pentru că noi suntem tot mai mulţi, iar resursele sunt scumpe) şi pentru că unele dintre bogăţiile lumii nu pot fi reproduse în formă fizică, omenirea pare să fi găsit soluţia salvatoare: forma numerică. Totul se numerizează: arhive uriaşe, de necuprins cu mintea, sunt depozitate în format electronic şi pot fi oricând puse la dispoziţia noastră. Acesta este muzeul mondial al viitorului: un muzeu eteric şi electronic în care mintea noastră poate călători, în care simţurile noastre au şi vor avea capacitatea de a ne face să credem că ne aflăm în prezenţa originalului, care este numai al fiecăruia dintre noi, de acum în veacul vecilor. Într-adevăr, numerizarea ne poate lăsa cu impresia că oricare capodoperă a istoriei a fost lăsată moştenire doar pentru uzul personal şi direct al fiecăruia dintre noi. Venus din Milo poate fi pipăită cu privirea şi în curând probabil şi cu buricele degetelor, de parcă ar fi fost creată pentru a fi văzută şi atinsă doar de către o singură persoană. Lumea din această realitate virtuală ne poate păcăli în asemenea măsură, încât să avem impresia că toată istoria Terrei s-a scris doar pentru ca unul ca mine sau ca dumneavoastră să se bucure de frumuseţile ei – singur, apărând-şi cu gelozie proprietăţile dobândite prin cunoaşterea care ni se oferă pe tavă, în infinitul internetului…
M-am lăsat dus de vorbe, amintindu-mi de nenumăratele filme SF în care oamenii sunt prizonierii lumilor virtuale create de forţe oculte care vor să îi stăpânească. Dar acest proces pare să fie ireversibil nu pentru că unul sau altul, simplu spectator al minunilor lumii ori guvern sau autoritate îşi doreşte acest lucru, ci pentru că este dreptul de necontestat al fiecărui cetăţean al lumii de a se bucura de toate cele câte s-au făcut pe lume până acum. Pământenii par să se fi lansat într-o competiţie acerbă, nu doar pentru a cuceri cât mai multe teritorii ale inteligenţei, cât şi pentru a se lăsa cuceriţi. Şi asta pentru că cine nu e cucerit de turiştii mondiali care, asemenea lăcustelor, consumă orice act cultural aflat în calea lor, pur şi simplu nu există. Existenţa astăzi este clamată doar dacă este recunoscută. Şi este recunoscută după numărul de oameni care o cunosc, o înstăpânesc, o comentează, o consumă, „îi dau like-uri şi share-uri“. Dacă nu exişti în spaţiul virtual, nu contează dacă exişti în cel real. Istoria nu te va ţine minte, pentru că astăzi istoria se arhivează electronic. Este modul nostru de a crea muzeul mondial pe care l-au visat, fără să îndrăznească a-l numi ca atare, toţi cei care au lucrat în muzeele lumii de când acestea au fost inventate.
Am făcut această lungă digresiune pentru a mai spune câte ceva despre Europeana – cea mai mare bază de date a patrimoniului cultural pe care Uniunea Europeană (statul din care, fie că vrem, fie că nu vrem, facem parte) o menţine şi o dezvoltă în zilele noastre. Fundaţia care poartă numele acestei arhive culturale continentale a emis luna trecută o white paper (o Cartă Albă, după cum probabil s-ar traduce mai potrivit în română) intitulată Transformând lumea cu ajutorul culturii: următorii paşi în vederea creşterii utilizării patrimoniului cultural numeric în cercetare, educaţie, turism şi industriile creative. Nu am să explic acum de ce utilizez termenul numeric în loc de digital (să zicem că sunt doar nostalgic după originile latine ale limbii noastre materne), dar termenul de industrii creative, tradus din creative industries, probabil că ar trebui explicat puţin. El a apărut în discursul politicilor publice în domeniul culturii doar după apariţia sintagmei industrii culturale, considerată astăzi prea strâmtă în definirea domeniului. Industriile creative cuprind şi dreptul de autor, şi drepturile conexe, şi tehnologia informatică, şi multe alte domenii care se subsumează creaţiei intelectuale care sunt astăzi motorul dezvoltării lumii.
Documentul despre care discutăm este, in nuce, justificarea strategiei Europeana pentru 2015-2020. Ideea fundamentală de la care porneşte această strategie este simplă: creşterea (adaug eu: aproape nelimitată) a accesului la patrimoniul cultural al Europei. În mod evident, atunci când vine vorba despre identitatea europeană în raport cu cea a oricărei alte întruchipări statale sau suprastatale, continentale ori regionale, de pe întregul mapamond, Europa se legitimează tot prin cultură sau mai exact prin patrimoniu (prin ceea ce ne dă garanţia identităţii noastre pe care o învăţăm la şcoală şi pe care o vedem în muzee). Ca să îi citez pe specialiştii (prea numeroşi pentru a-i aminti aici) ce au elaborat acest studiu, patrimoniul cultural – pus la dispoziţia publicului, în format numeric, prin Europeana – poate face din Europa un loc mai bun de trăit, de învăţat, de lucrat sau de vizitat. Pentru aceasta, numai prin programul Horizon 2020, Uniunea Europeană a pus la bătaie o sută de milioane de euro pentru a cerceta patrimoniul cultural (sper că toţi operatorii culturali din România sunt la curent cu acest program, pentru că ar fi păcat să nu profităm de banii alocaţi). Pentru ca Europa să fie locul acela visat, paradisul terestru – raportat, cel puţin, la celelalte aglomerări umane –, patrimoniul cultural este vital. Termenul vital este folosit ca atare în document. Şi mai este utilizat un termen legat tot de patrimoniu: pentru educaţie el este considerat ca esenţial (eu tot bat şaua europeană ca să priceapă iapa guvernamentală din România). Iar pentru ca acest instrument vital şi esenţial să îşi poată îndeplini misiunea, rolul statelor membre ale Uniunii Europene este acela de a sprijini instituţiile culturale pe care le păstoresc, pentru ca acestea să încarce memoria Europeana cu materiale de cea mai înaltă calitate. Cu alte cuvinte, simpla „aruncare“ a unor fişiere oarecare în imensa bază de date europeană nu înseamnă că statele membre şi-au făcut datoria. Informaţia pusă la dispoziţia publicului trebuie să fie relevantă şi de calitate. Pentru acest motiv, autorii strategiei subliniază (la propriu, în document) că o finanţare continuă şi durabilă a instituţiilor culturale este vitală pentru proiectul european. Atenţie: nu se discută aici despre venituri proprii, despre profit şi despre rezultatele financiare ale unui bun management. Este datoria inconturnabilă a guvernelor europene să asigure această finanţare de la bugetul public, din taxele pe care le plătim noi, cetăţenii Uniunii.
În opt ani de muncă, specialiştii din cele douăzeci şi opt de state au reuşit să numerizeze mai puţin de 10% din patrimoniul european. Este şi normal. Oricum, munca aceasta va fi fără de sfârşit, pentru că patrimoniul cultural are această calitate de a nu fi niciodată finit. El se amplifică prin creaţia contemporană. Documentul amintit oferă o mulţime de recomandări pentru ca statele să îşi ducă la îndeplinire sarcinile. Nu am să le amintesc aici pentru că, dacă aş face aşa, ar trebui să ocup jumătate din spaţiul revistei.
În România instituţia pilon (agregatorul naţional) pentru Europeana este Institutul Naţional al Patrimoniului. Numărul celor care lucrează în mod direct în România pentru acest program vital şi esenţial pentru supravieţuirea identităţii europene este nu doar nesemnificativ, este insultător de mic; şi este aşa din cauza politicilor iresponsabile ale miniştrilor Guvernului Boc, care au pus pe butuci mai multe instituţii cruciale pentru protejarea şi promovarea patrimoniului cultural din România în numele unei iluzorii strategii anti-criză. Din păcate, şi acum încă mai suportăm urmările acelor ani (2009-2012). Este un handicap pe care România îl resimte atunci când oricare dintre noi accesează Europeana şi vede care este diferenţa între patrimoniul numerizat al ţării noastre şi cel din celelalte ţări ale Uniunii. Este regretabil, dar politicienii noştri nu prea sunt duşi la şcoală şi, vorba lui Ion Iliescu, au pierdut contactul cu intelectualii. Aşa că ne descurcăm cu ce avem.
Ce avem? Intraţi şi dumneavoastră pe pagina www.europeana.eu şi convingeţi-vă singuri. Este o vanitate să fim acolo, să ne dorim ca patrimoniul nostru să existe în conştiinţa europeană? Poate. Dar este vanitatea de care suferim cu toţii, cei trăitori în lumea de azi.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper