Noua sesiune a Adunării Generale a ONU

Un articol de GEORGE APOSTOIU

S-a deschis o nouă sesiune a Adunării generale a ONU. Pe agendă se află subiecte vechi care, de decenii, nu-şi găsesc soluţii, cum este cazul eşalonării datoriilor statelor, subdezvoltarea, soluţionarea conflictelor regionale, între care se află şi cel care se eternizează, israeliano-palestinian; sau mai noi, impuse de evoluţiile de pe scena internaţională: criza ucraineană sau cea a imigranţilor, de exemplu. ONU îşi pierde din autoritate, ineficacitatea Organizaţiei se datorează capcanei în care a căzut adoptând planuri pe care nu le-a putut susţine. Votul cantitativ din adunările generale, intervenit odată cu intrarea în Organizaţie a zecilor de state independente rezultate din finalizarea procesului de decolonizare, nu a contat în respectarea deciziilor. Drepturile excesive ale membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate fac ca esenţialul să se restrângă la voinţa marilor puteri. Eşecurile ONU sunt o probă a diminuării recunoaşterii şi respectării universalităţii sale.
Dificultatea de a depăşi
propria criză
Ieşită parcă din istorie, Organizaţia îşi duce din ce în ce mai greu misiunea, cea de a neutraliza conflictele, de a împiedica războiul şi de a asigura pacea. A pierdut în competiţia cu acţiunea paralelă a marilor puteri de ieri, Statele Unite şi URSS, care au decis încă din vremea Războiului Rece să se înţeleagă în afara ONU. Moscova şi Washingtonul şi-au fixat norme proprii în controlul cursei înarmărilor pentru a se asigura că o confruntare militară directă nu va fi posibilă; au eliminat riscul războiului nuclear încheind acorduri bilaterale pentru limitarea sau reducerea armelor strategice (SALT –1972-1979, START I – 1991 şi START II – 1993). În afara acestor înţelegeri sunt posibile tentative limitate de ieşire din cadru, dar ele nu pot avea o amploare care să anuleze angajamentele convenite; părţile la tratate au prevăzut pârghii de control şi de constrângere. ONU, de exemplu, ca să revin la subiect, nici măcar nu a asigurat decorul negocierilor pentru criza din Ucraina. Înţelegerile sovieto(ruso)-americane, pe care se bazează echilibrul lumii de azi, rezistă încă, mecanismele care îi asigură funcţionalitate rămân cele ale constrângerii şi ale fricii.
ONU a mai pierdut din importanţă şi pentru că nu a fost în măsură să se reformeze, deşi reforma sa este cerută de decenii bune. Dacă ar fi fost făcută, ar fi putut diminua dictatul membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate. Europa, America Latină şi Africa au solicitat reforma acestui atotputernic instrument şi completarea numărului membrilor permanenţi cu Germania, Brazilia şi Africa de Sud. Nu a fost posibil. Din programul de reforme un singur act s-a produs, şi acela nesemnificativ. La 15 martie 2006 Comisia drepturilor omului s-a transformat în Comitet, urcând o treaptă pe scara formală a organigramei birocratizate excesiv a Organizaţiei. Metamorfozarea Comisiei, creată în 1946, a fost de fapt o operaţie de cosmetizare pentru a face uitată extrema sa politizare. În privinţa eficacităţii nu suntem departe de o involuţie faţă de prestigiul pe care Comisia şi-l căpătase prin contribuţia la adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului, din 10 decembrie 1948.
O primă rezoluţie
La 15 septembrie Adunarea Generală a adoptat o rezoluţie privind principiile de gestionare a crizelor financiare şi obligaţia statelor de a coopera cu creditorii pentru re-eşalonarea datoriilor. Votul majoritar favorabil era de aşteptat, 136 pentru, în bună parte asigurat de statele cu datorii mari şi vechi. Germania, Canada, Statele Unite, Israelul, Japonia şi Marea Britanie s-au opus. Semnalul pe care acestea îl dau are greutate. Reglementarea datoriilor ar avea o şansă dacă ar fi integrată în preocupările pentru reforma sistemului financiar internaţional, tot mai mult impusă de criza generală declanşată în 2008. De asemenea, valul de imigranţi afectează Occidentul dezvoltat, iar îngrădirea lui, prin determinarea imigranţilor de a nu-şi mai părăsi ţările, presupune o intervenţie masivă în favoarea condiţiei de viaţă a popoarelor din zonele defavorizate. Exonerarea de datorii este necesară, susţin experţii, aşa cum sunt necesare şi adoptarea unor politici realiste, economice şi sociale care să permită dezvoltarea statelor îndatorate. Totuşi, trebuie spus nu că programele au lipsit, ci cã au existat carenţe în îndeplinirea lor. ONU a adoptat destule programe, în 1995, la Copenhaga, a organizat chiar un summit mondial pentru dezvoltarea socială, avansând propuneri nobile privind eliminarea sărăciei. Ideile şi voinţa politică nu au lipsit, dar rezultatele nu au fost pe măsura acestora.
La sediul ONU
flutură steagul Palestinei
Din septembrie steagul statului Palestina va fi arborat alături de ale celor 193 de state membre. Adunarea Generală a aprobat această măsură cu un număr zdrobitor de voturi, inclusiv ale Franţei, Chinei şi Rusiei, membre permanente ale Consiliului de Securitate; Israelul şi Statele Unite s-au opus, evident, Germania şi Marea Britanie s-au abţinut. Palestinienii se bucură că au mai făcut un pas pentru recunoaşterea dreptului de a avea statul lor. Numai că şi acesta este unul simbolic, ca şi cel dobândit prin rezoluţia Adunării Generale din 29 noiembrie 2012 care recunoaşte Palestinei calitatea de „stat observator ne-membru“. Este drept că, de atunci, statul Palestina a devenit membru al câtorva agenţii ale Organizaţiei şi al Curţii Penale Internaţionale. Cu toate acestea, nu suntem siguri că se apropie momentul recunoaşterii statului Palestina. Washingtonul va bloca în Consiliul de Securitate orice rezoluţie care nu convine Israelului. Deşi în Congresul american se înmulţesc nemulţumirile faţă de continuarea planului de colonizare în teritoriile palestiniene, Statele Unite rămân, în continuare, garanţia securităţii Israelului. Puţini sunt cei ce ar fi dispuşi, în ultimă instanţă, să pună în pericol echilibrul fragil realizat în Orientul Apropiat. Deşi programul de colonizare este respins până şi de americani, atunci când trebuie blocate negocierile directe de pace între israelieni şi palestinieni intervine ceva „nou“. O astfel de „noutate veche“ o reprezintă condiţia pusă de Tel Aviv pentru ca Israelul să fie recunoscut ca „stat evreu“. Subtilitatea acestei cereri ascunde intenţia Tel Aviv-ului de a se asigura că palestinienii din Israel vor rămâne cetăţeni de rang secund. De cealaltă parte, palestinienii radicali, teroriştii de ieri hrăniţi din ura condiţiei de refugiaţi, fac puţine concesii în privinţa recunoaşterii legitimităţii existenţei Israelului ca entitate politică suverană. În jurul acestei dispute s-a încâlcit, încă din 1948, nodul gordian al păcii în Orientul Apropiat.
Ţine de paradox faptul că şi unii, şi alţii îşi fondează poziţia intransigentă pe ideea nerecunoaşterii dreptului celuilalt de a avea un stat. În primul rând este încălcată rezoluţia ONU din 1947 privind partajul Palestinei. În plus, experţii afirmă că nu poate fi invocată nici o normă, nici o convenţie internaţională care, în numele dreptului la protecţie, să interzicã dreptul la existenţă al celuilalt. Negarea reciprocă se bazează, în cazul Israelului, pe trecutul „terorist“ al unor facţii palestiniene din exil, iar al palestinienilor pe condiţia lor de refugiaţi imputabilă Israelului. Suntem în faţa unei negaţii inverse. Negarea însăşi a existenţei poporului palestinian de către israelieni a fost folosită de palestinieni pentru justificarea luptei şi rezistenţei lor; chiar şi pentru recursul la terorism. Prin recursul la luptă sau la represiune, „răspunsul“ Israelului a urmat o logică apropiată. Există specialişti, printre care profesorul Etienne Balibar de la Universitatea Paris X, care au oferit explicaţii pertinente pentru înţelegerea mecanismului continuării, chiar al escaladării ripostelor. „De la a doua Intifadă, guvernul şi armata Israelului a distrus sistematic infrastructura şi mijloacele de existenţă (ale palestinienilor, n.n.), exercitând o teroare mortală care vizează fără distincţie combatanţii şi simplii locuitori, paralizând administraţia, acaparând pământurile şi atomizând teroriştii. Pierzând timpul cu găsirea unui „interlocutor valabil“, israelienii au favorizat sistematic divizarea ideologică şi lupta clanurilor în societatea palestinienilor… Terorismul (palestinienilor, n.n.) poate fi explicat prin disperare şi neputinţă, din motive ideologice sau prin simetria pe care o induce teroarea de stat… Aşa cum recursul la terorism nu anulează dreptatea cauzei palestinienilor, tot aşa injustiţia sa politică nu pune în cauză legitimitatea existenţei Israelului“. („Universalitatea cauzei palestiniene“, Le Monde diplomatique, mai, 2004).
Din 2004 până astăzi puţine evenimente au darul să contrazică această ipoteză. Cauza palestinienilor este susţinută de majoritatea statelor, rezultatele vin greu. Conflictul israelo-palestinian întreţine, în raport cu normele juridice internaţionale şi cu realitatea politică din teren, un dezechilibru greu de înţeles, care se accentuează continuu.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper